1.png

Editori:

Silviu Dragomir

Magdalena Mărculescu

Vasile Dem. Zamfirescu

Redactare:

Alexandra Fusoi

Design copertă: Faber Studio

Ilustrație copertă: @ Alejandro Barba /Unsplash.com

Director producţie:

Cristian Claudiu Coban

Dtp:

Gabriela Anghel

Corectură:

Rodica Crețu

Dușa Udrea-Boborel

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlu original: The Secret

Autori: Lee Child and Andrew Child

Copyright © Lee Child and Andrew Child 2023

Copyright © Editura Trei, 2024
pentru prezenta edi
ţie

O.P. 16, Ghişeul 1, C.P. 0490, Bucureşti

Tel.: +4 021 300 60 90; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-2305-6

ISBN (EPUB): 978-606-40-2399-5

Lui Larry, cu mulțumiri

UNU

Keith Bridgeman era singur în salon când a închis ochii. Vizitele medicale de dimineață se terminaseră. Masa de prânz fusese servită, mâncată și resturile strânse. Vizitatorii celorlalți pacienți se foiseră pe coridor în căutarea rudelor și prietenilor. Un om de serviciu măturase, dăduse cu mopul și dusese gunoiul strâns peste zi. Și, în sfârșit, în salon se lăsase un pic de liniște.

Bridgeman se afla în spital de o lună, suficient timp pentru a se obișnui cu ritmurile și rutinele. Știa că era momentul acalmiei de după-amiază. O pauză binevenită, în care n-avea să fie împuns, înțepat și pus să se ridice, să se miște și să se întindă. Nimeni nu avea să-l mai deranjeze timp de cel puțin trei ore. Așa că putea să citească. Să se uite la televizor. Să asculte muzică. Să se uite pe fereastră la bucata de lac care se vedea printre cei doi zgârie-nori din apropiere.

Sau putea să tragă un pui de somn.

Avea 62 de ani și era într-o formă fizică precară. Asta era clar. Putea să discute care era cauza — munca de-o viață, stresul la care fusese supus, țigările și alcoolul pe care le consumase —, dar nu putea nega efectul. Un atac de cord masiv, în urma căruia nu se așteptase nimeni să supraviețuiască.

Sfidarea unor șanse atât de potrivnice era o muncă obositoare. Așa că a ales să tragă un pui de somn.

În ultima vreme alegea întotdeauna somnul.

Bridgeman s-a trezit după numai o oră, când nu mai era singur. În încăpere se mai aflau două persoane. Ambele femei, probabil spre 30 de ani. Aveau aceeași înălțime. Aceeași constituție suplă. Una dintre ele se afla în stânga patului, mai aproape de ușă, iar cealaltă era în dreptul ei, dar în cealaltă parte, mai aproape de fereastră. Stăteau complet nemișcate, în tăcere, și se uitau fix la el. Aveau părul strâns la spate, neted și negru. Fețele lor erau inexpresive ca ale unor manechine, iar în lumina artificială dură pielea le strălucea ca și cum ar fi fost din plastic.

Purtau amândouă halate albe peste combinezoanele de spital. Halatele aveau lungimea corectă. Aveau toate buzunarele, insignele și ecusoanele necesare. Combinezoanele erau nuanța potrivită de albastru. Dar Bridgeman era cât se putea de sigur că femeile nu erau cadre medicale. Așa îi spunea al șaselea simț. Îi spunea că femeile n-aveau ce să caute acolo. Că erau o problemă. Le-a cercetat pe fiecare dintre ele, pe rând. Aveau mâinile goale, hainele nu prezentau umflături, nu se vedea nici urmă de arme sau cuțite. Nici urmă de vreun echipament de spital pe care l-ar fi putut folosi ca armă. Dar Bridgeman tot nu era mulțumit. Era în pericol. Știa. O simțea la fel de acut ca o gazelă prinsă în ambuscadă de doi lei.

Bridgeman a aruncat o privire spre piciorul lui stâng. Butonul de apel era acolo unde îl lăsase asistenta, întins pe cearșaf, între coapsa lui și bara de siguranță. A întins repede mâna spre el, cu o mișcare fluidă. Lină. Rapidă. Dar femeia a fost și mai rapidă. A înșfăcat butonul, apoi l-a scăpat, lăsându-l să atârne pe fir, până aproape de podea, departe de raza lui de acțiune.

