Pentru Prințesa Claire,

un agent regesc de bun,
dar o și mai bună prietenă

Sparge gheața să eliberezi blestemul!
Omoară una dintre gemene
ca s-o salvezi pe cealaltă!

Wren

CAPITOLUL 1

Coroana lui Wren Greenrock era prea strâmtă. Cercul de metal îi strângea tâmplele, intrându-i în carne. Încercă să nu se strâmbe, în timp ce stătea pe balconul Palatului Anadawn, umăr la umăr cu sora ei geamănă, privind la regatul pe care se luptaseră atât de mult să-l revendice. Încă nu-i venea să creadă că era al ei. Mă rog, cel puțin jumătate. Ea și Rose se hotărâseră să-l împartă.

Totuși, nervii îi erau întinși la maximum. Se temuse de acest moment toată dimineața, pregătindu-se pentru ce era mai rău. Date fiind evenimentele din ultimele zile, adică regretabila moarte a logodnicului lui Rose, prințul Ansel din Gevra, în ziua nunții lor, urmată rapid de moartea binevenită a lui Willem Rathborne, trădătoarea Umbră a Regelui, Wren nu se așteptase la o participare masivă ori binevoitoare, dar o mare de oameni entuziasmați se adunase dincolo de porțile de aur. Petrecăreți din Eshlinn, orașul din apropiere, și din afara lui veniseră să le ureze gemenelor tot binele, în ziua încoronării. Mulțimea era așa de numeroasă, încât se întindea până la marginea pădurii. Mii de fețe zâmbitoare se holbau în sus, la palatul alb, aclamațiile lor fiind purtate de adierea caldă de vară. Veniseră să le sărbătorească pe Wren și pe Rose, noile regine gemene ale Eanei.

Acestea stăteau în balcon, îmbrăcate în cele mai fine rochii, purtând pe cap coroanele nou-nouțe, absorbind adorația mulțimii ca pe lumina soarelui. Împreună, străluceau ca un far — promisiunea unei noi ere, în care vrăjitorii și oamenii obișnuiți din Eana urmau să trăiască în armonie și în care toate vechile superstiții și neîncrederi mocnite aveau să dispară. Era o zi a promisiunilor și a posibilităților. Sau, cel puțin, ar fi trebuit să fie, dacă lui Wren nu i-ar fi bubuit capul, ca o tobă.

— Nu te mai încrunta, zise Rose, din colțul buzelor. O să creadă că nu ești fericită.

Wren îi aruncă surorii ei o privire piezișă. Rose avea pe față un zâmbet larg, scânteietor. Neclintit de aproape o oră. În tot acest timp, făcuse și semne mulțimii, cu mâna ridicată mult deasupra capului, așa încât fiecare bărbat, femeie ori copil de jos s-o poată vedea, înțelegând că e binevenit. Prețuit. Rose era foarte pricepută la așa ceva. Doar se născuse pentru asta.

Wren nu se simțise în viața ei mai stângace. Zâmbetul îi înflorise cu ușurință, la început, surpriza la auzul aclamațiilor din momentul în care deschiseseră ușile balconului umplând-o de un sentiment de ușurare. Dar acum, energia începea s-o părăsească. Zâmbise și salutase atâta vreme, încât îi amorțise mâna. Ea era epuizată. Nici nu era de mirare. La urma urmelor, crescuse printre vrăjitori, pe plajele bătute de vânturi din Ortha, în vest, departe de pompa și ceremonia de la Palatul Anadawn, de toată răbdarea și eticheta cerute unei prințese.

— Cât mai trebuie să stăm aici? șuieră ea. Toate saluturile astea îmi produc foame. Și mă doare și capul.

Rose o prinse de mâna liberă. O strânse, și un fior cald îi străbătu brațul. Magie vindecătoare.

O singură respirație, și durerea de cap dispăruse.

