1.png

Editori:

Silviu Dragomir

Magdalena Mărculescu

Vasile Dem. Zamfirescu

Design copertă:

Tudor-Gabriel Motroc

Director producție:

Cristian Claudiu Coban

Redactare:

Irina Tudor Dumitrescu

Lector de specialitate:

Victor Popescu

DTP:

Răzvan Nasea

Corectură:

Lorina Chițan

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: JE SOUFFRE DONC JE SUIS. Portrait de la victime en héros

Autor: Pascal Bruckner

Copyright © Éditions Grasset & Fasquelle, 2024.

Copyright © Editura Trei, 2024
pentru prezenta ediție

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-2423-7

ISBN (epub): 978-606-40-2531-9

Pentru Caroline Thompson, desigur

Pentru Patrice Champion,

în amintirea Belgradului și a Cracoviei

Pentru Olivier Nora, care nu s-a lăsat

Nu te întreb care ți-e rasa, naționalitatea sau religia, vreau doar să știu care ți-e suferința.

Louis PASTEUR

Omul e un învățăcel, durerea îi e maestru și nimeni
nu se cunoaște pe sine câtă vreme n-a suferit!

Alfred de MUSSET, Lorenzaccio

Prolog

Panteonul răsturnat

În 8 decembrie 2015, Palatul Élysée a anunțat că președintele François Hollande ar avea de gând să decerneze Legiunea de Onoare, postum, celor 130 de victime ale atentatului din 13 noiembrie, de la Bataclan și de pe străzile înconjurătoare. Marele Cancelar al Ordinului Legiunii de Onoare și-a exprimat dezacordul. Legiunea de Onoare recompensează, încă de la înființarea sa (19 mai 1802) de către Napoleon Bonaparte, militarii și civilii care au făcut servicii excepționale națiunii. Cei 130 de nevinovați uciși de barbaria jihadistă, care au avut ghinionul de a se afla în momentul nepotrivit în locul nepotrivit, meritau omagiul națiunii, dar într-o mie de alte feluri.

În Spania, în 1999, a fost creată o decorație specială pentru persoanele ucise în atentate teroriste. Statele Unite au ridicat un monument în amintirea celor morți în 11 septembrie. Legiunea de Onoare însă nu este nici o primă pentru dramă, nici una pentru doliu, ci se presupune că recompensează meritul. Una este ca țara să-și omagieze victimele, alta să le atribuie o recompensă rezervată actelor de eroism. Ar fi de parcă s-ar dori exorcizarea tragediei prin împodobirea bărbaților și femeilor asasinați cu medalii ale Republicii. Pentru a fi decorat, trebuie să fi luptat, și încă vitejește, nu doar să fi fost omorât din întâmplare.

Până la urmă, la Élysée s-a renunțat la acest proiect și, în 12 iulie 2016, a fost instituită Medalia Națională de Recunoștință față de Victimele Terorismului, a cincea decorație în ordinea importanței protocolare, înaintea Medaliei Rezistenței și a Crucii de Război. Numai că distincția a fost primită cu răceală de anumite segmente ale opiniei publice, dar și ale armatei. Adică a fi agresat ori asasinat de elemente fanatizate este mai de prețuit decât cinstirea luptătorilor de pe câmpul de luptă? Națiunea îi îmbrățișa pe toți copiii ei, dar pe unii mai mult decât pe alții. Din 1990, cei care au primit această medalie sunt considerați „victime civile de război“, iar copiii lor au dreptul la statutul de orfani cărora națiunea se obligă să le devină tutore. Tot atâtea simptome semnificative ale unei confuzii de strictă actualitate, care deja generase o dezbatere imediat după Al Doilea Război Mondial, între partizani și deportați: tortura suferită merită mai multă considerație decât misiunea dusă la bun sfârșit? Nefericitul este el mai eroic decât temerarul?

Introducere

Tucidide și Iisus Hristos

În Războiul peloponesiac, relatare a conflictului dintre Atena, Sparta și alte cetăți grecești, istoricul atenian Tucidide (460–395 î.Hr.) a enunțat următoarea lege: „Dreptatea nu este luată în considerare în raționamentele oamenilor decât dacă forțele sunt egale de o parte și de cealaltă; în caz contrar, cei puternici își exercită puterea și cei slabi trebuie să cedeze“. Așa sună această lege imemorială: cei puternici domnesc, sărmanii își încovoaie spinarea. Revelația creștină, vestită de iudaism, va răsturna paradigma, spre disperarea păgânilor înspăimântați de exaltarea unui Dumnezeu care se lăsa crucificat ca un sclav, pentru a mântui omenirea. „E normal ca un zeu să se lase legat și purtat ca un criminal? Cu atât mai puțin să accepte că a fost abandonat, trădat de ai lui, care-l urmau ca pe un Mesia, Fiu și trimis al Marelui Dumnezeu“1, exclamă filosoful roman Celsus în secolul al II-lea. Pentru un om al Antichității era o nesăbuință faptul că Iisus vestea porunca de a-ți iubi dușmanii, datoria credincioșilor de a da întâietate infirmilor, săracilor, celor fără de niciunele. Bulversare antropologică făcând din sus jos și din jos sus, care așază plebeul deasupra nobilului, situație împotriva căreia Friederich Nietzsche, mare adorator al forței și al aristocrației, nu a încetat mai apoi să vitupereze.

