Citatul de la pagina 44 este extras din Kulla-Gulla de Martha Sandwall-Bergström, 1945

Această poveste își are originile în vremea când ultimii reni sălbatici încă pășteau în Torne Lappmark, iar râul vuia netulburat. Somonii săltau și se înmulțeau, pinii se avântau către bolta joasă a cerului, iar apa se revărsa în același ritm de la Facere.

Și chiar aici s-au stabilit întemeietorii.

Și-au înălțat casele de lemn de o parte și de alta a micului golf Långviken, pe stânga râului Lule, care brăzda adânc peisajul la câteva mile1 mai sus de Stenträsk.

O lume sclipitoare, frumoasă în felul ei, dură ca pământul înghețat până în adâncuri.

Muntele Stormberget, care plana nu foarte sus deasupra lor, se întindea între cer, râu și mlaștină. În lulesamiska, limba sami a ținutului, îl numeau dálkke și várre: munte și vreme rea.

Nu era câtuși de puțin un loc primitor. Măceșul și mestecenii pitici bătuți de vânt se cățărau între pădurea de conifere și piscul pleșuv, peste vârtejuri de apă și pante erodate, într-un haos de nepătruns.

Ambele familii și-au afirmat întâietatea. Familia Långström, muncitori din tată în fiu, venise din est, de la centrele de prelucrare a fierului. Familia Stormberg, având propriul nume ca argument, venise din zona de coastă. Își susținea dreptul asupra pământurilor cu povestirile despre strămoșii care fuseseră negustori și reprezentanți ai Coroanei în ținuturile locuite de sami, un argument bazat poate pe lucruri adevărate, dar care nu conta în acest context. Cel puțin așa gândeau cei din familia Långström.

De mai bine de 100 de ani, satul Långviken se afla acolo, cu casele și staulele, cu grajdurile și hambarele lui, cu conflicte, căsnicii și nașteri.

Niciunul dintre locuitori nu își dăduse seama că erau izolați până când nu s-a construit drumul.

Iar când compania Vattenfall a decis să ridice cea mai mare hidrocentrală din nordul Europei la vreo doi kilometri în aval, povestea fără importanță a satului a luat sfârșit. Apa avea să ajungă mult peste vârfurile pinilor. Långviken trebuia să se scufunde pentru viitorul cu un consum ridicat de energie verde al Suediei.

Acesta este momentul când începe cu adevărat povestea noastră, înaintea crimei și a spargerii din Kaltis, înaintea secretelor și minciunilor de-o viață, pentru că, asemenea umbrelor de la temelia barajului, istoria s-a plămădit din mâlul a ceea ce a fost.

---

STENTRÄSK, MIDSOMMAR2,
2021

Răposata soție a lui Wiking Stormberg se ridicase la suprafață din Mlaștina Rece, în mijlocul cântecului Små grodorna. Sau mai bine zis: atunci venise înștiințarea.

O găsise un culegător de fructe. Zăcea nu departe de locul în care se scufundase în acea zi de vară târzie, acum vreo 30 de ani, în partea de nord-vest a mlaștinii.

Știrea se propagase ca un val prin marea de oameni adunați în jurul stâlpului împodobit de midsommar din Kvarndammsvallen, făcând orchestra de suflători să se oprească la jumătatea versului.

Wiking, care tocmai își pierduse mama și trecuse printr-un tratament infernal pentru cancer, primi vestea cu un calm sceptic.

— Sigur e vorba de un om, nu de un elan sau de altceva? a întrebat el cu înțelepciunea experienței.

Colegul lui, Roland Larsson, privea către Stormberget.

— Se pare că e vorba de un craniu.

— Vă ajung din urmă, a replicat Wiking.

Abia sosise la locul comemorării. Oficial era încă în concediu medical, deci nu era activ ca șef al poliției.

Câteva dintre fostele colege de serviciu ale mamei sale veniseră să-și exprime condoleanțele. La început, crezuse că se refereau la soția sa recent scoasă la suprafață, dar era vorba de Karin. La vremea ei, mama lui fusese director adjunct la Direcția de asistență socială. Murise de COVID, de care se îmbolnăvise cu vreo două zile înainte de a i se administra prima doză a vaccinului. Wiking le mulțumi stângaci și le-o prezentă pe Alice, noua lui parteneră.

— Iar acum au găsit-o în sfârșit și pe Helena, spuse un bărbat, cercetând-o pe Alice cu ochi strălucitori. E totuși o ușurare că există în sfârșit o încheiere.

— Ce vrei să fac, să plec la Luleå? șopti Alice când compania începu să se destrame.

— Nu, du-te la apartament, spuse Wiking.

— Ești sigur? Oare lumea nu va crede că e ciudat?

O privi mirat.

— Că sunt singură în apartamentul tău. Poate ar trebui să-ți jelești soția în pace?

— N-au decât să sune și să reclame unde vor.

Alice a părăsit Kvarndammsvallen fără a se mai uita în jur.

Wiking s-a îndreptat spre parcarea din spatele secției de poliție, a descuiat Volvo-ul și s-a așezat în mașină. Nemișcat, a privit norii care se rostogoleau pe cer, în spatele turnului bisericii. Părea că urma să plouă. Gura îi era uscată ca iasca, un efect secundar al radiației. Glandele salivare i se fripseseră. I se recomandase să mestece gumă, lucru pe care îl detesta.

Se întreba cine s-ar fi putut ridica la suprafață.

Vedea în oglinda retrovizoare cum colegii intrau în parcare și își ocupau locurile în mașina de patrulă. Porni motorul apăsând butonul din panoul de navigație.

De un lucru era sigur, în orice caz.