— Poftim, expiră Rose, dându-i drumul. Să nu te mai aud plângându-te.

Wren își readuse zâmbetul pe față și începu să facă din nou cu mâna. Capul îi era mai bine, dar pieptul continua s-o strângă. În ciuda darului ei de vindecătoare, Rose nu-i putea repara inima rănită. Durerea se deschisese ca o floare neagră în sufletul ei, amintindu-i de Banba. De-abia trecuse o zi de când bunica ei neînfricată, cu ochi de culoarea oțelului, fusese luată de pe ruinele arzânde ale Criptei Protectorului de regele Alarik și de nemiloșii lui soldați gevrani. Fusese târâtă pe o navă de-ale lor, înainte ca Wren să poată ajunge la ea. Acele momente îi bântuiseră tinerei fiecare oră de trezie de până acum, nedreptatea celor petrecute răsucindu-se în ea ca un șarpe.

Wren devenise regină, așa cum visase mereu bunica ei, dar aceasta din urmă nu era acolo s-o vadă. S-o ajute. Era, în schimb, prizoniera regelui Alarik, tânărul și sălbaticul rege de pe Continentul de Nord, ce simțea o fascinație întunecată pentru vrăjitori. Dar nepoata ei intenționa să schimbe lucrurile. Făcuse un legământ, sieși — și lui Rose — că urma să găsească o cale de-a o salva din fălcile de gheață ale Gevrei.

Imediat după ce termina de zâmbit și de făcut cu mâna.

Tânăra prinse momentul în care privirea lui Rose sclipi în jos, spre curte, unde Shen Lo stătea tolănit pe marginea fântânii ce marca intrarea în curtea interioară. Avea o mână ridicată la frunte, ca să împiedice soarele să-i intre în ochi, și cealaltă cufundată în apa cristalină.

Wren știa după rânjetul lui că nu dormea. N-avea nevoie să-i vadă ochii ca să știe că se bucura de spectacolul unei Rose strălucind în habitatul ei natural. Și a unei Wren zbătându-se ca peștele pe uscat.

— Wren, privește! ciripi Rose, prinzând-o iar pe sora ei de mână. Lumea aruncă flori peste porți!

Aceasta se uită în jos exact la timp ca să vadă un trandafir roșu-aprins aterizând în curte. Apoi altul, și altul. Un întreg buchet împrăștiat pe dalele de piatră — roz și galbeni, roșii și mov — și alții continuând să zboare peste porți.

— Roze pentru Rose, zise Wren cu un chicotit. Chiar că te iubește lumea.

— O să te iubească și pe tine, o încurajă aceasta, suflând un sărut spre mulțime.

Ovațiile urcară până la ele. Rose făcu o piruetă elaborată, obținând încă un val de aclamații.

— Imediat ce-o să aibă ocazia să te cunoască.

— Doar să nu înceapă să arunce cu pitulici1 moarte peste ziduri.

— O, nu fi atât de ursuză!

Wren se dădu în spectacol, trimițând și ea un sărut mulțimii. Răsunară și mai multe urale. În curte, Shen râdea, cu dinții sclipindu-i în soarele crepuscular.

— Chiar că e prea ușor, zise Wren, trimițând un alt sărut. Poate ar trebui să fac și-o tumbă.

Rose o apucă de umăr.

— Să nu-ndrăznești!

Wren izbucni în râs.

Chiar atunci, mulțimea se precipită înainte, făcând porțile să geamă. Niște brațe se strecurară prin grilajele aurii, încercând să-și facă loc, și o roșie putrezită zbură peste țepușele din vârf. Se apropie cu încetinitorul parcă, devenind din ce în ce mai mare, pe măsură ce se îndrepta spre ele. Din fericire, rată balustrada, aterizând în curte cu un fleoșc hotărât.

Un strigăt mânios se ridică peste aclamații.

— AFARĂ CU VRĂJITOARELE!

Jos, în curte, Shen sări în picioare.

