Editori:
Silviu Dragomir
Magdalena Mărculescu
Vasile Dem. Zamfirescu
Redactare:
Elena Málnai
Design și ilustrație copertă:
Andrei Gamarț
Director producție:
Cristian Claudiu Coban
Corectură:
Rodica Crețu
Dtp:
Răzvan Nasea
Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.
Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.
Copyright © Editura Trei, 2026 pentru prezenta ediţie
O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București
Tel.: +4 021 300 60 90; Fax: +4 0372 25 20 20
e-mail: comenzi@edituratrei.ro
ISBN 978-606-40-2973-7
ISBN epub 978-606-40-3140-2
Această carte este, în primul rând, o mărturie personală. Nu e o diagnoză, nu e o analiză de cabinet, ci povestea unei femei care a ales să dea glas propriei experiențe, transformând-o într-un dar al vulnerabilității împărtășite, o invitație la solidaritate și speranță.
În calitate de psiholog, am ales să scriu aceste rânduri fără să interpretez sau să explic ceea ce veți citi în carte, ci doar cu dorința de a sublinia valoarea profund umană a demersului. Relația dintre un pacient și psihoterapeut se bazează pe confidențialitate și respect absolut față de spațiul interior al celuilalt. Această confidențialitate rămâne neclintită. Ceea ce veți găsi în paginile următoare nu vine din spațiul terapiei, ci din alegerea autoarei de a-și împărtăși experiența cu acei oameni care vor alege să parcurgă aceste file.
Scrisul, așa cum veți descoperi, devine un act de curaj, dar și o formă de vindecare. Prin cuvintele sale, Beatrice transformă fragilitatea în forță, durerea, în solidaritate și cicatricile, în dovezi ale rezistenței. Cartea aceasta este mai mult decât o confesiune personală; este o fereastră prin care cititorii pot privi realitatea multor femei care trăiesc cu endometrioză. Nu veți găsi aici rețete sau promisiuni, ci ceva chiar mai valoros: o validare sinceră, autentică, o confirmare că suferința are nevoie să fie recunoscută, că umorul poate conviețui cu durerea, că speranța există chiar și „printre cicatrici“.
Vă invit să citiți această carte cu deschidere și empatie, căci este posibil să vă regăsiți în paginile ei mai mult decât v-ați aștepta!
Povestea lui Beatrice începe aici.
Ioana Elena Porime,
psiholog clinician și psihoterapeut integrativ
Cuvânt-înainte
Nu am visat vreodată că voi scrie o carte despre uterul meu. Și totuși iată-mă aici. Aceasta nu e o carte medicală. Nu e un ghid. E o confesiune. O colecție de momente, cicatrici și revelații. E jurnalul meu. Scris pentru mine, dar și pentru tine. Poate că printre aceste pagini găsești o ancoră. O validare. Sau doar un răspuns tăcut: nu ești singură.
Când am primit diagnosticul, am căutat disperată informații. Statistici. Tratamente. Povești ale altora. Studii de caz. Diete. Voiam să știu dacă voi fi bine. Dacă voi putea trăi o viață normală. Dacă durerea va dispărea vreodată. Nimeni nu mi-a putut răspunde cu certitudine.
Endometrioza e ca un coleg de apartament nepoftit. Nu l-ai invitat niciodată, dar s-a mutat în corpul tău și refuză să plece. Trebuie să înveți să trăiești cu el, să-i anticipezi toanele, să-i cunoști obiceiurile. Uneori e liniștit, alteori face atât de mult zgomot încât nu mai auzi nimic altceva. Și știi ce e mai neplăcut? Că în realitate chiar nu poți să-l dai afară.
Nu scriu ca să impresionez pe cineva. E o boală grea, care din păcate face ca fiecare poveste să fie unică. Scriu pentru mine, cea de acum câțiva ani, care plângea în cadă, convinsă că durerea e în capul ei. Scriu pentru celelalte femei care simt că nimeni nu le înțelege. Scriu pentru a da un sens acestei experiențe care mi-a remodelat via… nu, nu. Mi-a schimbat total traiectoria vieții.
Vei găsi aici furie. Disconfort. Mult umor negru. Povești despre medici care m-au trimis acasă doar cu pastile. Despre nopți petrecute încovrigată. Despre relații care s-au destrămat și prietenii care au rezistat. Despre cum am învățat să iubesc un corp care uneori pare că mă urăște.
Dar vei găsi și bucurie. Pentru că viața continuă, chiar și printre cicatrici. Am râs, am iubit, am creat, am trăit — toate în paralel cu durerea. Pentru că, surprinzător pentru mine, viața chiar a mers înainte.
Nu promit răspunsuri. Nici măcar nu promit un final fericit. Promit doar sinceritate. Și poate, undeva între aceste pagini, vei găsi ceva care să te facă să te simți mai puțin singur/ă. Asta ar fi suficient pentru mine.
Mulțumesc că ești aici.
Începutul
Ce naiba se întâmplă cu mine?
Nu m-aș fi gândit niciodată că voi ajunge să scriu o carte despre sănătatea mea. Sănătatea, pentru mine, era un subiect secundar. Mergeam la doctor doar când nu mai vedeam luminița de la capătul tunelului, luam pastile doar dacă nu mai aveam încotro, iar în general nu mă gândeam prea mult la ce se întâmplă în interiorul corpului meu.
Eram mult mai preocupată de școală, de prieteni, de toate planurile pe care le aveam pentru viitor. Nu aveam timp să mă gândesc la „ce-ar fi dacă ceva n-ar fi în regulă?“.
Până când, brusc, corpul meu a început să-mi ceară atenția.
