Pentru Mormis

și pentru David

PARTEA I

AU MAI RĂMAS 180 DE ZILE

Sam

Suntem în cadă. Stau peste Luc, cu spinarea pe abdomenul lui. Apa e prea fierbinte, așa că-l rog să-și apropie genunchii și să mă împingă-n sus. Asta și face. Acum sunt doar pe jumătate în apă, cu abdomenul, sânii și șoldurile ușor răcorite. Ar trebui să mă descurc așa, încinsă la spate și răcorită pe față, o poziție echilibrată în ansamblu. Totuși sunt iritată. Fredonez în timp ce el cugetă.

— Al cincilea element, spune el.

Vreau să mă răsucesc și să-i citesc expresia feței, fiindcă pare absent azi.

— Looper: Asasin în viitor, zic în schimb.

Jucăm jocul cu Bruce Willis. E rândul lui și ia treaba în serios. Cel mai probabil am să pierd, căci mai am doar un film de rezervă până să rămân în pană. Armata celor 12 maimuțe. Una dintre cele două sute de casete VHS pe care le-a înregistrat verișoara mea, Diwa, în copilărie. Din unele lipsesc primele cinci minute ale filmului, altele au pauze cu reclame din douăzeci în douăzeci de minute. Sugar Puffs, Head & Shoulders, Chiquita Banana. Fiecare casetă are titlul scris îngrijit pe cotor. Fiecare, în ordine alfabetică.

Sunt cufundată în apă pe jumătate și sunt tot înfierbântată. Îmi simt obrajii îmbujorați și-mi pulsează tâmplele. Port machiajul de ieri și nu cred că-mi acoperă fața care-mi arde. Fondul de ten e făcut să reziste douăsprezece ore și eu mă apropii de douăzeci și patru. Vreau să mă uit în oglindă.

În curând e prânzul și suntem amândoi mahmuri. Azi-dimineață, el avea pleoapele căzute, iar eu, ochii umflați.

— Sin City, zice Luc.

Îl las să câștige, deși am la îndemână Armata celor 12 maimuțe, fiindcă vreau să ies acum din cadă.

Uscată și îmbrăcată, stau la masa din bucătărie. O piesă de anticariat, mică și rotundă, așezată lângă fereastră, făcută poate din mahon, nu mă pricep. E apartamentul din nordul Londrei al Diwei și nu locuiesc aici decât pe timpul verii. Canapeaua, masa din bucătărie, mobilele mari, toate sunt ale ei. Patul îmi aparține. Am târât salteaua ei cea tare și cadrul din fier forjat până în debaraua îngustă. Răsturnate pe o parte, încap la fix. Apoi am cumpărat o saltea din spumă cu memorie, cea mai matură cumpărătură pe care am făcut-o vreodată, chiar dacă era la reducere. E așezată direct pe podea, fără cadru, și asta schimbă întreaga atmosferă a camerei. Mă tem să nu prindă mucegai, așa că o întorc de pe o parte pe alta o dată la două săptămâni. I-o voi lăsa Diwei de tot când o să vină în septembrie.

Luc deschide frigiderul și ia o sticlă cu cafea răcită. Cuburi de gheață. Paie de băut, din sertarul al treilea. Bate cu telul lapte gros de soia într-un castron, încordându-și încheietura mâinii. Are fire subțiri de păr pe antebrațe. Scoate puțin limba când se concentrează, o plimbă de colo-colo. Mi se pare ceva fermecător, așa că nu-i atrag atenția, fiindcă nu vreau să înceteze. Toarnă peste cuburile de gheață spuma, pe urmă cafeaua rece și adaugă scorțișoară.

Am petrecut doar opt nopți împreună, dar a devenit deja o rutină. Ne trezim și facem duș sau chiar o baie în zilele libere, urmează cafeaua cu gheață și videoclipurile cu animale marine la masa din bucătărie. Cel mai mult îmi plac diavolii-de-mare. El e genul care preferă căluții-de-mare.

E frumos. Îmi place trupul lui. E de talie mijlocie — nici scund, nici înalt, nici păros, nici spân. Subțire, cu mușchi bine conturați, dar nu exagerat, ca o persoană care se îngrijește. Cel mai mult îmi place figura lui. În contrast cu corpul îngrijit, are o față poznașă, asimetrică, ștrengară. Când se uită la mine, mă simt obraznică fără vreun motiv anume, de parcă împărtășim o glumă intimă, indiferent de împrejurări sau de intenția noastră. De multe ori, nu prea știu ce ne face să zâmbim.

Răsfoim ziarul de ieri din stația de metrou și cădem de acord că lumea se duce de râpă. Însă azi zâmbetul lui de ștrengar lipsește. Se freacă la ochi.

— Hai să sărim la mica publicitate, bine?

Citim anunțurile cu voce tare, mai întâi el, pe urmă, eu. Încercăm să ne amuzăm unul pe altul cu voci idioate, ceea ce nici măcar nu e prea nostim, e mai degrabă ceva care să ne aparțină doar nouă. O cucoană caută un tânăr înalt care să-i îngrijească pisica în timpul călătoriilor ei trimestriale de jucat golf. Nu menționează de ce trebuie să fie tânăr și înalt. Poate îi place pisicii genul ăsta.

Azi pare că citește anunțurile fără mare tragere de inimă, ca un serviciu AI de asistență clienți, programat să sune prietenos. E puțin absent. Îmi spun că doar mi se pare că interpretarea lui e mediocră, însă am fost tensionată încă de când m-am trezit, fiindcă a dormit cu spatele la mine și nu m-a atins înainte să se scoale din pat. Părem defazați.

Îmi ghiorăie mațele.

— Hai să mâncăm de prânz, zic.

