Editori:

Silviu Dragomir

Magdalena Mărculescu

Vasile Dem. Zamfirescu

Redactare:

Mihaela Stan

Design copertă: Faber Studio

Foto copertă: ©Philippe Lejeanvre/Getty Images

Director producție:

Cristian Claudiu Coban

Dtp:

Crenguța Rontea

Corectură:

Irina Mușătoiu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: L’Homme des milles détours

Autor: Agnès Martin-Lugand

Copyright © Michel Lafon Publishing 2023, L’Homme des milles détours

Copyright © Editura Trei, 2024
pentru prezenta ediție

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-2261-5

ISBN (EPUB): 978-606-40-2355-1

1

Gary

Marea îmi fusese întotdeauna credincioasă, nu mă trădase niciodată. Îmi mai jucase feste, mă speriase câteodată, dar întotdeauna ne împăcaserăm. De patruzeci și unu de ani ne iubeam. Mă scufundasem pentru prima oară în apele ei în ziua în care împlineam patru ani. Se spune că, la această vârstă, copiii n-au amintiri conștiente. În cazul meu, nu-i adevărat. Că doar n-o fi vreo fantasmă acea amintire. Nu mai contează, o să-mi spuneți, important e ceea ce-mi rămânea, ceea ce mă alcătuia începând din acel moment. Acel moment în care tata mă aruncase în apă, decretând că era vremea să mă-nvețe să înot. Nu mă zbătusem, nu-mi fusese frică. De parcă așteptam acea clipă. De parcă mă născusem ca să mă scufund în apă. Picioarele și mâinile mi se mișcaseră instinctiv, înotam într-un stil deloc convențional, dar înaintam. Voiam să rămân sub apă. De fiecare dată când ai mei mă trăgeau afară, la aer, mă strecuram printre mâinile lor ca un țipar și mă scufundam înapoi pentru a urmări spectacolul incredibil al bulelor de aer urcând către suprafață. Încă simt dorința de a rămâne cât mai în adânc cu putință. Adâncul acela nu era incredibil decât pentru mine, dar, în acel moment, mi se părea că sunt în hăul hăurilor. Și simțeam o plenitudine absolută.

Ziua aceea fusese hotărâtoare pentru viața mea.

Viața mea care era pe punctul de-a se încheia acolo unde începuse. Marea, femeia vieții mele, singura care-mi ierta slăbiciunile, care-mi accepta lipsurile, hotăra acum să mă-nghită. Mă așteptam la ceva grandios, întotdeauna crezusem că aș putea pleca de pe lumea asta ținându-mi respirația — neînhămat, bineînțeles, la buteliile mele de oxigen. Dar uite că mă lua amețeala tocmai acum, când reveneam la suprafață după o scufundare liniștitoare. Știam foarte bine ce mi se-ntâmplă, probabil că ar fi fost ceva anodin într-o altă zi. N-ar fi trebuit să mă scufund astăzi. Nu eram în stare. Îmi vâjâiau urechile. Eram obosit, enervat. Băusem o bună parte din noaptea dinainte, ca să nu mai simt atât de tare durerea.

Îmi vuia capul, gândurile mi se-ncâlceau. Cu o clipă mai devreme, încă știam că mă îndrept spre lumină, știam unde-i fundul apei, unde-i suprafața. Iar acum nu mai aveam niciun reper. Nu mai știam unde sunt. De dimineață simțisem nevoia să fiu în apă, să fiu acolo unde eram cel mai fericit, îmi acordasem dreptul acela de-a fi singur, de-a mă lipsi de orice companie. Ne­socotisem cu bună știință regulile de siguranță pe care i le impuneam oricui voia să facă scufundări. Reguli de siguranță pe care le știam încă dinainte ca scufundările să devină meseria mea. Astăzi însă, vrusesem să nu mai știu de nimic. Să uit. Iar pentru că voiam să uit, aveam să fiu uitat de toți cât de curând. Dacă n-aș fi făcut prostia să mă scufund singur, aș fi putut să-i fac semn celui care mă însoțea, să mă prind de laba lui de scafandru, aș fi știut că starea aceea proastă n-avea să-mi vină de hac. De atâta amărăciune însă, eram singur. Nimeni nu putea să mă prindă, să mă tragă în sus. Eram totuși foarte aproape de-a ajunge din nou la aer. Știam cum să reacționez, trăisem de mai multe ori această experiență. Dar simțeam că nu mai am puterea s-o fac și poate nici dorința. Era atât de plăcut să pleci astfel dintre cei vii… Curând, aveam să-mi pierd cunoștința, n-aveam să mai simt nimic. Regretam doar că nu sunt în bezna cea mai adâncă… Dacă aș fi fost pe fundul mării, m-aș fi lăsat pe loc în voia sorții, n-aș mai fi simțit nicio mânie și nicio rușine de-a o sfârși astfel.

Ce mi se-ntâmpla oare?

Am întâmpinat cu ușurare primele semne ale pierderii cunoștinței, curând aveam să mă opresc din gândit. În fond, nu lăsam pe nimeni în urmă. Puțini oameni aveau să mă plângă. De-asta nimic nu mă-mboldea, nimic nu mă-mpingea să mă agăț de vreun amănunt care să mă scoată din tangajul acela letargic. Speram pur și simplu ca, în caz că aveam să fiu găsit, cuiva să-i vină ideea de a-mi împrăștia cenușa în mare. Cred că puteam conta pe persoana vinovată pentru furia și oboseala din mine, căci nu era departe; vestea morții mele avea să-i ajungă cu siguranță la urechi și ea avea să se-ntristeze, dar nu pentru multă vreme, apoi avea să facă ce trebuia făcut. O aștepta o nouă viață. Ea găsise o modalitate de-a rămâne în afara apei. Eu nu. Ea avea să lase ceva pe pământ. Eu nu. Nicio urmă. Niciun orfan.