Bridgeman a simțit cum inima îi tresare și îi tremură în piept. A auzit un bip electronic, care venea de la un echipament aflat pe un suport lângă capătul patului. Pe ecran se vedeau un număr în centrul jumătății de sus și două linii zimțate care traversau în zigzag întreaga lățime a jumătății de jos. Prima linie îi arăta pulsul, care era într-o creștere nebună. Vârfurile curbei care arăta ritmul cardiac erau tot mai apropiate, de parcă se urmăreau unul pe altul. Era în creștere. Rapidă. Bipurile au crescut în intensitate. Din ce în ce mai dese. Apoi sunetul a devenit continuu. Insistent. Imposibil de ignorat. Numărul a încetat să mai crească. A început să clipească. Și-a schimbat direcția. Și a continuat să scadă până când a ajuns la 00 și liniile s-au aplatizat. Mai întâi în stânga ecranului, apoi pe toată lungimea, până când ambele au devenit perfect orizontale. Ecranul a rămas inert. Fără viață. Cu excepția urletului electronic disperat.

Vorbea despre o insuficiență cardiacă totală.

Dar numai pentru o clipă.

Când alarma a început să țiuie, cea de-a doua femeie l-a apucat pe Bridgeman de încheietura mâinii drepte, i-a smuls o clemă albastră pătrată din vârful degetului arătător și a atașat-o la al ei. Ecranul a clipit de două ori. Apoi sunetul s-a întrerupt. Ritmul cardiac a început să urce, iar cele două linii au început să ticăie de la stânga la dreapta. Niciuna dintre valori nu era chiar identică cu cele ale lui Bridgeman, pentru că femeia era mai tânără. Mai în formă. Mai sănătoasă. Mai calmă. Dar valorile erau destul de apropiate. Nu prea mari. Nici prea mici. Nimic care să declanșeze o altă alarmă.

Bridgeman și-a strâns pieptul cu ambele mâini. Transpirația îi țâșnea pe frunte și pe scalp și își simțea pielea umedă. A trebuit să facă un efort pentru a respira.

Femeia cu clema pe deget s-a așezat pe scaunul pentru vizitatori de lângă fereastră, iar cea din stânga patului a așteptat o clipă, apoi s-a uitat la Bridgeman.

— Ne cerem scuze. N-am vrut să te speriem. N-am venit să-ți facem rău. Vrem doar să vorbim.

Bridgeman nu a răspuns, iar femeia a continuat:

— Avem două întrebări. Asta e tot. Ne răspunzi sincer și n-o să ne mai vezi niciodată. Promit.

Bridgeman n-a reacționat.

Femeia l-a văzut că a aruncat o privire pe lângă ea, spre ușă, și a clătinat din cap.

— Dacă speri c-o să vină cavaleria, nicio șansă. Clemele astea alunecă de pe degetele oamenilor tot timpul. Și ce fac ei? Le fixează imediat la loc. Asistenta care a auzit alarma o să-și dea seama că asta ai făcut. Așa că… Prima întrebare, bine?

Bridgeman avea gura uscată. A făcut tot posibilul să-și umezească buzele, apoi a respirat adânc. Dar nu pentru a răspunde la întrebări. Pentru a cere ajutor în stilul tradițional.

Femeia i-a ghicit jocul. Și-a dus un deget la buze și a scos ceva din buzunarul hainei. O fotografie, pe care i-a întins-o lui Bridgeman. Înfățișa o mână înmănușată care ținea un exemplar din Tribune lângă o fereastră. Bridgeman vedea data de pe ziar. Marți, 7 aprilie 1992. Era ediția din ziua aceea. Apoi a văzut două siluete prin geam. O femeie și un copil. O fetiță. Chiar dacă erau cu spatele la aparatul de fotografiat, Bridgeman nu a avut nicio îndoială cine erau. Sau unde se aflau. Erau fiica și nepoata lui. În casa pe care le-o cumpărase în Evanston, după moartea soției sale.