În primul rând, mă bucur că ești aici, dar asta mă și întristează. Pentru că, cel mai probabil, dacă citești aceste rânduri înseamnă că ai căutat răspunsuri. Poate ai fost deja diagnosticată cu endometrioză. Poate doar bănuiești că ceva nu e în regulă. Sau poate ai trecut prin aceleași frustrări medicale, întrebări și vizite la doctor care nu au dus nicăieri.
Ce îți pot spune acum este că nu ești singura. Prin ce treci tu au mai trecut mii, poate chiar sute de mii de femei. Iar dacă ai senzația că nimeni nu te înțelege, îți spun eu: te înțeleg.
Nu pot spune că am fost un copil „normal“. Mereu am avut o constituție fragilă, eram slabă, indiferent de câte sucuri cu proteine sau meniuri duble încercam să mănânc. Auzeam mereu în jurul meu comentarii de genul: „Mănâncă mai mult, că te ia vântul“ sau „Ești prea slabă, sigur ai vreo problemă“. Și la un moment dat am început să mă întreb și eu: chiar am o problemă? Din păcate, așa am învățat că, uneori, vocea celor din jur poate deveni mai puternică decât vocea mea. Totuși am fost genul de adolescentă care încerca să-și înțeleagă corpul. Ceva nu se lega. De ce nu mă îngrășam? De ce nu-mi creșteau sânii? Dar, în ciuda acestor întrebări, nimic nu părea suspect din punct de vedere medical. Menstruația mi-a venit la timp, nu aveam dureri insuportabile, nu aveam motive să-mi fac griji.
Până când am împlinit 18 ani.
De atunci, cred că uterului meu i-a venit pofta de scandal. Și nu vorbim de un scandal din ăla liniștit, pasiv-agresiv. Nu. Vorbim de un scandal cu bătaie, care se lăsa cu lacrimi, urlete și vizite la urgențe.
Țin minte prima criză. Era o zi de vineri. Eram în camera mea, mă pregăteam să plec la școală și, dintr-odată, o crampă puternică, de parcă un cuțit mi se înfipsese în abdomen, m-a făcut să cad în genunchi. Îmi era imposibil să mă ridic. Simțeam că ceva mă sfâșie din interior. Simțeam că ceva s-a rupt efectiv în mine. Am încercat să respir, să mă calmez, să iau o pastilă — dar nimic nu funcționa. Aveam cursuri după-amiaza și urma să mă ducă tatăl meu la școală. Imaginează-ți fața lui când m-a găsit încovoiată în pat. A fost primul moment în care am simțit panică. A fost momentul în care am simțit că pierd controlul asupra corpului meu. Nu era doar o durere menstruală obișnuită. Nu era ceva ce puteam să rezolv cu o compresă caldă și un Nurofen. Era altceva. Și nu înțelegeam nici eu, nici cei din jur ce se întâmpla.
De acolo a început haosul medical. Ginecologi, endocrinologi, nutriționiști, analize peste analize, ecografii peste ecografii. Răspunsurile? Evazive.
„Probabil ai o menstruație mai dureroasă.“ „Poate ai un mic dezechilibru hormonal.“ Top 5 răspunsuri vagi pentru femeile cu boli cronice: Locul 1 — Stresul.
Iar în tot acest timp eu mă trezeam noapte de noapte plângând de durere. În tot acest timp, făceam ture la spital, iar medicii ridicau din umeri. În tot acest timp, începeam să urăsc faptul că sunt femeie, că am acest corp, că nimeni nu părea să mă creadă.
Aș vrea să îți spun că răspunsul a venit rapid, că cineva mi-a zis clar: „Da, ai endometrioză, hai să începem tratamentul“. Dar nu. A durat ani întregi până să aflu ce se întâmplă cu mine. Ani întregi de frustrare, de senzația că ceva nu e în regulă, dar că nu am dreptul să mă plâng, pentru că „toate femeile au dureri menstruale“.
Dar eu nu eram „toate femeile“. Iar dacă și tu citești asta și simți că ceva nu e în regulă cu corpul tău, te rog să nu renunți la căutarea răspunsurilor. Nu ești nebună. Nu ești „prea sensibilă“. Nu ești „slabă“.
Ce trăiești e real. Și meriți să fii ascultată.
Aha, deci asta am
Recunosc că am descoperit endometrioza în probabil cea mai bună perioadă a vieții mele. Ironic, nu? Viața îți servește cele mai dure lovituri fix când nu te aștepți. Aveam un job stabil, relația îmi mergea bine, aveam energie și menstruațiile veneau regulat, iar durerile erau cât de cât sub control. Totul părea aliniat, un moment de echilibru rar în haosul vieții. Un moment pe care universul a decis să-l spulbere cu o simplă descoperire.
Eram la duș, pur și simplu o sâmbătă seară normală. Genul de sâmbătă seară în care planul era o pizza comandată și seriale. Nimic special. Și atunci, sub jetul cald de apă, am simțit ceva pe sânul stâng. Un moment de ezitare. Și palpez… și apăs… și mă minunez de cum simțeam o ditamai gâlma în sân. O gâlmă care nu era acolo săptămâna trecută. Sunt sigură.
— IUBIREEEEEEEE! am strigat, probabil trezind tot blocul, cu apa încă șiroindu-mi pe față. CE AM AICI?
Rareș, iubitul meu, se uită confuz la mine, probabil gândindu-se că am văzut iar un păianjen. Apoi deodată simte și el gâlma. A fost un contact vizual ca între două curci speriate, un moment de înțelegere mută: era clar că ceva era acolo. Ceva ce nu trebuia să fie.
— Asta nu era ieri acolo, nu? a spus el.
Luni, așteptam cuminte la ginecologie. Deja mă treceau 1 000 de scenarii, mințile noastre fiind experte în pictarea celor mai sumbre tablouri.