1.png

editori:

Magdalena Mărculescu

Silviu Dragomir

fondator:

Ion Mărculescu, 1994

director editorial:

Bogdan-Alexandru Stănescu

redactare:

Alina Aviana

design:

Andrei Gamarț

director producție:

Cristian Claudiu Coban

dtp:

Mihaela Gavriloiu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Pandora Publishing SRL.

Titlul original: OUT OF EGYPT: A Memoir

Autor: André Aciman

Copyright © 1994 by André Aciman

Published by arrangement with Farrar, Straus and Giroux, New York.

Copyright © Pandora M, 2024
pentru traducerea în limba română

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90; Fax: +4 0372 25 20 20

www.pandoram.ro

ISBN (print): 978-606-978-702-1

ISBN (EPUB): 978-606-978-765-6

Pandora M face parte din Grupul Editorial TREI

Pentru Alexander, Michael și Philip,

Henri și Régine,

Alain și Carole

și Piera

Vreau să-i mulțumesc lui Neal Kozodoy, ale cărui ajutor, devotament și timp sunt de neprețuit;
Sarei Bershtel, căreia îi datorez această carte;
și soției mele, Susan, căreia îi datorez totul.

I

Soldat, negustor,
escroc, spion

— Deci, suntem sau nu suntem, siamo o non siamo, a spus cu aplomb Vili, unchiul mare, când ne-am așezat amândoi în sfârșit, târziu în după–amiaza aceea de vară, în grădina cu vedere spre întinsa lui proprietate din Surrey. Ia uite, mi-a zis arătând cu degetul spre o vastă zonă înverzită. Splendid, nu-i așa? a întrebat, de parcă el ar fi inventat ideea de plimbare de după-masă în ruralul englezesc. Apare negreșit, fix înainte de apus și cu câteva minute după ceai: un sentiment de plenitudine, aproape de extaz. Vezi tu, am primit tot ce-am vrut în viață. Nu stau rău pentru un bărbat trecut de optzeci de ani.

Mulțumirea de sine și aroganța îi radiau în trăsături.

Am încercat să vorbesc cu el despre Alexandria, despre trecerea timpului și lumi pierdute, despre cum a fost sfârșitul atunci când a venit sfârșitul, despre Monsieur Costa, Montefeltro și Aldo Kohn, despre Lotte, mătușa Flora și viețile lor atât de îndepărtate acum. M-a expediat rapid, printr-o mișcare dezaprobatoare din mână, ca și cum ar fi încercat să alunge un miros urât.

— Prostii. Eu trăiesc în prezent, a spus, aproape jignit de nostalgia mea. Siamo o non siamo? a întrebat, ridicându-se ca să se întindă, apoi arătând cu degetul spre prima bufniță a serii.

Nu a fost niciodată clar ce suntem sau nu suntem, dar pentru toți din familie, inclusiv pentru cei care azi nu mai vorbesc boabă de italiană, expresia lacunară încă surprinde esența soldatului bățos, lăudăros, neînfricat, cu mers fudul, care s-a scos singur din tranșeele italiene în timpul Primului Război Mondial, iar apoi, ascuns printre șiruri de copaci, ținând strâns de mitralieră, ar fi curățat întregul Imperiu Austro-Ungar dacă n-ar fi rămas fără gloanțe. Expresia sugera încrederea excesivă în sine a unui sergent de instrucție înconjurat de fătălăi care-și căutau încăierarea zilnică.

— Suntem bărbați ori ba? părea el să spună. Mergem înainte sau ne dăm bătuți? Ne merităm respectul sau ba?

Ăsta era felul lui de a face pe viteazul, de a da deoparte înfrângerea, de a încerca s-o dreagă, pretinzând că a învins. Până la urmă, așa reușea el să se bage în treburile sorții și să ceară mai mult, asumându-și meritul pentru toate, chiar și pentru măreția neprevăzută a celor mai nefericite dintre uneltirile sale. A confundat norocul exagerat cu un soi de prevestire, la fel cum a confundat curajul cu ceea ce era doar puțin mai mult decât tupeul unui derbedeu de cartier. Avea curaj. O știa și ți-o flutura pe la nas.

Imun la înfrângerea umilitoare pe care a suferit-o Italia în Bătălia de la Caporetto, în 1917, unchiul Vili a rămas mereu mândru de prestația lui în armata italiană, fluturându-ți-o și pe asta pe la nas, în ritmul florentin, însuflețit, pe care l-a deprins în școlile iezuite italiene din Constantinopol. Precum majoritatea evreilor tineri născuți în Turcia spre sfârșitul secolului, Vili disprețuia tot ce ținea de cultura otomană și tânjea după Occident, devenind în cele din urmă „italian“ prin metoda folosită de cei mai mulți evrei din Turcia: pretinzând că are legături ancestrale cu Leghorn, un oraș portuar aproape de Pisa, unde, în secolul al XVI-lea, și-au găsit cămin evreii fugiți din Spania. O rudă foarte îndepărtată, purtând numele spaniol Pardo–Roques, a ieșit la iveală în mod favorabil în Leghorn — Vili era el însuși pe jumătate Pardo–Roques —, și astfel toți „verii“ în viață care locuiau în Turcia au devenit imediat italieni. Toți erau, bineînțeles, naționaliști și monarhiști înverșunați.

