Editori:

Silviu Dragomir

Magdalena Mărculescu

Vasile Dem. Zamfirescu

Redactare:

Teona Farmatu

Design și ilustrație copertă:

Couramiaud/Laurent Lufroy

Director producție:

Cristian Claudiu Coban

Dtp:

Mirela Voicu

Corectură:

Dana Anghelescu

Rodica Crețu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlu original: Cher connard

Autor: Virginie Despentes

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90

Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-2243-1

ISBN (EPUB): 978-606-40-2349-0

OSCAR

Cronicile dezastrului

M-am intersectat cu Rebecca Latté în Paris. Și mi-au venit în minte toate personajele extraordinare pe care le-a interpretat ea, femeie când periculoasă, când plină de venin, când vulnerabilă, emoționantă sau eroică — de câte ori nu m-am îndrăgostit de ea, câte fotografii cu ea în câte apartamente, deasupra câtor paturi n-am agățat eu și cât m-au făcut să visez la ea. Metaforă tragică a unei epoci în care totul se duce dracului — femeia asta sublimă care a inițiat atâția adolescenți în ceea ce a fost cândva fascinația seducției feminine aflate la apogeul ei — azi devenită această broască râioasă. Nu doar bătrână. Ci și masivă, neglijentă, cu pielea dezgustătoare, plus personajul ei, o femeie murdară, zgomotoasă. Dezastru. Mi s-a spus c-ar fi ajuns muză pentru tinerele feministe. Internaționala nespălatelor lovește din nou. Zero surpriză. Mă rostogolesc pe canapeaua mea în PLS1 și-ascult iar, în buclă, Hypnotize al lui Biggie.

REBECCA

Dragă nemernicule,

Am citit ce-ai postat pe contul tău de insta. Ești fix ca un porumbel care s-a căcat pe umărul meu în trecere. E jegos și foarte dezgustător. Vai vai vai sunt un amărât de fătălău care nu interesează pe nimeni și chițăi ca un chihuahua pentru că visez să mă remarce și pe mine careva. Glorie rețelelor de socializare! Hai c-ai avut și tu cele cinșpe minute de glorie. Dovada: uite că-ți scriu. Sunt sigură că ai copii. Unul ca tine sigur se reproduce, imaginează-ți cum ar fi să se oprească neamul tău. Am văzut că voi, ăștia ca tine, cu cât sunteți mai cretini și mai groaznic de inutili, cu atât vă simțiți mai obligați să perpetuați specia. Deci sper că o să-ți moară copiii striviți sub un camion și c-o să te uiți la ei să-i vezi cum agonizează fără să poți face nimic și c-o să le țâșnească ochii din orbite și că țipetele lor de durere o să te bântuie în fiecare noapte. Ăsta-i binele pe care ți-l doresc. Și mai lasă-l pe Biggie în pace, fraiere.

OSCAR

Foarte violent. Mi-am căutat-o. Singura mea scuză e că nu m-am gândit că o să ajungeți să mă citiți. Sau poate că în adâncul inimii speram, dar nu puteam crede cu adevărat că e posibil. Îmi pare rău. Am șters și postarea, și comentariile.

Și totuși e foarte violent. Întâi m-a șocat. După care, sincer să fiu, m-a amuzat rău de tot.

Aș vrea să mă explic. Eram la o distanță de câteva mese față de-a dumneavoastră pe terasa de pe strada Bretagne — n-am îndrăznit să vin să vă vorbesc, dar v-am privit insistent. Cred că m-am simțit umilit, fiindcă mi-am dat seama că fața mea nu vă amintea nimic, dar și din cauza timidității mele. Dacă n-ar fi fost asta, n-aș fi scris niciodată lucruri abjecte despre dumneavoastră.

