Editori:

Silviu Dragomir

Magdalena Mărculescu

Vasile Dem. Zamfirescu

Redactare:

Carmen Botoșaru

Design copertă:

Erika Mitchell și Brittany Vibbert/Sourcebooks

Director Producţie:

Cristian Claudiu Coban

DTP:

Mirela Voicu

Corectură:

Rodica Crețu

Cristina Teodorescu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: THE MISSUS

Autor: E L James

pentru prezenta ediţie

O.P. 16, Ghişeul 1, C.P. 0490, Bucureşti

Tel.: +4 021 300 60 90; Fax: +4 0372 25 20 20

E-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-2308-7

ISBN (EPUB): 978-606-40-2395-7

Pentru D, cu dragoste

Capitolul unu

Pașii mei grăbiți răsună pe podeaua dură și lucioasă. Mijesc ochii din cauza luminii orbitoare a neoanelor.

— Pe-aici!

Doctorița de la Urgențe se oprește și mă conduce într-o cameră rece și sumbră, care e morga spitalului.

Pe o masă, sub un cearșaf, se află trupul zdrobit și fără viață al fratelui meu.

Șocul e ca un cutremur, îmi apasă pe piept și îmi stoarce ultima suflare din plămâni. Nimic nu m-ar fi putut pregăti pentru asta.

Kit, fratele meu mai mare.

Stâlpul meu în viață.

Kit, al doisprezecelea conte de Trevethick.

Mort.

— Da. El e.

Articulez cu greu cuvintele.

— Mulțumesc, Lord Trevethick, murmură doctorița.

La naiba! Acum eu sunt contele!

Mă uit în jos, spre Kit.

Doar că nu e el. Pe masa mortuară sunt eu — zac acolo învinețit și mutilat... rece... mort.

Eu? Cum e posibil?

Îl văd pe Kit cum se apleacă spre mine și mă sărută pe frunte.

— Adio, ticălosule! spune răgușit, reținându-și cu greu lacrimile. O să te descurci. Pentru asta te-ai născut.

Zâmbește pieziș, sincer, cum face mereu în rarele momente în care e peste măsură de emoționat.

Kit! Nu! Ai înțeles greșit.

Așteaptă!

— Te descurci, Rezervă, spune el. Tu ești numărul treisprezece. Cu noroc.

Zâmbetul îi piere și Kit dispare.

Iar eu îl privesc din nou, aplecat peste el în timp ce doarme. Doar că trupul său zdrobit contrazice faptul că doarme — e... mort.

Nu! Kit! Nu! Dar, de prea multă durere, nu pot rosti cuvintele.

Nu! Nu!

Mă trezesc. Inima îmi bate nebunește.

Unde mă aflu?

Îmi ia o fracțiune de secundă să mă dezmeticesc, în timp ce ochii mi se obișnuiesc cu semiîntunericul. Alessia mă ține în brațe, cu capul pe pieptul meu. Inspir profund, o gură de aer proaspăt, iar panica mea se retrage ca valul blând al unei mări liniștite.

Sunt în Kukës, în nordul Albaniei, acasă la părinții ei, iar dincolo de lac zorii sunt o șoaptă pe cer.

Alessia e aici. Cu mine. E în siguranță și doarme profund. Cu grijă, îi cuprind umerii cu un braț și o sărut pe păr, respirându-i parfumul. Balsamul cu iz de lavandă și trandafiri al iubitei mele îmi calmează simțurile și le stârnește, în același timp.

Corpul meu se trezește la viață; dorința, fierbinte și grea, îmi pune sângele în mișcare.

O doresc. Din nou.

Această dorință e ceva nou, dar s-a înrădăcinat în mine, a devenit o parte din ceea ce sunt și crește când sunt cu ea. E atât de atrăgătoare și de frumoasă, încât o doresc ca un dependent de droguri. Dar nu vreau s-o trezesc — a trecut prin tot iadul posibil.

Din nou.

La naiba!

Îmi stăpânesc pornirile și închid ochii în timp ce furia și regretele mă copleșesc. Am lăsat-o să-mi alunece printre degete. L-am lăsat pe nemernicul ăla violent, „logodnicul“ ei, să mi-o fure. Nu vreau să știu prin ce a trecut, dar rănile și vânătăile ei își spun povestea îngrozitoare.