Nu Helena era cea care zăcea acolo, în mlaștină.

Urmări mașina de patrulă pe drumul 374, dincolo de Pålberget și mai departe în zona Bazei Robotice. Conduse pe drumurile șerpuite de pădure, lipsite de orice marcaje. În final, parcă în zona de întoarcere, lângă un semn decolorat din alte timpuri:

ZONĂ PROTEJATĂ

Accesul interzis străinilor

RESTRICTED AREA

Entry prohibited for aliens

SPERGEBIET

Zutritt für Ausländer verboten

ZONE PROHIBÉE

Accès interdit aux étrangers

SUOJA-ALUE

Pääsy ulkomaalaisilta kielletty

САНКТУАРЬ

Доступ запрещен для иностранцев

„Culegătorul de fructe“ era un bărbat de vreo 40 de ani, cu o barbă stufoasă și un binoclu lăbărțat pe burtă. Ridică mâna în semn de salut și se prezentă drept Ludvig. Roland Larsson îi notă datele personale.

— Spune-mi deci, Ludvig, ce fel de fructe culegi tu în mlaștină? În iunie? zise Wiking.

Ludvig îi aruncă un zâmbet nesigur, arătându-i conținutul unuia dintre buzunarele pardesiului. Erau niște ouă de pasăre.

— Presuri. Mai rar întâlnite, dar nu mai sunt pe cale de dispariție. Nu am comis nicio infracțiune.

Wiking privi micuțele ouă albe cu puncte brun-roșcate.

— Presurile își clocesc ouăle în mai. Astea sunt pitulici fluierătoare.

Hoțul de ouă, evident unul deloc experimentat, părea complet demoralizat. Pitulicea fluierătoare e cea mai comună pasăre din Suedia.

— Ne poți arăta locul descoperirii? îl rugă Fatima Al-Aziz, stagiara din Rättvik care rămăsese la secție după terminarea studiilor.

Porniră cu pași mari pe terenul mlăștinos, colegii aproape de hoțul de ouă, iar Wiking la urmă. Nu au avut mult de mers, nici 100 de metri.

— I-a crescut ceva prin corp, spuse hoțul de ouă, arătând cu degetul.

Era fără îndoială o ființă umană sau, cel puțin, resturi din oasele ei: craniu și trunchi, brațe și picioare. Plutea în apa noroioasă la doar un metru de fâșia de turbă, înconjurată de vegetația sărăcăcioasă de iarbă-neagră, bahniță și coacăz; într-un hățiș de rozmarin de baltă, Wiking desluși și resturile unui cuib.

Oare la ce îi trebuiau unui om în toată firea câteva ouă de pitulice?

— Mulțumim, preluăm noi de aici. Poți pleca, îi spuse Roland Larsson hoțului de ouă.

Bărbatul nu făcu nicio mișcare, cu privirea la resturile de oase.

— Te rugăm să pleci chiar acum, spuse Fatima Al-Aziz, indicând zona de întoarcere cu brațul.

Hoțul de ouă mormăi ceva și își luă tălpășița.

— Scheletele chiar se ridică la suprafață? întrebă Fatima cu voce joasă.

— Legea lui Arhimede, spuse Roland Larsson. Depinde de densitatea apei. Un ou se scufundă într-un pahar cu apă, dar dacă adaugi praf de copt, se ridică. Dacă e destulă mizerie într-o mlaștină, până la urmă se ridică totul la suprafață. Cu o ruletă, se așeză pe vine în fața rămășițelor. Puțin sub 1,8 metri, zise strângând la loc ruleta.

— Ce înălțime avea Helena?

— 1,68 metri, spuse Wiking.

— 1,80 e înălțimea medie a bărbaților suedezi, spuse Fatima, dar nu multe femei sunt atât de înalte.

Așadar, era mai probabil să fie corpul unui bărbat.

— Ce-i iese din coșul pieptului? întrebă Wiking, apropiindu-se și oprindu-se lângă colegul lui.

Scheletul era decolorat și parțial acoperit de mușchi și plante asemănătoare algelor. Părea intact, bine susținut de articulații puternice. Lipseau doar câteva degete de la mâini și de la picioare și mai era și o gaură în partea stângă a cutiei toracice. Lipseau și câteva coaste. De șira spinării se sprijinea o bucată de trunchi putred sau resturile vreunui copac.

— Un băț? spuse Fatima Al-Aziz. Sau un copac? A crescut prin corp?

— Trebuie să fi fost mult mai gros la început, zise Roland Larsson. Mai curând un par.

Rămaseră câteva clipe unul lângă altul, privind fix la resturile corpului omenesc, orbitele pline de mușchi, degetele de la picioare întinse către cer. Apoi Roland și-a pus cu greu o mănușă și s-a aplecat, întinzându-se după bucata de lemn care ieșea din corp. I-a alunecat piciorul și a căzut în apă. Wiking și Fatima l-au apucat fiecare de câte o mână și l-au readus pe uscat, ud leoarcă de la piept în jos. Scheletul se legăna încet în clipocitul valurilor. Roland ținea în mână un fragment din bucata de lemn. I se sfărâmă între degete. Privi către mortul din mlaștină.

— A avut un țăruș în coșul pieptului, spuse Roland, asta l-a ținut fixat în mlaștină.

Priviră gaura din locul unde fusese inima.

— Acum, țărușul a putrezit, iar el s-a ridicat la suprafață, concluzionă Wiking.

Vântul se înteți, trăgând de bumbăcariță și de pinii pitici. Cerul se întunecă.

— Străpuns cu țărușul, ca un vampir, spuse Fatima. Oare e din Evul Mediu?

— Posibil, dar improbabil, zise Wiking.