Când un grec din Alexandria i-a spus că armata italiană nu a fost niciodată curajoasă, unchiul Vili l-a provocat imediat la duel, mai ales după ce acesta îi amintise că toate medaliile și tinichelele alea italiene reușeau doar cu greu să ascundă faptul că Vili e încă un nenorocit de turc și-un evreu până-n măduva oaselor. Asta l-a înfuriat pe unchiul Vili nu pentru că îi atacase cineva originile evreiești — el ar fi fost primul care s-o recunoască —, ci pentru că nu suferea să i se aducă aminte că atât de mulți evrei se făcuseră italieni prin metode îndoielnice. Armele alese de secunzii lor pentru ocazia specială erau atât de învechite, că niciunul dintre dueliști nu a știut să le mânuiască. Nimeni nu a fost rănit, s-au prezentat scuze de ambele părți, unul dintre ei a și chicotit și, arborând un spirit camaraderesc, Vili a sugerat un restaurant cu vedere la mare, unde, în ziua asta alexandrină, senină de iunie toți au mâncat cel mai copios prânz de ani buni. Când a venit nota, și grecul, și italianul au insistat să plătească, iar lupta cu odgonul ar fi continuat la nesfârșit dacă unchiul Vili, ca un magician nevoit să-și folosească trucurile, văzând că nu merge nimic altceva, nu ar fi scos din pălărie cea mai de seamă expresie a sa, în cazul ăsta însemnând „Sunt sau nu sunt un om de onoare?“. Grecul, care era cel mai binevoitor dintre cei doi, a cedat.

Unchiul Vili știa să transmită impresia aceea imperceptibilă, și totuși de netăgăduit, că are o descendență, o origine atât de veche și distinsă, încât poate transcende nepotriviri mărunte, precum locul nașterii, naționalitatea sau religia. Iar împreună cu fărâma de descendență venea și fărâma de avere, chiar dacă mereu era insinuat că această avere e din păcate investită altundeva, în pământuri, de exemplu, în pământuri din străinătate, ceva ce nimeni din familia mea nu a avut niciodată decât dacă nu vorbim despre pământul din ghivecele de lut. Dar descendența îi oferea credit în fața celorlalți. Și asta conta cel mai mult pentru el, pentru că astfel reușiseră el și toți ceilalți bărbați din familia lui să facă, să împrumute, să piardă și să moștenească averi: prin credit.

Descendența i se potrivea lui Vili, nu pentru că o avea, nici pentru că o mima și nici măcar pentru că tânjea după ea cu strălucirea tihnită a aristocraților apuși. În cazul lui, era vorba pur și simplu de convingerea că se născuse mai bun decât ceilalți. Afișa povara impunătoare a bogaților, zâmbetul reținut care se îndulcește imediat în preajma egalilor. Era nobil în cumpătare, politică și desfrâu, tolera o postură incorectă chiar mai puțin decât gusturile proaste, gusturile proaste mai puțin decât cruzimea, iar lipsa manierelor la masă mai puțin decât obiceiurile alimentare proaste. Dar cel mai mult detesta așa–numitele „atavisme“ prin care se dădeau de gol evreii, mai ales când încercau să treacă drept goim. Și-a renegat toate rudele și cunoștințele care aveau o înfățișare tipic evreiască nu pentru că el nu ar fi avut-o sau pentru că ura evreii, ci pentru că știa cât de mult îi urăsc alții. Din cauza evreilor ca ei urăște lumea evreii ca noi. Când era dojenit de un martor evreu mândru de moștenirea sa, răspunsul i se prelingea pe limbă ca un sâmbure pe care l-ar fi rostogolit patruzeci de ani prin gură: „De ce să fiu mândru? La urma urmei, suntem sau nu suntem toți niște contrabandiști?“.

Și la contrabandă se pricepea unchiul Vili cel mai bine. A reușit să traficheze până și fascismul pentru englezii din Egipt, iar apoi, încurajat de italieni, l-a traficat și în Europa. Îi era la fel de devotat lui Il Duce pe cât îi era papei. Cuvântările lui anuale către Tinerimea Hitleristă erau aplaudate cu admirație și au devenit o sursă faimoasă de ceartă în familie. „Nu vă băgați, știu eu ce fac“, spunea el. Mulți ani mai târziu, când englezii au început să amenințe că-i vor aduna pe toți bărbații italieni cu domiciliul în Alexandria, unchiul Vili s-a apucat brusc de scotocit prin dulapuri, căutând cu ochi de șoim certificate vechi de la rabinul din Constantinopol, ca să le amintească prietenilor de la Consulatul Britanic că, fiind evreu italian, nu are cum să reprezinte un pericol pentru interesele englezești. Nu cumva doreau să-i spioneze pe italieni? Englezii nici nu sperau la așa ceva.

Și-a jucat atât de minunat rolul, încât, după război, a fost răsplătit cu o proprietate georgiană în Surrey, unde a trăit ca un lord sărac pentru tot restul vieții, sub numele de Doctor H. M. Spingarn. Herbert Michael Spingarn era un englez întâlnit de Vili în copilărie în Constantinopol și care a aprins în el două pasiuni care l-au urmărit toată viața: dorința levantină de a copia tot ce e englezesc și disprețul otoman față de tot ce e britanic. Unchiul Vili, care renunțase la numele lui tipic evreiesc în favoarea unuia anglo-saxon, s-a făcut mic, ascunzându-și doar pe jumătate jena, când i-am spus că prietenul lui, Spingarn, era și el evreu.

— Da, parcă-mi aduc aminte de așa ceva, a zis el vag. Suntem peste tot, nu? E de-ajuns să râcâi puțin și afli că toți sunt evrei la origine, a spus în bătaie de joc octogenarul evreu turco–italian–anglofil–fascist–gentrificat, care-și începuse cariera profesională ca traficant de fesuri turcești în Viena și Berlin și era pe cale să și-o încheie ca unic licitator al proprietății regelui Farouk, detronat. O fi vreun Sotheby de Egipt, dar tot traficant rămâne, a adăugat el, foindu-se în scaun, în timp ce priveam amândoi un cârd de păsări care coborau pe apa nemișcată, tulbure, ce trebuie să fi fost odată un iaz splendid.