Patrie comună

Iisus, în povestirea despre patimile sale, își dăruie suferința, ca pe o patrie comună, tuturor celor umiliți, aducându-le crucea în ajutor. Iată lovitura de geniu a creștinismului și singularitatea sa absolută, noul contract propus speciei omenești: inventarea unui om-Dumnezeu care deține slăbiciunile celui dintâi și transcendența celui de-al doilea. Contemporanii erau stupefiați cum de o asemenea sectă obscură reușise prin cohorta ei de fanatici, zeloți și vindecători ce populau Galileea pe vremea aceea. Fiul Omului nu predica nici pentru bogați, nici pentru cei corecți, ci pentru păcătoși, pentru prostituate, hoți, depravați. Devenise un umilit printre cei umiliți. Intransigența nu îi este din lumea aceasta și dinamitează toate instituțiile, până și pe acelea ale Bisericilor. Cu acel amestec de blândețe și agresivitate ce caracterizează Evangheliile, cheamă la insurecție contra celor puternici, lucru care va modela ansamblul lumii occidentale, inclusiv marile doctrine seculare ale modernității. Ce altceva este clasa muncitoare în cadrul marxismului dacă nu trupul lui Hristos constituit ca bloc revoluționar pentru răsturnarea istoriei și instaurarea societății perfecte? Ce altceva sunt minoritățile în „woke-ism“ dacă nu tot atâtea efigii hristice de adorat fără nicio întârziere? Le legitimează propria nenorocire, mai ales când nenorocirea aceasta se transcrie la plural prin „intersecționalitate“2 (Kimberlé Crenshaw), împletire a mai multor opresiuni. Creștinismul inversează ierarhiile dând câștig de cauză învinșilor în fața brutelor. Limbajul învingătorului constă în a spune: am dreptate fiindcă sunt cel mai puternic. Limbajul victimei inversează enunțul: slăbiciunea mea îmi e și armă, și lege. În această victimă rezidă o anumită transcendență, un soi de sacralitate: rana sa este a mea, starea mizerabilă de care dă dovadă îmi poruncește să-i vin în ajutor.

Știm că această cvasidivinitate a vulnerabilului constituie apanajul civilizației. Suntem legatarii revoluției hristice și în ce are aceasta mai bun, dar și în ce are mai rău. În decursul ultimelor două milenii, deseori împotriva opiniei Bisericilor, această revoluție a dat consistență drepturilor femeilor, copiilor, exploataților, sclavilor, colonizaților. Numai că pe invenția asta s-a grefat o strategie derivată: victimizarea, care se regăsește și în ierarhia statelor, și între indivizi. Aceasta pare mai puternică în țările bogate, dedicate fericirii materiale și structural nesatisfăcute de soarta lor. Panteonul nostru nu este alcătuit decât din împovărați ori copleșiți. Doar aceștia ne pot trezi simpatia și descoperim zilnic alte noi astfel de exemple. Aceasta este marea noastră pasiune democratică: până și privilegiații țin să joace rolul celor blestemați. Libertatea, capacitatea proprie fiecăruia de a-și orienta viața așa cum crede de cuviință înseamnă mai ales permisiunea acordată tuturor de a-și plânge soarta.

Respectă-mi suferința

Cuvântul victimă e polisemantic: a fi ținta unui furt sau a unui viol, a unui accident sau a torturilor nu e același lucru. În acest domeniu însă drumul către extreme este rapid și favorizează confuzia. Fiecare preferă să se așeze în rândul celor mai loviți de soartă. „Respectați-mi suferința“, cer indivizii. „Dovediți-ne că suferiți“, pretind statul, sistemul de asigurări, opinia publică, mass-media. Ce e de făcut cu aceia care nu suferă nici îndestul, nici prea puțin, cu majoritatea adică? În mod tradițional, statutul de victimă se obținea din partea istoricului sau a justiției: primul descria realitatea masacrelor, tribunalele confirmau respectiva realitate și astfel se ajungea la consecințe. Urma timpul îndelungat al recunoașterii, deseori consacrată de state ori guverne prin ceremonii oficiale. În zilele noastre însă, într-o epocă a nerăbdării amplificate prin rețelele sociale, se dorește autoîncoronarea martirului prin accelerarea procesului: vedeți, de exemplu, acele grievance studies3 din SUA, acele departamente universitare ale plângerilor și revendicărilor referitoare la tot soiul de categorii, supraponderali, femei, minorități, persoane queer, trans, lesbiene etc., categorii care își asumă titlul de „defavorizate“ cu de la sine putere. Armeni, deportați, sclavi, colonizați, harkis*, homosexuali s-au străduit din greu să fie recunoscuți. Astăzi, însă, nu mai avem curajul de a aștepta, vrem să accedem instantaneu la titlul de damnat. Ce înseamnă (auto)victimizarea? O identitate narativă pe care ne-o atribuim și a cărei confirmare o așteptăm de la ceilalți. Se constituie într-o patologie a recunoașterii, în voința de a fi identificat fără a fi obligat să te mai prezinți.

Intensa reverie eroică a secolelor XIX și XX este înlocuită prin intensa reverie a statutului de victimă din secolul XXI. Aceasta se naște din trei răsturnări de situație: căutarea frenetică a fericirii se transformă în obsesia frenetică a nefericirii. Suferința anexează imperiului ei teritorii tot mai întinse, inclusiv din domenii care nu țineau de jurisdicția sa. În sfârșit, făgăduința democratică, mereu încălcată, exacerbează insatisfacția și instalează lamentația în centrul psihicului contemporan. Într-un cuvânt, ideologia statutului de victimă păcătuiește de trei ori: discreditează stoicismul spontan al fiecăruia în fața răului.