Pentru oamenii Domnului — absolut toți

1

Brânza lui Isus

Diaconul Cuffy Lambkin de la Biserica Baptistă Five Ends și-a semnat condamnarea la moarte într-o după-amiază mohorâtă de septembrie din 1969. Aceea a fost ziua în care bătrânul diacon, căruia prietenii îi ziceau Sportcoat1, a ieșit hotărât în piața complexului de locuințe sociale Causeway din sudul Brooklynului, a scos un Colt străvechi de 9 milimetri, i l-a vârât în față unui traficant de droguri de nouăsprezece ani, pe nume Deems Clemens, și a apăsat pe trăgaci.

Prin cartier circulau o grămadă de teorii despre ce-ar fi putut să-l împingă pe bătrânul Sportcoat — un bărbat subțirel și vesel, cu piele cafenie, care-și petrecuse o bună parte din cei șaptezeci și unu de ani ai săi tușind, horcăind, hârâind, hohotind și trăgând la măsea printre Blocurile Cause — să-l împuște pe cel mai necruțător traficant de droguri care se pomenise vreodată prin părțile acelea. Dușmani nu avea. Antrenase echipa de baseball a complexului timp de paisprezece ani. Răposata lui soție, Hettie, se ocupase de strângerea banilor pentru Clubul de Crăciun2 al bisericii. Era un om pașnic, iubit de toată lumea. Și atunci ce se întâmplase?

În dimineața de după incident, ceata de pensionari, trântori, gospodine plictisite și foști pușcăriași care se strângea în fiecare zi între blocuri, la banca de lângă catarg, ca să soarbă cafea gratis și să salute drapelul când era înălțat în văzduh a scornit fel de fel de teorii, tot încercând să ghicească ce-l apucase pe bătrânul Sportcoat de făcuse ce făcuse.

— Sportcoat a făcut febră reumatică, a declarat sora Veronica Gee, președinta Asociației de Locatari din Blocurile Cause și nevasta pastorului de la Biserica Baptistă Five Ends, unde Sportcoat slujea de cincisprezece ani.

A împărtășit adunării că Sportcoat avea de gând să țină prima predică din viața lui la Biserica Five Ends de Ziua Prietenilor și a Familiei, care se apropia, și că predica se intitula „Să nu te ghiftuiești pân’ nu te spovedești“. A mai remarcat și că banii pentru Clubul de Crăciun dispăruseră, „dar dacă i-o luat Sportcoat, din cauza febrei o făcut-o“, a punctat ea.

Sora T.J. Billings, afectuos numită și „Bum-Bum“3, plasatoarea principală de la Five Ends, al cărei fost soț era singurul suflet din istoria de pomină a acelei biserici care-și lăsase nevasta pentru un bărbat și scăpase cu viață (se mutase în Alaska), avea propria ei teorie. Susținea că Sportcoat l-a împușcat pe Deems pentru că în Blocul 9 reapăruseră furnicile misterioase.

— Lui Sportcoat i s-au făcut farmece, a zis ea funest. Bântuie pe-aici o vrajă rea.

Doamna Izi Cordero, vicepreședinta Societății pentru Suveranitatea Portoricană din Blocurile Cause, care se aflase la nici zece metri de Sportcoat când îndreptase hârbul ăla jalnic spre țeasta lui Deems și apăsase pe trăgaci, a spus că toată tărășenia pornise de la faptul că Sportcoat era șantajat de un oarecare „bandit hispanic rău până-n măduva oaselor“, unul de-l știa ea bine și pe care avea de gând să-l dea în gât și la poliție. Evident, toată lumea știa că vorbea despre Joaquin, dominicanul care-i fusese soț și care era singurul curier de pariuri4 cinstit din Blocurile Cause, precum și că ea și Joaquin al ei se urau de moarte și de vreo douăzeci de ani se tot străduiau să se bage unul pe altul la pușcărie. Așa că acolo era clar cum stau lucrurile.

Hot Sausage5, îngrijitorul de la Blocurile Cause și cel mai bun prieten al lui Sportcoat, cel care înălța steagul în fiecare dimineață și împărțea cafeaua gratis din partea Cen­trului de Seniori din complex, a spus adunării că Sportcoat l-a împușcat pe Deems din cauză că meciul anual de baseball dintre Blocurile Cause și rivalii din Blocurile Watch fusese anulat cu doi ani în urmă.

— Sportcoat e singurul arbitru pe care l-au acceptat ambele echipe, a zis el mândru.

Însă Dominic Lefleur, bucătarul cunoscut ca Senzația Haitiană și care locuia în același bloc cu Sportcoat, a fost cel care a rezumat cel mai bine simțămintele tuturor. Dominic tocmai se întorsese dintr-o vizită de nouă zile făcută mamei sale în Port-au-Prince, unde contractase și apoi răspândise obișnuitul și ciudatul virus de Lumea a Treia care doborâse jumătate din bloc, făcându-i pe locatari să se cace și să borască și să-l evite zile-n șir, deși pe el virusul nu părea să-l afecteze niciodată. Dominic urmărise circul ăla ridicol de la fereastra din baie, în timp ce se bărbierea. S-a dus apoi în bucătărie, s-a așezat să ia prânzul cu fiica lui adolescentă, care era zguduită de o febră de aproape 40 de grade, și a zis:

— Știam eu că bătrânul Sportcoat o să facă și el până la urmă un lucru măreț în viață.