Zâmbetul lui Rose păli.

Wren se opri la jumătatea salutului.

— Cred că am terminat pe ziua de azi.

— Ignoră-i, o sfătui Rose, revenindu-și rapid. E doar o roșie.

— Două, zise Wren, în timp ce încă o legumă stricată se arcuia peste porți.

Îl văzu pe Shen alergând de-a curmezișul curții, încercând să-l detecteze pe protestatar în mulțime ori poate să vadă dacă erau mai mulți. Masa de oameni încă se mișca înainte, ca și cum ceva — sau cineva — ar fi împins-o de la spate.

În momentul în care a doua roșie ateriză în fântână, Rose începu să se retragă din balcon.

— Bine, zise ea, trimițând un ultim sărut teatral spre poartă.

Alte aclamații se făcură auzite, înecând al doilea strigăt, dar Wren ar fi putut jura că auzise cuvântul „vrăjitoare“ adus de vânt. Gemenele părăsiră balconul, făcând spectacol din râsetele lor vesele, până când se întoarseră în sacralitatea sălii tronului, unde ușile de la balcon se trântiră în urma lor.

În aceeași clipă se opriră din râs.

— Ei bine, asta e destul de îngrijorător, zise Wren.

Rose strâmbă din nas:

— Ce risipă de hrană bună de mâncat!

— Știam eu că toate aclamațiile alea erau prea frumoase ca să fie adevărate.

Wren își trecu mâinile prin păr, dându-și jos coroana. Așa. Mult mai bine.

— Eana nu vrea să fie condusă de vrăjitoare, Rose. Nici măcar de una pe care oamenii o cunosc.

Aceasta lăsă laoparte îngrijorarea.

— O, te rog. Acel mic protest n-ar ajunge nici măcar pentru un castron de supă. Nu trebuie să fii așa dramatică.

Dar Wren nu se putea abține. Fără Banba acolo, totul părea ciudat, greșit. Avea un gol în stomac, iar acele trei cuvinte simple — AFARĂ CU VRĂJITOARELE — n-o ajutau deloc.

— Încerc doar să fiu realistă.

Pașii ei stârneau ecouri, în timp ce se îndrepta spre tron. Era cea mai mare încăpere din întregul palat, cu tavanul desenat cu frunze de aur strălucitoare. Pereții, acoperiți cu picturi în ulei aurite și draperii de un verde smarald, abia reușeau să adauge o notă de căldură interiorului. Cu două ore înainte, încăperea fusese plină de emisari și nobili din fiecare colțișor al ținutului — plus vrăjitorii din Ortha —, dar acum era pustie, cu excepția gemenelor și a gărzilor ce le păzeau.

Wren se lăsă să cadă în scaunul de catifea și-și ciupi vârful nasului, încercând să-și calmeze gândurile răvășite. Poate că Willem Rathborne era mort, dar le lăsase moștenire o mulțime de probleme. Malefica Umbră a Regelui își petrecuse 18 ani predicând aceeași ură ca și Protectorul regatului mort de mult și otrăvindu-i pe oameni împotriva vrăjitorilor. Ele două urmau să aibă mult mai multe de făcut decât să-și fluture mâinile de la balcon câteva ore, ca să poată spera că vor schimba lucrurile. Și până atunci, vrăjitorii ce veniseră din Ortha doar de câteva zile trebuiau să rămână în Anadawn, unde puteau fi protejați de cei care încă le voiau răul.

Wren își masă tâmplele dureroase. Dacă bunica lor ar fi fost acolo, ar fi știut exact ce era de făcut. Și-ar fi așezat mâinile pe umerii ei și ar fi îmbărbătat-o cu câteva cuvinte bine alese, așa cum numai ea știa s-o facă.

— Te gândești la Banba, nu-i așa?

Brusc, Rose era în spatele ei, cu aceeași îngrijorare în ochi.