Însă ce voiam eu să vă spun în ziua aia — habar n-am dacă asta o să vă amintească ceva — e că sunt fratele mai mic al lui Corinne, erați prietene prin anii ’80. Jayack e un pseudonim. Noi eram familia Jocard. Locuiam deasupra scuarului Maurice Barrès. Din câte-mi amintesc, erați din cartierul Cali2, imobilul în care stăteați se numea Danube. La vremea aia, veneați des pe la noi pe-acasă. Eu eram fratele mai mic, vă spionam de la distanță, vorbeați rar cu mine. Dar parcă vă și văd în fața circuitului meu de curse auto, singura preocupare pe care o aveați era să-mi arătați cum pot face să deraieze totul.

Aveați o bicicletă verde, o cursieră, bicicletă de băieți. Furați viniluri cu sacul de la Hall du Livre și într-o zi mi-ați dăruit Station To Station al lui David Bowie, fiindcă-l aveați în dublu exemplar. Datorită dumneavoastră am ascultat Bowie la nouă ani. Am și azi discul ăla.

Între timp am ajuns romancier — și, chiar dacă n-am atins nivelul de celebritate pe care îl aveți, nu mi-a mers prea rău și am adresa asta de mail de mult timp. Am căpătat-o fiindcă voiam să scriu pentru dumneavoastră un monolog de teatru. Dar n-am avut niciodată destul curaj ca să vă contactez.

Numai bine.

REBECCA

Măi, băiatule, ține scuzele astea pentru tine și monologul ăsta și tot restul: nu mă interesează nimic la tine. Și, dacă asta te liniștește vreun pic, să știi că și mai furioasă sunt pe imbecilul ăla jalnic care mi-a trimis linkul către declarația ta, ca și cum ar fi trebuit să fiu ținută la curent cu orice insultă la adresa mea. Mi se rupe de viața ta mediocră. Mi se rupe de toată opera ta. Mi se rupe de tot în ceea ce te privește, mai puțin de soră-ta.

Evident că-mi amintesc de Corinne. Nu mă mai gândisem la ea de ani buni, dar, de cum i-am citit prenumele, mi-a revenit în minte ca și cum aș fi deschis un sertar. Jucam cărți în camera ei, pe o sanie care servea drept măsuță joasă. Deschideam obloanele și fumam din țigările pe care le furam de la maică-mea. Familia ta a avut cuptor cu microunde înaintea tuturor, topeam în el brânză și-o întindeam pe pâine prăjită. Mi-aduc aminte că m-am dus s-o văd pe Corinne chiar și în munții Vosgi — lucra ca monitoare într-un fel de cabană cu cai. Cu ea am intrat într-un bar pentru prima dată, am jucat flipper, aveam un aer așa de degajat de parcă asta am fi făcut toată viața. Corinne avea o motocicletă — dacă ne gândim câți ani aveam, probabil că era un scuter îmbunătățit. Ea fuma Dunhill roșu și bea apă cu lămâie. Uneori vorbea despre Germania de Est și despre politica lui Thatcher, chestii care, pe vremea aia, nu mai interesau pe nimeni altcineva din jurul meu.

Am detestat Nancy, mă gândesc rar la locul ăla și n-am nicio nostalgie legată de copilărie — m-a surprins să-mi reamintesc ceva din adolescența mea și acel ceva să fie plăcut.

Spune-i surorii tale că i-am căutat numele pe internet și n-am găsit nimic. Îmi imaginez că s-a măritat și că și l-a schimbat. Pup-o din partea mea. Cât despre tine, crăpi.

OSCAR

Corinne nu și-a deschis niciodată un cont pe rețelele de socializare. Nu că ar fi tehnofobă, dar e sociopată. Îmi amintesc când veneai la noi acasă. După aia ai devenit star de cinema și nu puteam pricepe cum aceeași persoană a putut să stea pe un scaun la noi în bucătărie și să și aibă sfertul ei de oră la Oscaruri. Pe vremuri, celebritatea nu era chestia asta accesibilă oricui, o puteau avea doar foarte puțini oameni. Mi s-a părut o nebunie să i se poată întâmpla cuiva din cartierul nostru. Nu știu dacă mi-aș fi permis vreodată să caut un editor pentru primul meu roman, dacă nu te-aș fi cunoscut. Tu erai dovada că toți din familia mea se înșelau: aveam și eu dreptul la un vis. Mă simt pur și simplu un cretin că am scris așa mizerabil despre tine. Ai dreptate, nu a fost decât o metodă jalnică de a-ți atrage atenția.

