Camelia Cavadia

Măștile fricii

TREI

2016

Soțului meu, prietenul meu, Șerban

Cea mai comună formă a disperării

este să nu fii cine ești cu adevărat.

— SØREN KIERKEGAARD

MĂȘTILE FRICII

Atâtea vorbe și gânduri nerostite! Atât de mult adevăr îngropat, dornic să iasă acum la iveală. Să-nvingă. Cu orice preț. Toate își adună puterile și-și fac loc, mai întâi, forțând spațiile libere. Cu răbdare, cuceresc fiecare ungher și-așa de bine știu să se strecoare în cele mai adânci văgăuni, că nici nu-mi dau seama când prind rădăcină. Se-nfig pentru ultima oară, pregătindu-se pentru momentul în care vor fi smulse, cu tot cu resturile dimprejur. Adevăruri și gânduri dureroase, unele vechi, altele proaspete, pulsează deja ca nervii unei măsele bolnave, muribunde. Nu mai e mult și vor ieși la suprafață. Nu mai e mult și vor fi cunoscute…

Oricât de insuportabil ar fi, uneori adevărul este singurul care mai poate da vieții un sens. Absența lui aruncă o lumină falsă chiar și asupra lucrurilor care au fost cândva adevărate.

*

Când stau acum și mă gândesc în urmă, văd totul clar și fără dubii. Ca într-una dintre felicitările acelea pe care le deschizi și din mijlocul lor sar spre tine figuri, forme, personaje.

Ziua cea mai fericită din viața mea a fost nu cea în care m-am măritat sau cele în care s-au născut copiii mei, ci aceea în care a murit tatăl meu. Știu, pare odios ce spun, însă e purul adevăr. Și cred că nu a fost doar a mea. Noi toți, cei trei copii, ne-am simțit ușurați în acel moment și mai că ne-a venit să jucăm în jurul trupului inert. N-am avut atunci curajul să recunoaștem, dar știu că fiecare dintre noi a simțit asta. Iar dacă n-am fi fost atât de timorați, ne-am fi bucurat, am fi râs și poate ne-am fi închinat cu amândouă mâinile că Dumnezeu a avut milă de noi și ne-a scăpat. Dar n-am făcut nimic. Am evitat să ne privim, de parcă ne era rușine de ceea ce puteam vedea. Bucuria de a ne simți liberi alunga „decența“ unui comportament afectat. Evitam să ne vorbim, deși aveam atâtea să ne spunem. Eram în felul nostru fericiți. O fericire dureroasă, ce picura în noi stropi de eliberare, de consistența mierii, pe care îi lăsam să se scurgă lent. Pe mine una, un fel de teamă mă împiedica să mă uit înspre trupul inert al tatălui meu, de parcă ar fi putut să vadă înăuntrul meu și să se ridice, gata încă o dată să-mi facă rău. Doar soră-mii mai mari, Sofia, părea să-i fie cu adevărat milă de el, în timp ce pe chipul lui frate-meu era zâmbetul victoriei și al eliberării. Pe fața mamei nu se citea nimic, poate doar o oarecare confuzie, care era însoțită de o ușoară sprinteneală în mișcări. În rest, părea neschimbată. Știam că ea-l va plânge pe îndelete îndată ce toate se vor fi terminat.

În sicriu, tata arbora un alb solemn, ce-i dădea o distincție nemeritată. De parcă reușise cumva să găsească o cale să ne spună că și acum e tot deasupra noastră. Cu toate că îi apăsaseră pleoapele, ochii-i rămăseseră întredeschiși. Își lăsase o portiță pe unde să ne poată supraveghea în continuare. Să ne subjuge, să ne conducă, chiar și după moarte. Așa credeam.