— Da, sigur. De ce ai chef?

— Bibimbap?

— Localul de lângă canal?

— Da, apoi ne putem opri la magazinul ăla care-ți place, când ne întoarcem acasă.

Ridică privirea. Regret că am folosit cuvântul acasă. E casa mea, nu vreau să creadă că mă refer la ea ca la casa noastră. Și, oricum, e casa Diwei, de fapt. Seman­tica e prea delicată în faza asta de început. O dau în bară mereu, fiindcă sunt o persoană neatentă și uneori, când el adoarme, rămân trează alături și mă întreb cum se simte după gafa mea. Îmi doresc mult să adorm prima.

Din cele opt nopți care au trecut de la cea dintâi, am petrecut șapte împreună. S-a întors de două ori în locuința lui din Hackney ca să facă nu știu ce. De două ori l-am întrebat și de două ori a rânjit și mi-a răspuns:

— La un moment dat, trebuie să și dorm, nu?

Am luat-o de ambele dăți ca pe o insultă vagă, dar incontestabilă. Bănuiesc că trebuie să-și schimbe hainele sau să-și ude plantele, dacă are așa ceva. Dar să petreci o noapte în altă parte ca să uzi florile indică o diminuare a atracției sexuale, oricum ai lua-o.

Sunt în pană de lenjerie atrăgătoare. Data viitoare când se duce să-și ude plantele, am să merg să-mi cumpăr. Trebuie s-o sun pe Diwa și să-i cer niște bani împrumut, cel puțin două sute. Toate aceste ieșiri la masă, la băut și la dans lovesc în contul meu bancar, aproape golit oricum.

Diwa are bani. Nu e bogată, dar nici nu-i lipsesc. E cu șase ani mai mare decât mine, știe să-și organizeze timpul foarte bine și e foarte arătoasă, ca o profesoară de balet de vreo cincizeci de ani care a fost prim-balerină înainte de o tragică accidentare la genunchi. Are părul împletit strâns, coate ascuțite și poartă rochii moi, tricotate, care-i acoperă sânii mici. Are un aer sever, dar nu e așa. Diwa are un râs amplu, exagerat. Bubuitor. Și îi plac comediile mediocre cu liceeni din anii 1990 despre petreceri cu fumat de iarbă în care ăla ciudat și urât o cucerește la final pe fata superbă. Sau în care ciudatul urât devine fata superbă, dacă e genul acela de film. Astfel de filme, atât de depășite din punct de vedere politic încât nu mă amuză, îi trădează vârsta.

Diwa își petrece vara în casa amicei sale Milly, în Grecia. E început de iulie și pot sta la ea până pe 12 septembrie, când mă voi întoarce la Stockholm. Mă așteaptă serviciul și apartamentul meu, deși nu mă dau în vânt după toamna suedeză.

Încă n-am discutat cu Luc despre programul din noaptea asta și am un nod în stomac, ca un ghem de paste nefierte, care nu va trece până nu luăm o hotărâre. Dar nu aduc vorba despre asta.

E ciudat să fiu atât de precaută. De obicei, sunt prea directă, îi fac vânt tipului după o noapte petrecută împreună; nu vreau să mă obosesc cu milioanele de reguli ale unei relații sentimentale. Să-mi măsor tonul vocii, să-mi aleg cuvintele, să-mi supraveghez limbajul trupului. Să-mi expun personalitatea unică, menținându-mă pe latura drăguță a excentricității. Toate calculele astea sunt prea complicate pentru mine. În schimb, fac scamatorii, dispar și închei relația înainte să înceapă. Dar lui Luc nu vreau să-i fac vânt. Nu-mi măsor tonul vocii cu el. Cu toate acestea azi îmi dă o stare de neliniște. Și încep să măsor.

Luc arată curat, de partea cealaltă a mesei din bucătărie; poartă un tricou alb imaculat. Părul umed, dat pe spate, îi lasă la vedere pomeții destul de înalți încât să mă amețească. Îi plac hainele și se îmbracă cu gust, așa că mă străduiesc să alternez jachete băiețești cu ținute atrăgătoare și tone de ruj. Încerc să-mi dau seama ce preferă, dar până acum pare să-i placă orice.

— Ești așa de mișto, mi-a zis în noaptea numărul patru, când mergeam spre casă beți, după o vizită scurtă la un club.

Un petic de iarbă în dreapta noastră, canalul în stânga, tocurile mele lovind asfaltul, tac-tac. Iarbă proaspăt cosită și apă de canal cu miros înțepător, combinate într-un cocteil ciudat de arome.

Cerul era negru, dar venise vara, așa că nu-mi era frig în maiou. Era atât de decoltat, încât mă temeam că mi-au ieșit sfârcurile în timpul dansului, dar, chiar dacă s-a întâmplat, Luc n-a pomenit despre asta.

— Sunt mișto? l-am întrebat.

— Da, nu știu, te pricepi la imagine.

— E un compliment ciudat.

Am râs un pic, i-am luat mâna într-a mea și i-am legănat-o înainte și înapoi.

— Da, așa cred adică.

— Zi mai departe.

— Dansezi drăguț, te îmbraci bine și te pricepi la conversații. Ești cea mai degajată persoană pe care o cunosc.

— Ești beat.

— Și tu.

— Dar îți mulțumesc, n-am mai auzit chestia asta până acum. E ceva original.

Obișnuia să-mi facă uneori asemenea complimente neconvenționale, reflectându-mi propria imagine ca într-o oglindă. Această generozitate inocentă m-a luat pe nepregătite, m-a pus în imposibilitatea de a-mi ascunde încântarea. Simțeam că zbor pe drumul spre apartament, mergeam dezinvolt și făceam glume îndrăznețe.