Consilierea centrată pe persoană în acţiune

"Clientul este cel care ştie ce-l doare"

Acum doi ani, Editura Trei a publicat prima traducere din Carl Rogers, A deveni o persoană. Plin de intuiţii şi observaţii profunde, volumul conţine de toate: de la o autobiografie la elemnte de psihoterapie, de la filosofia persoanei la critica ştiinţelor comportamentale.

Noul volum de inspiraţie rogersiană, Consilierea centrată pe persoană în acţiune, vine să nuanţeze şi să ordoneze metodic principalele concepte propuse de Rogers ("congruenţă", "acceptare necondiţionată", "evaluare organismică" sau "oglindire"). În plus, cei doi autori (scoţianul Dave Mearns şi englezul Brian Thorne) propun noi concepte-cheie (ex.: "profunzime relaţională") şi clarifică miza consilierii centrate pe client/persoană:

Pentru Rogers, adevărul central era că cel care ştie cel mai bine cum ar trebui să funcţioneze procesul terapeutic este însuşi clientul. Clientul este cel care ştie ce-l doare şi unde se află durerea şi tot clientul este cel care, în ultimă instanţă, va descoperi calea cea mai bună. Sarcina consilierului este să fie un companion care să poată relaţiona cu clientul, în aşa fel încât acesta să îşi poată accesa propria înţelepciune şi să îşi poată regăsi reperele în viaţă.
Faţă de multe alte tratate de psihoterapie/psihologie/consiliere preocupate de CUM să vindeci, cum să aplici tehnicile terapeutice, cum să stabileşti şi să urmezi nişte obiective terapeutice, volumul de faţă are ceva în plus: vorbeşte pe larg despre RELAţIE şi mai ales despre CINE este (şi nu este) consilierul. Accentul pus pe "virtuţile", pe calităţile consilierului face ca acest volum să fie un ghid excelent pentru orice consilier/terapeut în formare, indiferent de orientare.
Echivalenţa (în cazul calităţilor umane, cel puţin) dintre consilier şi psihoteraeput este susţintă de Dave Mearns în prefaţa la limba română pornind de la o anecdotă grăitoare:

Rogers s-a confruntat cu o problemă considerabilă într-o instituţie unde psihiatrii au obiectat faţă de utilizarea termenului de „psihoterapeut" de către echipa lui, motivând că doar persoanele cu o pregătire medicală şi cunoştinţe de psihanaliză ar putea utiliza acea denumire — în niciun caz un simplu psiholog! Rogers a rezolvat până la urmă problema venind într-o dimineaţă mai devreme, însoţit de un tâmplar. Au desprins de pe uşi toate tăbliţele pe care scria „psihoterapeut" şi le-au înlocuit cu altele pe care scria „consilier". Apoi întregul personal a continuat să facă ceea ce făcuse de la bun început! Poate că această relatare ilustrează motivul pentru care, în practica centrată pe persoană, nu facem vreo distincţie între „consiliere" şi "psihoterapie"!

De Victor Popescu