Sunt dezgolită. Întinsă pe pieptul amantului meu. Întinsă pe pieptul bărbatului pe care îl iubesc. Îmi împletesc picioarele cu ale lui, în timp ce el, cu mâinile lui puternice și primitoare, îmi mângâie părul.

Astăzi a fost el cel care a făcut pe îndelete dragoste cu mine. Alteori o fac eu. De cele mai multe ori o facem împreună.

Liniștea dintre noi e densă. Densă și profundă. Amân­doi știm că această poveste e pe sfârșite. Această dragoste interzisă pe care am simțit-o unul pentru celălalt tot anul se apropie de final. A fost un an intens. Plin de viață. Plin de sex. De dragoste. De tandrețe. De mângâieri. Mai mult decât orice, un an plin de inconștiență. Trei sute șaizeci și cinci de zile reprezintă ceva. Prea multe zile de iubire pe furiș.

Am putea continua tot așa. Eu înșelându-mi soțul, iar Pablo înșelându-și nevasta. Pablo asta își dorește. El poate iubi două femei în același timp, dar eu nu știu s-o fac. Nu știu cum să iubesc doi bărbați deodată. Poate din pricină că nu am știut cum să separ sexul de dragoste, sexul de sentimente.

— Ce te face să suferi atât de mult, Gabriela? Să nu poți trăi cu mine?

Pablo așteaptă câteva secunde înainte de a continua:

— Ești sigură că vrei să-ți destrami familia pentru mine? Și eu să o distrug pe a mea?

Îl ascult în tăcere, pentru că eu chiar nu știu ce vreau.

— Îți iubești soțul. Eu mă înțeleg bine cu soția.

Știu că nu-mi spune „eu îmi iubesc soția“ ca să nu mă rănească. Știu asta. De fiecare dată când îl aud vorbind despre nevastă-sa, mi se frânge o bucățică din suflet. Cred că Pablo nu-și dă seama de încărcătura dramatică pe care o creează în viața mea fiecare propoziție rostită de el.

— Vrei să-ți mai vezi băiatul doar două săptămâni pe lună? Vrei ca el să petreacă două săptămâni cu tatăl lui și două săptămâni cu mine? Și tu să ai grijă de fetele mele? Chiar vrei?

Nu răspund la această întrebare. Pablo știe cât de mult mă doare totul și mă mângâie pe păr.

— Gabi, în plus, dacă fac ce-mi ceri… voi deveni ceea ce tu ai deja.

Îmi repet în minte fraza asta a lui: „Voi deveni ceea ce tu ai deja“.

— Peste un an nu mă vei mai dori și nimic nu va mai fi la fel.

Îl ascult, dar nu mi se pare posibil ca dorința pe care o simt pentru el, pentru Pablo, pentru amantul meu, să se astâmpere vreodată. Pentru că îl doresc atât de mult… Atât de mult… La patruzeci și cinci de ani, nu înțeleg cum poți simți ceva atât de intens. Nu înțeleg forța dorinței mele, pentru că nu-mi amintesc să fi simțit ceva asemănător înainte. Sau poate că am simțit. Poate că am simțit-o cu soțul meu, dar a fost cu mult timp în urmă. Prea mult timp în urmă. Nu-mi mai amintesc dacă suntem căsătoriți de nouăsprezece ani sau de douăzeci, pentru că viața mea este legată de un bărbat la care țin ca partener, ca tată al copilului meu, ca prieten, cel mai bun prieten al meu. Un bărbat la care țin profund, dar pe care nu îl iubesc. Pe care nu-l doresc.

Uneori, în singurătate, mă gândesc la acest sentiment adânc care mi-a revenit și nu găsesc un cuvânt mai bun decât renaștere. Poate reînviere. Trezire la viață.

În intimitate, uneori, repet în șoaptă aceste șapte litere:

D-O-R-I-N-Ț-Ă.

Pentru că dorința a făcut pulbere viața mea tihnită. Viața mea dulce și calmă alături de soțul meu. Dorința mi-a frânt stabilitatea emoțională. Dorința m-a trădat. De multe ori mă întreb de ce. De ce am făcut-o? Și îmi dau mie însemi un răspuns foarte simplu: setea de aventură. Da. Setea de aventură a pus stăpânire pe mine. Douăzeci de ani de căsnicie. Totul era o tihnită stabilitate.

A început ca un joc distractiv în care îmi ofeream trupul și m-am convins singură că doar trupul mi-l voi oferi. Nu mi-a luat mai mult de o lună până să-mi dăruiesc și sufletul.

— Gabi, chiar vrei să-ți distrugi căsnicia pentru mine? mă întreabă el din nou.

Întotdeauna răspund greu la întrebările lui directe.

— Nu știu. Nu știu ce să-ți spun. Dar nu pot trăi așa. Nu pot. Eu nu sunt așa. Am încercat încă din prima zi în care am pășit în această mansardă. Uneori… — și aștept câteva clipe înainte de a continua — uneori cred că n-ar fi trebuit să intru niciodată.

Știu că vorbele mele îl rănesc pe Pablo. Pentru că, în ciuda faptului că-i sunt amantă, și nu soție, Pablo mă iubește.

Mă uit spre prag, amintindu-mi de prima zi în care l-am trecut. În care am intrat pe ușa biroului său. A mansardei sale. Unde el scrie în fiecare zi. O mansardă plină de cărți aruncate peste tot și discuri de jazz. Unde ne ascundem. Unde ne iubim, în secret. Unde eu îi sunt necredincioasă soțului meu, iar el îi este necredincios soției lui.

Aș fi putut să-l opresc, dar nu am vrut. Eu sunt singura vinovată pentru acest tsunami de sentimente care îmi inundă viața.

— Uită-te la mine, Pablo, îi cer.

