Shumi, această carte este pentru tine

Castă

În casa Ghorami nu se vorbea niciodată despre sex. Dacă televizorul era deschis și o scenă cu sărutări cu limba amenința căminul cast și cu miros de cardamom, i se punea repede capăt printr-o atingere a cutiei negre. Când lui Yasmin îi venise prima dată ciclul, mama ei îi înmânase pe furiș un pachet de tampoane Kotex Saxi și îi șoptise să nu se atingă de Coran. Asta o nedumerise, pentru că Yasmin oricum nu se atingea de Coran decât la îndemnul mamei sale. Dar era în același timp de înțeles, pentru că menstruația, așa cum învățase la ora de biologie, era legată de reproducere. Și diagramele cu puncte din manual erau — surprinzător, dar incontestabil — legate de actorii care își băgau unul altuia limba în gură și le stricau tuturor plăcerea vizionării.

Acum, la vârsta de 26 de ani, Yasmin știa totul despre sex. Corpul omenesc își dezvăluise de mult toate misterele. Se culcase cu trei bărbați și era logodită cu ultimul dintre ei, Joe, medic rezident la spitalul St Barnabas. Părinților ei, Shaokat și Anisah, le plăcea Joe pentru că, doctor fiind, era automat o partidă bună și pentru că toată lumea îl plăcea pe Joe, avea el talentul ăsta. Dacă Anisah își dorise vreodată ca fiica ei să se mărite cu un băiat care să fie un bun musulman, păstrase pentru sine această părere.

Yasmin stătea pe pat cu picioarele încrucișate, înconjurată de lucrări medicale, și aștepta să fie chemată jos la cină. Ar fi trebuit să învețe pentru al nu știu câtelea examen, dar nu reușea să se concentreze. Patru cărți stăteau deschise pentru a demonstra o râvnă pe care nu reușea s-o pună în practică. În loc de asta, răsfoia o revistă pe care o găsise uitată în tren. Pe copertă: Falsă despărțire! Împăcare secretă! E distrusă! Titlurile erau despre celebrități, toate cu poze, dintre care Yasmin o recunoștea doar pe una. Asta nu-i strica decât vag plăcerea. Oricum prefera poveștile despre „oameni adevărați“. Cea pe care tocmai o citise era despre mama a trei copii din Doncaster, care descoperise de curând că fiica sa de șapte ani nu era copilul ei biologic, pentru că la naștere se făcuse o confuzie la spital. Prin ce ajung să treacă oamenii! Iar ea, Yasmin, n-avea nicio grijă, dimpotrivă, erau atâtea motive să fie recunoscătoare!

Odată trecută seara de mâine, urma să râdă de ea însăși. N-avea să fie așa de rău cum își închipuia. Părinții ei se întâlneau pentru prima dată cu mama lui Joe. Trebuiau să ia toți cina acasă la ea, în Primrose Hill, să discute despre planurile de nuntă și să facă politicos conversație. Mare scofală!

Când și-i închipuia pe părinții ei în casa aceea cu terasă georgiană de un lux discret, o cuprindea o ușoară senzație de greață. Și-a reprimat-o.

N-avea să se întâmple nimic stânjenitor. Era o prostie să-și facă atâtea griji.

Ușa de la dormitor s-a deschis și Arif s-a strecurat înăuntru.

— Mamă, ce tufiș, a spus, dând din cap.

Yasmin a băgat revista sub o carte.

— Afară! a spus. Lucrez.

Cuvintele lui s-au strecurat ușor în mintea ei.

— Afară! a zis din nou.

Arif a închis ușa și s-a sprijinit de ea cu trupul lui parcă lipsit de oase, impertinent.

— Știi de ea, de poza asta — ți-am mai zis, toate articolele despre tipă o pomenesc —, dar a trebuit să sap mult ca s-o găsesc. Vrei s-o vezi, Apa?

Și-a scos telefonul din buzunarul pantalonilor.

Yasmin hotărâse să nu reacționeze, indiferent cum încerca s-o provoace fratele ei mai mic și inadaptat. Fără să vrea, a dat înapoi, s-a ghemuit pe pat, când Arif a ridicat telefonul. Ultimul lucru pe care și-ar fi dorit să-l vadă pe lumea asta erau părțile intime ale lui Harriet Sangster. S-a întrebat, nu pentru prima dată, dacă Joe văzuse această fotografie scandaloasă cu mama lui, stând pe spate goală, cu picioarele desfăcute și capul ridicat pentru a privi provocator și sfidător direct spre obiectiv.

— Este o fotografie feministă, a spus fără să-i tremure vocea. E făcută cu zeci de ani în urmă. Tu n-ai cum să pricepi. Vezi-ți de chestiile tale porno. Porno și fără păr.

Fotografia era o replică dată așa-numitei culturi „ladette“ din acele vremuri, când fetele se purtau ca niște băiețoi. Yasmin nu o văzuse, dar citise despre ea. Într-o epocă autointitulată post-feministă, post-ideologică, post-ironică, post-orice, Harriet scrisese despre pericolele mentalității „zero futaiuri“, despre sărăcia intelectuală a atitudinii de tip sfârșitul istoriei, despre imbecilitatea oximoronică a convingerii că e desuet să crezi în ceva. Cel mai mult scrisese despre ceea ce socotea a fi „falsa forță a femeilor“, povestea cu fetele rebele care beau de rupeau și afișau acea sexualitate epilată și lustruită care, după părerea lui Harriet, stimula fanteziile masculilor prin imagini vag pornografice în așa-numitele „reviste pentru băieți“. Harriet avea propria variantă de emancipare a femeii, inclusiv a libertății sexuale. Varianta ei se opunea spiritului vremurilor. Îi crease o faimă, dar nu întotdeauna bună. În ciuda acestui lucru sau poate datorită lui, ajunsese la un anumit statut în societate, iar acea fotografie era de domeniul trecutului.