Femeia l-a apucat pe Bridgeman de braț și i-a luat pulsul. Era rapid și slab.

— Ei, haide! Calmează-te, i-a spus ea. Gândește-te la familia ta. Nu vrem să le facem rău. Și nici ție. Vrem doar să înțelegi cât de serioasă este situația. Avem doar două întrebări, dar sunt importante. Cu cât răspunzi mai repede, cu atât mai repede plecăm de-aici. Ești gata?

Bridgeman a dat din cap și s-a lăsat pe spate pe pernă.

— Prima întrebare. Poimâine te întâlnești cu o ziaristă. Unde sunt informațiile pe care ai de gând să i le dai?

— De unde știți despre…

— Nu pierde vremea! Răspunde la întrebare.

— Nu există nicio informație. O să stăm doar de vorbă.

— Niciun jurnalist credibil n-o să ia de bun ce-i spune un informator dacă nu are o dovadă solidă. Unde e?

— Informator? Nu despre asta este vorba. Reporterul e de la un mic săptămânal din Akron, Ohio. Unde m-am născut. Articolul e despre atacul meu de cord. Despre recuperarea mea. E un miracol, după spusele doctorilor. Oamenii de acasă vor să citească despre asta, mă consideră o sursă de inspirație.

— Atac de cord? În direcția asta vrei să mergi? Când ai o informație mult mai importantă?

— Ce informație?

Femeia s-a aplecat mai aproape.

— Keith, știm ce ai făcut. Știm ce-ați făcut toți. Acum 23 de ani. În decembrie 1969.

— Decembrie 1969? De unde știți…? Cine sunteți?

— O să ajungem și la asta. Acum trebuie să-mi spui ce informații ai de gând să-i dai reporteriței din Akron.

— Nicio informație. Am de gând să-i povestesc despre recuperarea mea. Asta e tot. N-o să vorbesc niciodată despre decembrie 1969. De ce eram acolo. Ce făceam. Ce s-a întâmplat. Cu nimeni. Am jurat că n-o să vorbesc, și mă țin de cuvânt. Nici măcar nevastă-mea n-a știut.

— Deci n-ai niciun document sau notițe ascunse în salonul ăsta?

— Bineînțeles că nu.

— Atunci nu te superi dacă arunc o privire.

Femeia n-a așteptat să-i răspundă. A început cu dulapul de lângă pat. A deschis ușa și a scotocit prin pijamalele de schimb, cărțile și revistele lui Bridgeman. A trecut la o geantă de piele de pe podea, de lângă ușă, în care era un rând de haine. Nimic altceva. Apoi a verificat baia. Nici acolo nu a găsit nimic semnificativ. Așa că s-a mutat în centrul camerei și și-a proptit mâinile în șolduri.

— A mai rămas doar un singur loc de verificat. Patul.

Bridgeman nu s-a mișcat.

— Fă-o pentru fiica ta. Și pentru nepoată. Haide! O să termin repede.

Bridgeman a simțit cum îi crește din nou pulsul. A închis ochii o clipă. A tras aer în piept. Și-a impus să se relaxeze. Apoi a dat cearșaful laoparte, și-a aruncat picioarele peste marginea saltelei și s-a ridicat. S-a uitat la femeia de pe scaun.

— Pot măcar să mă așez? Sunt mai bătrân ca tine și cu un picior în groapă.

Femeia a ridicat degetul cu clema atașată.

— Îmi pare rău. Cablul e prea scurt ca să mă pot mișca. Dacă vrei totuși să te așezi, stai pe pervazul ferestrei.

Bridgeman s-a întors și s-a uitat la pervaz. S-a gândit să se așeze pe el. Dar și-așa era suficient de rău că primea ordine de la una dintre femei și s-a mulțumit să se sprijine de el. A privit cum cealaltă femeie termina de scotocit în pat. Nici acum n-a găsit nimic.

— Mă crezi acum? a întrebat Bridgeman.

Femeia a scos din buzunar o bucată de hârtie și i-a întins-o. Era o listă de nume. Șase nume scrise de mână mărunt și nesigur. Printre ele se afla și cel al lui Bridgeman, care le-a recunoscut pe toate celelalte cinci. Varinder Singh. Geoffrey Brown.