Sunt o femeie suplă. Toate femeile din familia mea au fost așa. Sunt. Și am slăbit trei kilograme de când îl cunosc. Pentru multe femei este o pierdere nesemnificativă; pentru corpul meu e prea mult.

— Arăți minunat, îmi răspunde el cu sinceritate.

Pentru că mă vede întotdeauna frumoasă.

Joia, ziua din săptămână pe care o petrecem împreună, mă simt întotdeauna o femeie iubită. Intens iubită. Mă iubește mai mult decât pe soția lui. Mult mai mult decât pe soția lui. Ține mult la nevastă-sa. Ține foarte mult. Cred că e sincer când mi-o spune. S-ar putea să nu fie așa, dar îl cred fiindcă îi înțeleg cuvintele. Eu simt aceeași dragoste pentru soțul meu. Pentru bărbatul alături de care trec prin viață de douăzeci de ani.

— Ești frumoasă, repetă.

Zâmbesc recunoscătoare și îmi întorc privirea spre el. Îl observ: chipul lui îmbătrânit arată trecerea timpului. E un tip interesant și carismatic, în ciuda personalității introvertite. Pablo e timid, la fel de timid ca soțul meu. Îmi plac bărbații timizi. Și tatăl meu era timid. Uneori încerc să mă distanțez de aceste sentimente care îmi întunecă viața, dar îi observ pe amândoi: pe soțul meu și pe amantul meu. Seamănă; soțul meu și amantul meu seamănă. Mai mult psihic decât fizic. Uneori îi simt la fel. Dar pe unul îl doresc, iar pe celălalt nu.

Îmi trec mâna peste chipul lui Pablo. Îi mângâi barba, din ce în ce mai împânzită de fire cărunte, pe care nu-i place să și-o radă și cu care mă joc, întotdeauna, când facem dragoste. Are cincizeci și cinci de ani și, uneori, în ciuda faptului că sunt cu zece ani mai tânără decât el, mă gândesc, nesigură, că ar putea fi cu o femeie de treizeci de ani. O femeie mai tânără decât mine, cu pielea netedă și sânii fermi. O femeie mai liberă.

Eu sunt o femeie matură, care a acceptat trecerea timpului peste trup. Uneori, e adevărat, cu regret, când îmi văd sânii mici căzuți. Când îmi observ ridurile mărunte din jurul ochilor.

Mă gândesc că Pablo ar putea fi cu o femeie mai tânără, pentru că Pablo, pe lângă faptul că e un tip fermecător, este un scriitor cunoscut. Foarte cunoscut. Și aici intervine erotismul puterii. Călătorește prin toată lumea cu romanele sale, iar presa din țară se bate ca să-i ia un interviu. Prezentările cărților sale nu se mai petrec în librării: în urmă cu câțiva ani, editura sa a decis să-i prezinte cărțile la Círculo de Bellas Artes și la Centre de Cultura Contemporània din Barcelona. Când dă autografe la Târgul de Carte de la Madrid, se montează garduri astfel încât cititorii să nu invadeze bulevardul Retiro. Și da, este adevărat că unele femei de douăzeci de ani și multe femei de treizeci se dau pe lângă el, mai ales în zilele de după lansarea romanelor lui. Bineînțeles că există erotismul puterii. Și erotismul faimei. El o știe. E un tip deștept. Foarte deștept. Dar Pablo este mai interesat de minți decât de corpuri și știu că îmi iubește mintea. Îl completează. Îl stimulează. E generos când mi se adresează și când îi citesc manuscrisele și schimb cuvinte, adjective, adverbe și virgule. Îi tai scene întregi sau îi suprapun personaje. Rescrie după ce mă sărută pe buze și, întotdeauna, îmi mulțumește. Pablo îmi oferă, mereu, siguranța pe care eu — chiar și îmbrățișată și goală, întinsă pe pieptul lui — nu o simt.

„Vreau să fiu cu tine toată viața, Gabi. Tot timpul care ne rămâne de trăit.“

Aceste cuvinte mi le-a spus, încet, în urmă cu câteva luni, în timp ce se scufunda în mine. Eu i-am răspuns că vreau mai mult, că vreau să dorm alături de el în fiecare noapte.

N-a mai zis nimic.

Îmi las privirea să rătăcească prin mansardă.

— Pablo, acasă își dau seama că se întâmplă ceva, îi spun. Nu știu cât mai pot să suport… — îmi cenzurez cuvintele, pentru că îmi este greu să pronunț acel substantiv feminin a cărui sonoritate o resping, și continui — această minciună.

Scormonesc în privirea lui. Aștept un răspuns care știu că nu va veni, pentru că am vorbit deja despre asta. A fost întotdeauna sincer cu mine. Întotdeauna. Și în timp ce aștept răspunsul care nu vine, ochii mi se umezesc.

Știu că lacrimile mele îl dezarmează. Întotdeauna îl dezarmează.

Pentru că Pablo mă iubește. El mă iubește. Și nu suportă să mă vadă suferind.

— Gabi, oprește-te, îmi spune delicat, dar autoritar.

Brusc, mă sărută pe buze.

— Oprește-te, Gabi, oprește-te. Te rog.

Mă îmbrățișează pentru că nu suportă să mă vadă plângând. Nu suportă.

— M-am gândit atât de mult la asta… îi spun cu voce blândă. Nu știu dacă femeile sunt făcute să ducă o viață dublă.

El nu răspunde și eu continui:

— Pari atât de liniștit… Unele zile cu soția ta, altele cu mine. Nu știu ce să zic. Nu știu cum să fac asta. Să petrec zilele de joi cu tine și restul săptămânii cu soțul meu. Nu pot să fac asta. Am încercat vreme de un an. Nu am această capacitate. Nu o am.