Introducere

Există o narațiune general acceptată, în mintea noastră colectivă, aceea că „progresul“ femeilor pe parcursul epocilor istorice seamănă foarte bine cu cronologia aceea ilustrată a ridicării omului în două picioare și a ascensiunii sale. Treptat, am atins punctul de mijloc, Homo erectus, îndreptându-ne de spate ca să devenim mai puțin împovărate de mormanele de rufe pe care le avem de spălat, de copilașii care trag neîncetat de fiecare parte a corpului nostru și de oprimarea elementară, istorică, aceea de a fi femeie. Cu fiecare secol care a trecut, spune povestea aceasta, femeile noastre „din ce în ce mai moderne“ încep să arate mai încrezătoare și mai sigure pe ele — mă rog, să arate mai ca niște bărbați. Probabil că, pe măsură ce ne deplasăm de-a lungul cronologiei, ridicându-ne, mânuim mai întâi un plug de arat, apoi o pancartă de protest, iar apoi o servietă-diplomat. Femeia zilei de azi stă dreaptă și triumfătoare, imediat sub tavanul de sticlă, cu un baros în mână. Practic iradiază putere din această ipostază feminină finală; calmă și echilibrată, e gata să se alăture culmii ierarhiei existente.

În această povestire, progresul femeilor urmează o cale liniară, iar logica este clară: dincolo de tavanul din sticlă se află un club rezervat exclusiv membrilor săi, club în care vrem cu disperare să intrăm, pe baza unei concepții despre putere care a fost creată de bărbați și pentru bărbați. Călătoria noastră în timp nu se vede zugrăvită complet în trandafiriu, bineînțeles; se admite deseori că, în mare parte, condițiile de pe drum n-au fost echitabile, recunoscându-se oarecum că au existat ocazii pierdute, umilințe îndurate și bariere îndepărtate cu forța. Dar, vreme prea îndelungată, această imagine — drumul acela, țelul acela — a fost luată drept un adevăr universal.

Oamenilor le place nespus un asemenea gen de poveste, cu o aspirație bine definită și cu un triumf clar. Dar această poveste a puterii este falsă, o fabulă, și, sincer vorbind, nici măcar una de prea mare virtuozitate, care să conțină vreo învățătură morală atât de exemplară, încât reprezentările ei eronate să poată fi trecute cu vederea.

După cum știm, și după cum știți și voi, istoria noastră este mult mai complexă. O descriere mai realistă ar trebui să ia în considerare multele momente în care nu eram atât de încovoiate sau obstrucționate, când eram războinice sau regine, sau preotese, și ar trebui să cerceteze în amănunt ce anume a permis acest lucru, ce anume ne-a adus acea glorie de scurtă durată. Ar trebui să ne oprim, timp îndelungat, asupra unor diverse momente din istorie și să ne gândim la impactul regresiv al numeroaselor dictate impuse în numele unei „puteri superioare“; femeile occidentale din Evul Mediu, de exemplu, ar putea recunoaște că Sfântul Augustin și frații lui creștini nu le-au acordat niciun fel de favoruri. Ar trebui să privim cu ochi limpezi călătoria substanțial diferită și mult mai anevoioasă pe care femeile de culoare a trebuit s-o facă de-a lungul acelei cronologii, călătorie care continuă și astăzi. Și ar trebui să ne întrebăm de ce, în pofida progreselor noastre eroice din secolele al XIX-lea și XX, când femeile au decis că singura cale de a pătrunde era prin marșuri și luptă pe față, cele mai multe dintre noi încă ne uităm lung, cu nerăbdare, la un ocean de sticlă. De ce n-am ajuns încă acolo? Cât mai trebuie să dureze călătoria noastră, de fapt? Și, dacă trebuie să spargem sticla ca să intrăm, oare aceasta să fie destinația corectă, în fond?

Și nu fiindcă n-am încercat, apropo. Am depus eforturi herculeene ca să ne strecurăm, făcându-ne mici, în lumea construită de bărbați. Unele dintre noi chiar s-au simțit norocoase că pot măcar să fie acolo, și n-au vrut să facă tam-tam. Altele, mai încrezătoare că meritau din plin un loc în acel spațiu privilegiat, și-au dat totuși seama de inutilitatea încercării de a schimba lucrurile în mod fundamental. Nu ne puteam aștepta să răsturnăm secole întregi de obișnuință, în doar câteva decenii. Așa că am ascuns pozele cu copiii noștri, am muncit mai mult decât bărbații și ne-am conformat regulilor jocului impuse de ei. Ba chiar ne-am și îmbrăcat ca ei.

Răsplata noastră? Un impact minim. Numărul de femei din organismele parlamentare, din sălile de consiliu ale corporațiilor și din birourile directoriale a rămas deprimant de stagnant. Chiar dacă noul secol a adus, rând pe rând, programe de diversitate bine finanțate, așa-zisa diversitate s-a dovedit mediocră numeric și înfiorător de unidimensională. Femeile care au beneficiat de aceste programe au fost în număr covârșitor de mare albe, existând prea puțină strădanie de a doborî barierele deosebit de încăpățânate cu care se confruntă femeile de culoare.