Nu voi mai permite să se întâmple asta niciodată.

Slavă Domnului că e în siguranță!

Las-o să doarmă.

Mă joc tandru cu o șuviță din părul ei, minunându-mă ca întotdeauna de moliciunea acestuia. O duc la gură, o ating cu buzele, blând.

Iubirea mea. Fata mea frumoasă și curajoasă.

A îndurat atât de multe rele într-un timp atât de scurt: a fost victima traficului de persoane, nu avea adăpost, apoi și-a găsit un loc de muncă plătit... și s-a îndrăgostit de mine.

Dulceața mea din fiecare zi.

În curând va fi mireasa mea.

Închid ochii încă o dată și mă cuibăresc mai aproape de ea, căutându-i căldura, apoi ațipesc.

Mă trezesc brusc, speriat de... de ceva ce se-aude de-afară.

Ce-a fost asta?

S-a făcut târziu — lumina din cameră e mai puternică.

— Alessia!

Mama ei o strigă.

La naiba! Am dormit prea mult!

— Alessia! Trezește-te! Te cheamă mama ta!

O sărut pe frunte, iar ea oftează când mă desprind din brațele ei și mă ridic în capul oaselor.

— Alessia! Haide! Dacă ne găsește tatăl tău, ne împușcă pe amândoi.

Imaginea de-aseară a tatălui ei și a puștii sale cu aer comprimat îmi răsare fără să vreau în minte.

O să te căsătorești cu fiica mea.

Mama ei o strigă din nou, iar Alessia deschide ochii, clipind pentru a-și alunga somnul. Se uită la mine, ciufulită, somnoroasă și incitantă și-mi aruncă cel mai strălucitor zâmbet din lume. Preț de o clipă, uit de amenințarea sumbră a tatălui ei cu degetul pe trăgaci.

— Bună dimineața, frumusețe!

Îi mângâi obrazul, evitând zgârietura. Închizând ochii, se lasă răsfățată de atingerea mea.

— Te strigă mama ta.

Ridică pleoapele brusc, iar zâmbetul îi dispare; face ochii mari, speriată. Se ridică, goală, doar cu cruciulița de aur la gât.

— O, Zot! O, Zot!1

— Da. O, Zot!

— Cămașa mea de noapte!

Se aude o bătaie în ușă, discretă, dar precipitată.

— Alessia! șoptește agitat doamna Demachi.

— La naiba! Ascunde-te! Mă ocup eu de asta.

Inima mea bate cu disperare.

Alessia sare din pat, cu picioarele goale, atât de drăgălașă, în timp ce eu mă reped să-mi trag blugii pe mine. Sincer, îmi vine să râd — parcă suntem într-o comedie britanică ridicolă. E o nebunie. Suntem amândoi adulți și în curând ne vom căsători. Arunc rapid o privire către Alessia, care se chinuie să se îmbrace cu cămașa ei de noapte gotică, și mă îndrept spre ușă, o întredeschid și mă prefac că de-abia m-am trezit din somn.

Mama ei se află în prag.

— Bună dimineața, doamnă Demachi!

— Bună dimineața, conte Maxim! Alessia? întreabă ea.

— A plecat din nou? spun eu, străduindu-mă să par îngrijorat.

— Nu e-n patul ei.

Tălpile Alessiei se aud călcând pe gresia rece. Apoi mă cuprinde cu brațele, ițindu-și capul din spatele meu:

— Mamă, sunt aici, șoptește ea în engleză, de dragul meu, presupun.

La naiba!

Am fost descoperiți, iar acum par un mincinos în fața viitoarei mele soacre. Ridic din umeri către Shpresa, în semn de scuze, dar ea nu se amuză, ci mă privește încruntată.

La naiba!

— Alessia! șuieră ea și se uită neliniștită peste umăr. Po të gjeti yt atë këtu!2

— E di. E di3, răspunde Alessia și, când vede că mă încrunt, îmi aruncă o privire dulce și compătimitoare și se întinde spre mine sărutându-mă cu inocență.