Adevărul este că nimeni din Blocurile Cause nu avea, de fapt, habar de ce îl împușcase Sportcoat pe Deems, nici măcar Sportcoat însuși. Bătrânul diacon n-ar fi putut explica de ce îl împușcase pe Deems tot așa cum n-ar fi putut explica de ce luna arată ca o roată de cașcaval, cum apar și dispar musculițele de oțet sau cum face primăria în fiecare an de Sfântul Patrick de colorează în verde apele Portului Causeway din apropiere. Cu o noapte înainte o visase pe soția lui, Hettie, care dispăruse în timpul marelui viscol din 1967. Lui Sportcoat îi plăcea la nebunie să le spună povestea prietenilor săi.

— Era o zi frumoasă, zicea el. Zăpada cernea din cer ca cenușa. Era așa, ca o plapumă mare și albă. Cartierul părea atât de liniștit și curat… Hettie și cu mine am mâncat niște crabi în seara aia, după care ne-am așezat la geam și ne-am uitat la Statuia Libertății din port. Pe urmă ne-am dus la culcare. În toiul nopții, m-o scuturat să mă trezesc. Am deschis ochii și am văzut cum în cameră plutește o lumină. Era ca o flăcăruie de lumânare. S-o rotit ce s-o rotit prin încăpere și o ieșit pe ușă. Hettie o zis: „E lumina Domnului. Tre’ să culeg niște zorele albe din port.“ Și-o pus paltonul și-o ieșit după luminiță.

Când era întrebat de ce nu s-a dus după ea până în Portul Causeway, Sportcoat se arăta sceptic.

— S-o luat după lumina Domnului, răspundea el. Și mai era și Elefantul acolo.

Aici avea dreptate. Tommy Elefante, Elefantul, era un italian solid și înnegurat, care avea o slăbiciune pentru costumele prost croite și care-și administra afacerile de construcții și transporturi dintr-un vagon vechi de marfă de lângă debarcaderul din port, la două cvartale de Blocurile Cause și la un singur cvartal de biserica lui Sportcoat. Elefantul și italienii săi tăcuți și fioroși, care munceau în toiul nopții, tot scoțând și băgând în vagonul acela de marfă numai Dumnezeu știa ce, erau un mister. Îi înspăimântau pe toți de moarte. Nici măcar Deems, ticălos cum era, nu se punea cu ei.

Așa că Sportcoat așteptase până a doua zi dimineața ca s-o caute pe Hettie. Era duminică. S-a sculat devreme. Locuitorii complexului dormeau încă și zăpada care se așternuse de curând era aproape neatinsă. S-a dus după ea până la debarcader, unde urmele de pași se opreau la marginea cheiului. Sportcoat s-a uitat peste întinderea apei și a văzut un corb zburând pe cer, la mare înălțime.

— Tare frumos era, le spunea el amicilor. O dat ocol de câteva ori, apoi s-o-nălțat și o dispărut.

S-a uitat după pasăre până nu s-a mai văzut, apoi și-a croit cu greu drum înapoi prin zăpadă până la clădirea de bolțari care era Biserica Baptistă Five Ends, unde micul grup de enoriași tocmai se aduna pentru slujba de la opt dimineața. A intrat chiar când pastorul Gee, în picioare la amvon în fața unei vechi sobe pe lemne, singura sursă de căldură din biserică, citea pomelnicul de rugăciune pentru cei suferinzi și absenți.

Sportcoat s-a așezat pe o bancă alături de câțiva enoriași adormiți, a luat foița cu programul slujbei, a mâzgălit „Hettie“ pe ea cu o mână tremurândă și i-a dat-o plasatoarei, sora Gee, care era îmbrăcată în alb. Femeia s-a dus și i-a întins-o soțului ei chiar când pastorul Gee începea să citească lista cu voce tare. Pomelnicul era întotdeauna lung și oricum numele erau de obicei aceleași: unul bolnav în Dallas, altul pe moarte undeva în Queens și, desigur, sora Paul, una dintre fondatoarele Bisericii Five Ends. Avea o sută patru ani și locuia într-un cămin de bătrâni undeva departe, taman în Bensonhurst, unde se afla de atâta timp, încât doar doi enoriași o mai țineau minte. De fapt, se pusese problema dacă sora Paul o mai fi trăind sau nu și se bătuseră niște apropouri cum că cineva — pastorul, de pildă — ar trebui poate să se ducă până acolo să vadă.

— M-aș duce, zisese pastorul Gee, dar țin la dinții mei.

Doar știa toată lumea că albii din Bensonhurst nu se dădeau în vânt după negri. În plus, a observat pastorul cu voioșie, zeciuiala de 4 dolari și 13 cenți a surorii Paul sosea negreșit prin poștă în fiecare lună, ceea ce era un semn bun.

În amvonul de unde mormăia pomelnicul de rugăciune pentru cei suferinzi și absenți, pastorul Gee a primit hârtia cu numele lui Hettie fără să clipească. Când i-a citit numele, a zâmbit și a comentat:

— Alină-ți sufletul, frate. O nevastă ce muncește toată viața se iubește!

Era o înțepătură hazlie la adresa lui Sportcoat, care de ani de zile nu avea o slujbă stabilă, pe când Hettie nu doar că lucra, ci-l și creștea pe singurul lor copil. Pastorul Gee era un bărbat arătos și bun la inimă, mereu pus pe glume, deși tocmai ce-avusese și el parte de-un scandal, fiindcă fusese zărit nu cu mult timp în urmă la bodega lui Silky de pe Van Marl Street pe când încerca să aducă pe calea cea bună o taxatoare de metrou cu țâțe cât Milwaukee.