Toate acestea pun punctul pe „i“ în privința unei întrebări care a animat puternic discursul și cercetările noastre: să fie, oare, această variantă de putere, pe care ne-am luptat cu atâta ardoare s-o dobândim, măcar una potrivită? Potrivită pentru scopurile noastre?

Cu siguranță rămâne oarbă la realitățile din viața femeilor și nu pune preț pe atuurile și valorile reale pe care noi le-am folosit dintotdeauna ca să, mă rog, rezolvăm naibii problema! Și rezolvatul problemei, chestia aia care ține societatea în stare de funcționare, este modul în care noi, femeile, ne folosim puterea, indiferent că administrăm Fondul Monetar Internațional, că facem să treacă o legislație care susține existența toaletelor private pentru fete sau că ne suim la volan și cărăm un microbuz plin cu copii la activități extrașcolare, în timp ce jonglăm și cu un apel pe Zoom, cât așteptăm la semafor.

Un bărbat bine odihnit, care pare să se fi ajuns — iată portretul clasic făcut reprizei finale din jocul puterii. Pentru femei, puterea prinde viață mai ales în vârtejul cețos al faptelor noastre, în ceea ce rămâne în urma procesului nostru decizional cu mare încărcătură valorică și acordaj emoțional, în crăpăturile eforturilor noastre fără sfârșit de a însăila programe împărțite pe zile și ore, familii, întreprinderi, umanitate, ca să reziste în fața forțelor centrifuge ale vieții.

În paginile care urmează veți găsi o poveste alternativă despre putere. O nouă poveste a originilor, dacă vreți. Imaginați-vă o variantă categoric diferită a „ridicării femeii“. Una în care, la mijlocul cronologiei, ea se îndreaptă de spate și pornește în altă direcție, pe o cale șerpuită, într-o aventură neîngrădită de un tavan deja existent. Poate fi în continuare un marș glorios al progresului — de ce nu, la urma urmei —, dar poate că Femeia Modernă din povestea noastră poartă o desagă mare și grea pe umăr, apoi o geantă cu scutece sau, chiar așa, da, ocazional o sacoșă de piață. Merge un pic în zigzag, dând adidașii de alergare pe pantofi cu toc, apoi pe pantofi cu talpă plată sau șlapi, schimbând echipamentul de sport cu jachete elegante, blugii cu o rochie mulată. Toate acestea sunt negociabile. Dar, mai important decât orice altceva, ea nu mărșăluiește singură în expediția ei. Ea întâlnește tot timpul altă lume pe drum, se ocupă de prieteni, de membrii comunității și de copii, se oprește din loc în loc ca să se consulte, ca să se sfătuiască, să râdă, să fie părinte, ca să danseze și, bineînțeles, ca să asculte. Este o imagine complicată și, da, într-adevăr, noi o mai „împănăm“ puțin, ca s-o facem să arate așa. Dar s-ar putea totodată să vă frapeze, așa cum ne-a frapat pe noi, ca fiind un nou model de putere, care se simte mai încărcat de speranță, mai generativ și mai realist — un model care să funcționeze valorificând atuurile femeilor mai degrabă decât să acționeze împotriva lor.

Călătoria pe care noi o avem în vedere aici este imposibil de redus la o simplă progresie de la primată la supraom. De asemenea, ca să enunțăm o realitate evidentă (pentru că trebuie să începem să afirmăm evidența, iar și iar, cu glas cât mai tare, dacă vrem ca lucrurile să se schimbe), instinctele noastre au fost dintotdeauna un capital de valoare — doar că n-au fost corect evaluate sau cuantificate până acum. Cu un limbaj diferit însă, cu un cadru de referință dinamic și cu vocile noastre colective — hai să-l numim „un nou cod al puterii“ —, putem să ne reimaginăm viețile.

De fapt, varianta noastră de putere nu este nouă, doar că a stat în cea mai mare parte îngropată, așteptându-și momentul propice. În ziua de azi, dacă te uiți atent, o vezi din ce în ce mai mult eliberată din chingi, desfășurându-se peste tot în jurul nostru. Iat-o pe doamna înalt funcționar european, care s-a uitat la nora ei cum jonglează cu doi copii mici și a avut o epifanie: cât de îndeaproape se aliniază cerințele maternității cu cele ale vieții corporatiste! (Ce mamă care are și serviciu nu știe chestia asta?) Dar fiți atente aici: doamna înalt funcționar a schimbat efectiv condițiile de angajare, începând să valorizeze timpul petrecut de candidate ca mame care stau acasă și au grijă de copii. Și iat-o pe directoarea financiară care și-a făcut o misiune din a pune ștampila „interzis“ pe tonul ridicat și pe comportamentul inadecvat în rândul economiștilor-vedete, ca să creeze o atmosferă mai colegială. Avem echipa de conducere a unei bănci regionale din Alabama care a știut că trebuie să se schimbe și a petrecut un an întreg doar ascultând ce aveau de spus și alți oameni decât bărbații albi heterosexuali, și discutând cu ei.