Deja aproape că nu mai simțeam nimic. Vederea mi se-ncețoșa tot mai tare. Am lăsat să-mi scape din gură detentorul1, curând oxigenul n-avea să-mi mai alimenteze plămânii, era atât de bine. Atât de simplu. La ce bun să mă mai lupt? Nimic nu mă ținea legat de lumea asta. Eram relaxat, eram unde trebuia să fiu. Apa era elementul meu, ea îmi dăruise viața, ea mi-o lua înapoi, era oarecum logic să sfârșesc astfel. Nici t­rupul meu nu mai lupta, nici mintea. Îmi acceptam soarta, eram singurul răspunzător pentru ea.

Tot acel albastru, acel albastru infinit, amețitor, acel albastru hipnotizant. Era frumos, era rece și cald deopotrivă, era locuit. Prin ceața care-mi împresura, fascinantă, t­rupul tot mai greu, am privit pentru ultima dată frumusețea marină din jurul meu. Picioarele și brațele nu mai opuneau nicio rezistență, se lăsau în voia curenților. Mă simțeam tras în jos. Fundul apei mă chema. Mă atrăgea inexorabil.

Un zgomot surd și un clocot luminos mi-au împiedicat ochii să se-nchidă de tot și i-am simțit rostogolindu-mi-se pe sub pleoape. În fața mea s-a materializat o umbră impunătoare, umbra aceea mi-a ținut detentorul la gură și m-a strâns cu putere de braț. Ochii negri și imperativi ai umbrei m-au readus la realitate. Umbra aceea n-avea să reziste prea mult, umbra nu era nici echipată, nici expertă în scufundări. Am recunoscut, în sfârșit, umbra. Ivan. Fusese drăguț și mă adusese singur pe mare cu șalupa lui, fără să-ntrebe nimic, fără ca eu să-i fi dat vreo explicație. Avea încredere în mine. „Dacă vrei să te scufunzi singur, e treaba ta, te privește, dacă tu nu știi ce faci, nimeni nu știe.“ Simpla-i apariție sub apă a fost de-ajuns ca să-mi împrăștie amețeala. Eram stabil. Picioarele mi s-au pus în mișcare. Viața se înstăpânea din nou peste t­rupul meu. Ivan mi-a aruncat o ultimă privire ca să se asigure că n-aveam să fac vreo prostie. I-am răspuns dând mai cu putere din labele de scafandru și l-am împins spre aerul care avea cât de curând să-i lipsească dacă rămâneam pe loc. Am urcat la rândul meu, încet, recăpătându-mi treptat reflexele. Mă uitam la fața strălucitoare a lui Ivan, care mă supraveghea de la suprafață. Mă agățam de ea. Când am scos capul din apă, mi-am dat seama că ochelarii mi-erau plini de lacrimi. M-am prins de marginea șalupei, Ivan m-a înșfăcat și m-a tras sus, opintindu-se cu toată puterea. M-am prăbușit pe podea și-am început să mă zbat ca să mă eliberez de echipament, iar Ivan, tăcând în continuare, mi-a venit din nou în ajutor. Dacă aș fi putut, aș fi rupt combinezonul de pe mine, mă sufocam sub acel al doilea strat de piele. Am reușit să rămân la bustul gol, aerul și soarele m-au mângâiat pe piept, liniștindu-mă cât de cât. M-am târât până la marginea șalupei, m-am aplecat spre apă, am privit spre adânc, hipnotizat, fascinat, și mi s-a făcut frică.

Pentru prima dată în viața mea, mi-era frică. O frică deloc comparabilă cu panica pe care o cunosc toți scufundătorii. Era ceva mai adânc și mai periculos. Și necunoscut. Un spasm îngrozitor m-a scuturat din cap până-n picioare. Am vomitat secunde în șir. Îmi vomitam slăbiciunea, furia.

— Gary, știi că-mi place adrenalina, mi-a zis calm Ivan, înainte de-a exploda. Dar dă-o-n mă-sa! Ce-ai căutat acolo, sub apă? Îmi bag picioarele! Puteai să crăpi!

Și tu cu mine…

— Du-mă pe uscat, Ivan, te rog…

M-am tras mai în spate și m-am făcut covrig într-o margine a șalupei Zodiac, sub privirea îngrijorată și dojenitoare a salvatorului meu. Acesta a oftat, îmbufnat din pricina muțeniei mele, și a împins maneta accelerației. Eram mult dincolo de bariera de corali. Stropii aruncați de șalupă mi se spărgeau pe față, pe piept. Atingerea apei mă durea ca o tăietură în carne vie.

Când șalupa lui Ivan s-a lipit de marginea pontonului, am sărit în picioare, neștiind nici eu de unde-mi venea acel puseu de energie. Ivan a venit lângă mine și mi-a pus o mână pe umăr ca să mă oprească.

— Poate ar trebui să te vadă un doctor, Gary.

— Nu-i nevoie…

M-am uitat în ochii lui, era sincer îngrijorat de soarta mea.

— Îmi pare rău pentru ce s-a-ntâmplat…

Mi-a întins mâna, i-am strâns-o privindu-l în continuare în ochi.

— Stai liniștit, n-o să spun nimănui, mi-a zis.

I-am mulțumit cu un semn din cap, incapabil să scot vreun cuvânt. Incapabil să-i explic că tocmai pierdusem, probabil, totul. Slujba. Încrederea în mine. Viața. I-am dat drumul la mână și am plecat.

---