Se strecoară pe ușă, în cămașa ei de noapte victoriană, și mă privește fierbinte în timp ce-și urmează mama pe scări. O iert pentru că m-a făcut să par un mincinos în fața mamei sale și ascult cum se ciondănesc în albaneză. Nu-l aud pe tatăl ei.

Cred c-am scăpat.

Oricum, a spus că Alessia e problema mea acum. Dau din cap și închid ușa, iritat de acest gând. Alessia nu e problema mea, pentru numele lui Dumnezeu! E o femeie stăpână pe sine. Cum poate tatăl ei să creadă așa ceva? Asta mă frământă. Din punct de vedere cultural, tatăl ei și cu mine suntem la poli opuși și, oricât de politicos aș vrea să fiu, trebuie să facă și el pasul în secolul XXI. E limpede de ce propria fiică se ferește de el. Când eram cu ea în Cornwall, Alessia îmi tot bătea apropouri despre temperamentul lui vulcanic. Îmi spunea că nu-i era dor de el... doar de mama ei.

La naiba! Cu cât plecăm mai repede de-aici, cu atât mai bine.

Cât mai durează până ne căsătorim?

Poate că ar trebui să facem ceva ca să scăpăm mai repede de-aici.

Să fugim?

Am putea să ne ascundem la hotelul Plaza din Tirana până când îi iese noul pașaport și să descoperim împreună deliciile capitalei. Oricum, când va obține pașaportul? Va apuca oare tatăl ei să vină după noi și să ne amenințe cu arma? Nu știu și, cumva, nu cred că Alessiei i-ar plăcea ideea. Dar și să ne vedem așa, pe furiș, de parc-am fi copii... e o adevărată nebunie. E ca și cum ne-am întors în timp cu câteva secole, or, nu cred că mai accept multă vreme chestia asta.

Mă uit la ceas, e încă devreme, așa că-mi scot blugii și mă întind în pat. Cu ochii în tavan, reflectez la ultimele câteva zile și-mi revine în cap cel mai recent vis pe care l-am avut.

Despre ce naiba era vorba?

Despre Kit?

E de acord să moștenesc titlul de conte.

Asta să fie?

Ar fi de acord cu această căsătorie grăbită și cu nunta?

Nu, nu cred că ar fi. Poate că asta voia să spună. Dacă mă gândesc mai bine, nu sunt sigur că din familia mea va fi cineva de acord. Închid ochii, imaginându-mi reacția mamei la aflarea veștii. Poate că va fi fericită să mă vadă însurat... în sfârșit!

Ba nu. Va fi furioasă. Știu asta.

Poate că visul meu însemna că Kit îmi oferă sprijinul lui.

S-ar putea...

Da.

Despre asta era vorba în vis.

Mama ei e supărată, iar Alessia nu știe ce să-i mai spună ca s-o liniștească.

— Ce făceai acolo? mârâie Shpresa.

Alessia ridică din sprânceană drept răspuns.

— Alessia! se răstește femeia, știind foarte bine ce vrea să spună fiica ei. Chiar dacă bărbatul ăsta a profitat o dată de tine, asta nu înseamnă că nu trebuie să aștepți până la nuntă!

Mamă!

— Dacă te prinde taică-tău! oftează ea. Cred că a ieșit să te caute. Probabil că ar face infarct dacă ar ști adevărul.

Plescăie din buze exasperată străbătând coridorul, dar expresia i se îndulcește când ajung amândouă în sufragerie.

— Presupun că ești deja însărcinată, așa că... zice ea, ridicând resemnată din umeri.

Alessia se îmbujorează vag. Ar trebui să-i spună mamei ei că totul a fost o minciună?

— Deci frumosul tău conte e în formă.

Shpresa își privește fiica zâmbind ironic.

— Mamă! exclamă Alessia.

— Are și un tatuaj.

— Da, e blazonul familiei sale.

— Înțeleg.

Strânge dezaprobator din buze.

Alessia ridică din umeri. Îi place tatuajul lui.

Mama ei surâde.

— Se poartă frumos cu tine... în pat?

— Mamă! exclamă ascuțit Alessia, șocată.

— E important. Vreau să fii fericită și trebuie să-l faci fericit și pe el. Nu va trece mult timp până când va veni copilul și, ei bine...

Mama ei oftează, dezamăgită, în timp ce Alessia se holbează la ea absentă.