Tu și soră-mea nu mergeați la aceeași școală, nu știu cum ați ajuns să fiți prietene. Când erați în primară, activitatea voastră preferată era să construiți un HLM3 pentru păpuși, în cutii mari din carton. Era o adevărată afacere și până și maică-mea, care n-avea niciun simț al fanteziei, vă lăsa să vă desfășurați fără să se plângă de dezastrul pe care-l făceați în camera lui Corinne. Într-o miercuri ai adus o cutie de la un frigider în care ați stivuit cutii de pantofi, ca să amenajați apartamentele. Erau prea joase pentru păpușile Barbie, așa că ați luat din păpușile de colecție ale maică-mii, expuse pe o etajeră din sufragerie. Când și-a descoperit micuțele ei bretone, sevillane și câteva alsaciene decorând HLM-urile voastre, m-am așteptat la o criză de nervi de toată frumusețea. Amintirea asta mi-e bine întipărită în memorie, fiindcă maică-mea nu a reușit să se prefacă deloc că se enervează. Un fel de bucurie a luat fața principiilor ei. Spunea „exagerați“, dar înainte să vă ordone să puneți păpușile la loc în cilindrii lor de plastic și să faceți curat în cameră, s-a ghemuit în fața instalației, clătinând din cap și a zis: „așa ceva nu se poate, Dumnezeule“. Vă bombănea de formă și asta era evident. Noi, copiii, reușeam rar s-o facem pe mama să râdă. Și tu izbutiseși să învingi proasta ei dispoziție. Așa că, după aia, de fiecare dată când te vedea pe micul ecran al televizorului, spunea aceeași chestie „ziua când Coco și cu ea mi-au dat jos de pe etajeră toate păpușile mele în costume populare, ca să mobileze cu ele turnul lor de carton... avea un tupeu pe ea fetița asta! Și ce frumoasă era deja, de pe atunci“.

Nu aveam nici măcar vârsta ca să joc Milles Bornes4 și știam deja că erai frumoasă, dar mi-am dat definitiv seama de asta la sfârșitul unei veri, cu câteva zile înainte de reînceperea școlii, când ai venit la noi acasă și ai zis: „Ne facem o cafea?“ Începând din ziua aia, gata cu păpușile. Te făcuseși mare. Și erai de nerecunoscut.

REBECCA

Puișor, sper că nu-ți imaginezi că ești primul care-mi zice că-s bombă, nici care să observe că sunt celebră...

Dar, trebuie să recunosc, tu ești primul care a avut îndrăzneala să mă insulte ca un gunoi și după aia să mai și adauge, cu același entuziasm, „venim din același cartier, avem amintiri comune“.

În stadiul ăsta al competiției, tâmpenia ta impune respect. Asta nu schimbă în esență nimic: mi se rupe de tot ce zici tu. Toată afecțiunea mea pentru soră-ta, care era o prietenă genială.

OSCAR

Nu știu dacă te-ai prins că soră-mii îi plăceau fetele. Pe vremea aia nu vorbea despre asta. Vedeam clar că era masivă, mai solidă decât prietenele ei, mă deranja că nu făcea nimic să se schimbe, dar nu trăgeam nicio concluzie în mod special. Peste ani, într-un august, părinții mei au plecat în Spania și-am mers la ei, ca să am grijă de pisică. Era căldură mare și Corinne, care trăia deja la Paris, a venit și ea, fiindcă voia să profite de mica grădină a părinților noștri. Își întindea un prosop la umbra piersicului și acolo își petrecea după-amiaza citind sau ascultând CD-uri pe CD-playerul ei. Uneori luam mașina, ca să mergem la piscină.