Arif a zâmbit.

— Dar Ma și Baba? Crezi că vor s-o vadă? Poate au și văzut-o. A, să știi că Joe a spus că ar trebui să vin și eu la cină mâine.

— Ieși acum!

A luat cea mai grea carte de pe pat.

Arif a dat din umeri.

— N-ai țintă.

— Căcat cu ochi ce ești!

Probabil că văzuse fotografia cu luni în urmă. De când avea Arif probleme dacă era vorba să găsească ceva pe internet?! Pur și simplu așteptase, o păstrase ca să aibă cel mai mare efect, cu o zi înainte să se întâlnească familiile.

— Lui Ma i-ai explicat că e, gen, o poză feministă? A cumpărat cartea lui Harriet, normal, prima, cea cu toate iubirile ei, toți bărbații — și toate femeile —, totul foarte feminist. Dar nu cred că Ma a înțeles-o. Fiindcă o citea, da, în picioare în bucătărie. Ce față avea — trebuia s-o vezi, Apa! Stătea deasupra gunoiului și ținea piciorul pe pedală, deci capacul era deschis. Și, când m-a văzut, zbang, i-a dat drumul. În gunoi. Gen, îi era rușine și de-astea.

Râdea în timp ce ea aruncase cu o carte spre el, stângaci, cum se așteptase, dar a plecat și Yasmin s-a ridicat brusc și a început să se plimbe dintr-o parte într-alta, ca să-și facă ordine în gânduri.

Baba

Pe la opt i s-a făcut foame. Stătea în dreptul ușii închise de la bucătărie, asculta sfârâitul și zăngănitul cratițelor și se întreba dacă să intre s-o ajute pe Ma sau să se furișeze înapoi sus.

— Hai, Mini, a strigat-o tatăl ei din camera de zi.

El zicea că Mini e numele ei de alint, dar de fapt nimeni nu-i mai spunea așa.

— Stai cu mine.

Baba nu a ridicat ochii din revistă când Yasmin s-a așezat pe canapea.

— Mama ta a întârziat astăzi cu mâncarea, pentru că a stat cel puțin zece ore să pregătească shukto, alu dom, dal pakori, kachori și câte și mai câte. A gătit toate felurile din lume. I-am spus de cincizeci de ori că mergem la o cină, nu ne facem stand de mâncare, dar mă ascultă vreodată? Asta a trebuit să îndur în toți acești ani. Femeia e încăpățânată ca un catâr.

A oftat și a dat pagina.

— Poate luăm câte puțin din toate, a spus Yasmin.

Dar știa că nu exista nicio speranță. Aveau să târască după ei sacoșe pline de cutii din plastic și cratițe, nu să prezinte un platou elegant cu mostre de delicatese exotice. Harriet, bineînțeles, avea să fie suficient de drăguță cât să-și ascundă amuzamentul.

— Nu am mai auzit de acest termen — „ope­ra­ții-fan­tomă“.

Baba s-a întors către Yasmin ca să-i audă părerea.

— E aici un articol întreg despre mai mulți doctori americani judecați pentru așa ceva. Vrei să știi părerea mea?

I-a spus că da. Un nou morman cu tot felul de chestii răsărise sub fereastra boltită. În casa asta lucrurile creșteau ca ciupercile într-o pădure umedă și întunecoasă. Cutii și saci cu obiecte inutile care aveau să ajungă în garaj, în dormitorul liber sau băgate pe gâtul vecinilor prea slabi ca să reziste în fața unui aparat la mâna a doua pentru spălat și uscat salata, oferit de doamna Ghorami. Puține dintre duplexurile cu fațade din pietriș alb văruit de pe stradă scăpaseră de revărsarea de lucruri dinspre Beechwood Drive 23.

Baba și-a scos ochelarii și a rămas pe gânduri. Avea obiceiul ăsta, când se gândea, să-și scoată ochelarii bifocali și să-i plieze, ca și cum adevărul poate fi văzut mai degrabă dacă te uiți înăuntru decât în afară. Se îndrepta de spate, stând așezat pe scaun la masa din scânduri de pin pe care o folosea ca birou, cu dosare și sertare înghesuite deasupra și dedesubtul ei. Avea un birou — camera din față, cum i se spusese dintotdeauna — care fusese mobilat cu mare tam-tam cu câțiva ani în urmă, când devenise partener la cabinetul medical unde lucra de un deceniu. Camera din față era plină de rafturi cu cărți de știință și dosare întregi cu reviste de specialitate. În centru trona un birou mare de mahon, cu ornamente de piele și alamă, și un scaun pivotant cu o tapițerie de un negru respingător. Când Baba avea ceva de anunțat sau când îi ținea lui Arif vreo prelegere despre lipsa lui de direcție, despre eșecul în a se maturiza și a-și asuma răspunderea pentru propriul viitor, aceste intervenții erau organizate în camera din față. În rest, prefera să stea în camera de zi și să citească la masă, iar dacă voia să se uite la televizor, își întorcea scaunul, în loc să se cufunde în confortul canapelei sau al fotoliului.

— Este vorba despre consimțământ, Mini, a spus, odată ce-și încheiase deliberarea. Pacientul nu trebuie doar să semneze formularul, ci, când își dă consim­țământul, să fie și informat.