Din camera cealaltă se auzea zgomot de farfurii și tacâmuri. Mama pregătea pomana. Clinchetul lor aducea un fel ciudat de veselie în casă. Ca un râs vulgar al unei femei ușoare, ce nu-și găsește locul la operă. Mama pusese la fiert o oală întreagă de cafea, iar mirosul aducea și el ceva deșănțat în casă. Coliva de pe foc și aburii de la pilaf ridicau în aer rotocoale de miresme calde, îmbietoare. După ce s-a stins clinchetul veselei, totul a rămas învăluit într-o liniște blândă, ce nu te ducea cu gândul că ar fi un mort în casă. Peste toate domnea o atmosferă ciudată, de parcă am fi așteptat invitați. Nu ne călcaseră mulți oameni pragul în timpul vieții tatei, dar pesemne că așa trebuie să fi fost. Eram doar noi patru și așteptam ca două vecine să vină să ne ajute la pregătiri. În cea mai mare parte a priveghiului am fost singuri; din fericire, nu se arătaseră doritori să ni se alăture. Și bine făcuseră, nu voiam să fim nevoiți să părem mai îndurerați decât eram.

De undeva de afară se auzea tânguiala unei voci ce cânta o melodie tristă. Cineva totuși poate că-l plângea și pe el.

Frate-meu, David, se uita din când în când la sicriu ca și când ar fi vrut să-l verifice, să se asigure că tata e tot acolo. Pentru o clipă i-am văzut o expresie blândă pe chip, la care, sincer, nu m-am așteptat. „Ai și uitat, fraiere?“ m-am întrebat, gata să-l reped. „Ai și uitat?“ Dar imediat ochii lui și-au schimbat expresia și David i-a aruncat o privire rece, de oțel. L-am văzut ducându-se spre el, ca posedat.

— Să nu crezi c-o să te plângem, tată! Să nu crezi! Nu ne-ai dat ocazia să ne pară rău! a zis el pătimaș. Nu-i așa, Ema? s-a întors către mine, făcându-mă să tresar.

Apoi ne-a tras spre el și ne-a îmbrățișat ca într-o horă imaginară. Eu și Sofia însă nu voiam.

— Astâmpără-te, nelegiuitule! a sărit mama ca arsă, cu ochii cât cepele. Potolește-te, că ne bate Dumnezeu! Potoliți-vă, toți!

— Păi nu ne-a bătut, mamă, destul până acum? a replicat David țâfnos, proțăpindu-se în fața mamei. Avea ceva neomenesc în ochi, ceva de animal turbat.

— Hai să ne calmăm cu toții, avem treabă! a zis Sofia, sora mijlocie.

David a rămas nemișcat cu fața aproape lipită de a mamei și m-am temut că ar putea face un gest necugetat. După câteva secunde s-a retras brusc și a-nceput să râdă.

— La dracu, s-a terminat!

Ca să-mi fac de lucru, am reaprins o lumânare, am schimbat hârtia pentru scurs ceara de la o alta și, cu mâinile adunate în poală, m-am uitat din nou înspre tata. Pe de o parte, regretam că nu pot simți nimic la moartea lui. Să port suferința unui copil ce-și pierde tatăl. Bănuiam că trebuie să fie ceva sfâșietor, dar nobil, în același timp. Noi însă, n-aveam să știm cum e. Mă uitam la ai mei și mă izbea anormalitatea, eram stricați, defecți. Nepricepuți în a fi normali, indiferent ce ar fi însemnat asta. În fapt, ce era normalitatea pentru noi dacă nu tocmai acel ceva ce ne fusese întotdeauna refuzat și pe care acum nu știam de unde și cum să-l apucăm?

Am rămas singură în cameră, doar eu cu tata. Îi priveam mâinile noduroase, urâte și-am simțit că mă trec fiorii. Mă bucuram să le văd adunate pe piept, înghețate în nemișcare. Cu toate astea, mi-aș fi dorit să le privesc îndeaproape pentru ultima oară. Voiam să mai văd o dată mâinile acelea imense, ce se înălțau ca niște vulturi hulpavi deasupra noastră, cu aripile răsfirate, gata să înhațe, să strângă, să lovească, să apuce. Mâinile acelea, protagoniste ale unor spectacole îngrozitoare. Mâinile alea neobosite, pe care le vedeam primele când sosea el acasă, de parcă ar fi reușit să se strecoare înăuntru înainte ca trupul să se arate în întregime. Mâinile alea mereu răsfirate pe masă, ocupând întotdeauna mai mult loc decât orice altceva. Mâini urâte, ca niște crengi uscate care mă îngrozeau teribil. Din nefericire, le moștenise și fratele meu, David, care se rușina cu ele și încerca să le-ascundă. Mâinile lui, blestemul lui.

Eram absorbită de aceste gânduri când s-a întâmplat ceva atât de ciudat, încât n-am putut vorbi nimănui despre el nici până-n ziua de azi. Stăteam într-un colț al camerei, la suficientă distanță de trupul inert. Priveam arareori spre tata și parcă mă așteptam să-l văd din nou mișcând. Paralizată de frică, mă simțeam ca-ntr-un film cu vampiri. Știu, o prostie! La un moment dat, am auzit ceva ca un foșnet venind dinspre sicriu și un fior de groază m-a traversat ca un curent electric. Aș fi vrut să fug, dar nu puteam face un gest. L-am privit cu atenție și pot spune cu mâna pe inimă că era ceva care se mișca foarte încet. Mi-am învins teama și m-am ridicat. M-am apropiat ușor, încercând să nu tulbur nimic în jur. Cu lumânarea aproape de fața lui, mi-am concentrat toată atenția la orice mișcare pe care aș fi putut-o sesiza. Îmi țineam respirația și încercam să-mi domolesc bătăile inimii. Era atât de liniște și-așa o-ncremenire, că m-am simțit cumva în afara timpului. De la întunericul ce mă înconjura, lumina flăcării juca în ochii mei în cercuri concentrice, ca niște unde. Mă tot aplecam spre el, având totuși grijă să nu-l ard cu ceară pe obraji. Ceva mă chema din ce în ce mai aproape și chiar dacă pare de necrezut, de la distanța aia, i-am văzut gura mișcându-se ca a unui pește pe uscat. De două ori a făcut așa și, chiar înainte să mă pot retrage, parcă cineva a suflat cu putere în lumânarea mea și-a stins-o. Nu vreau să-mi amintesc cum am fugit din cameră și cât de rău m-am speriat, la ce galop mi-a plecat inima și ce tremurat mi-a cuprins mâinile și genunchii.

N-am povestit nimănui — cine m-ar fi crezut? — dar nici n-am mai stat vreo clipă singură cu el, nici măcar nu i-am mai aruncat vreo privire, convinsă că are ceva malefic. Să se ducă, să se ducă odată, m-am rugat! N-am uitat niciodată acea întâmplare care, de obicei, îmi revenea în minte în cele mai nepotrivite momente, când mă simțeam cel mai rău, când eram mai deznădăjduită ca oricând și mă vedeam nepotrivită cu lumea, cu viața, în general.

Spre dimineață, au venit două vecine să ne schimbe la priveghi și eu chiar am reușit să dorm câteva ore. De frică, de oboseală, nu știu. Am adormit în brațele Sofiei, care părea singura afectată într-un mod cât de cât firesc de cele întâmplate. David nu adormise nicicum.

La înmormântare am fost doar nouă persoane, fără preot și celelalte fețe bisericești. Noi patru, cele două vecine, un așa-zis prieten și doi colegi de serviciu de-ai tatei.

Slujba mi s-a părut lungă și obositoare. I-am privit pe-ai mei și-am încercat să ghicesc la ce se gândea fiecare. Mama se uita în pământ. Oare de teamă să nu-i vedem lacrimile, mă tot întrebam în timp ce-i reproșam că în felul ei, mereu fusese de partea tatei.