Kristina

Canada este rodul imaginației. Personajele și evenimentele din roman sunt fictive. Asemănările cu persoane reale nu sunt intenționate și nici nu ar trebui presupuse. Mi-am luat libertatea de a descrie cum mi s-a părut potrivit peisajele din orașul Great Falls, Montana, și cu cele din prerie, la fel și cu caracteristicile orășelelor din sud-vestul provinciei Saskatchewan. Șoseaua 32, de exemplu, nu era asfaltată în 1960, deși eu așa am descris-o. În rest, toate erorile și omisiunile evidente sunt responsabilitatea mea.

Partea întâi

1

Mai întâi, o să povestesc despre jaful pe care l-au comis părinții noștri. Pe urmă, despre crime, care au avut loc mai târziu. Jaful este partea cea mai importantă, pentru că a determinat cursul pe care viața mea și cea a surorii mele l-au urmat în cele din urmă. Nimic nu ar avea sens dacă nu aș povesti mai întâi asta.

Părinții noștri erau ultimii doi oameni la care te-ai fi gândit că ar putea jefui o bancă. Nu erau niște ciudați, niște infractori pe care să-i vezi de la o poștă. Nimeni nu s-ar fi așteptat să sfârșească în felul ăsta. Erau pur și simplu oameni obișnuiți, deși, bineînțeles, raționamentul acesta a fost invalidat în momentul în care chiar au jefuit o bancă.

***

Tatăl meu, Bev Parsons, era un băiat de la țară născut în Comitatul Marengo, Alabama, în 1923, care, când a terminat liceul, în 1939, ardea de nerăbdare să facă parte din Serviciul Aerian al Armatei, ramura care a devenit Forțele Aeriene. S-a înrolat la Demopolis, a făcut instrucția la Randolph, lângă San Antonio, visa să devină pilot militar, dar nu avea aptitudini, așa că în schimb a învățat să bombardeze. A zburat pe B-25, avioanele Mitchell medii care luau parte la acțiune în Filipine, iar mai târziu, în Osaka, unde au trimis averse de ravagii pe pământ — și asupra dușmanului, și asupra oamenilor care nu meritau asta. Era un bărbat înalt, de peste un metru optzeci (abia încăpea în cabina bombardierului), arătos, cu un zâmbet de câștigător, o față mare, pătrățoasă, răbdătoare, pomeți noduroși, buze senzuale și gene lungi, feminine, atrăgătoare. Avea dinți albi, strălucitori și păr brunet, scurt, de care era mândru — la fel ca de numele lui. Bev. Căpitanul Bev Parsons. Nu a recunoscut niciodată că, pentru majoritatea oamenilor, Beverly e nume de femeie. Are rădăcini anglo-saxone, așa zicea. „E un nume obișnuit în Anglia. Vivian, Gwen și Shirley sunt nume masculine acolo. Pe astea nu le confundă nimeni cu nume de femei.“ Vorbea întruna, era deschis la minte pentru un sudist, avea un comportament elegant și politicos, care ar fi trebuit să-l ducă departe în Forțele Aeriene, dar nu se întâmplase așa. Cu ochii căprui și vioi, cerceta orice cameră în care se afla și găsea pe cineva care să-i acorde atenție — de obicei, pe mine și pe sora mea. Spunea glume răsuflate într-un stil teatral sudist, știa să facă scamatorii cu cărți de joc și trucuri magice, să-și detașeze degetul cel mare și să-l pună la loc, să facă o batistă să dispară și să reapară. Știa să cânte boogie-woogie1 la pian și uneori ne vorbea cu accent din Sudul confederat, iar alteori ca în Amos ’n’ Andy2. Își pierduse parțial auzul din cauza zborului pe Mitchell și era sensibil la subiectul ăsta. Dar arăta elegant cu tunsoarea lui militară „cinstită“ și cu tunica albastră de căpitan și, în general, transmitea o căldură care era sinceră și ne făcea pe mine și pe sora mea geamănă să-l iubim. Tot ăsta era probabil și motivul pentru care mama fusese atrasă de el (deși nu puteau fi mai nepotriviți și mai diferiți unul de celălalt) și, din nefericire, rămăsese însărcinată în urma singurei lor întâlniri grăbite după ce se cunoscuseră la o petrecere în onoarea aviatorilor întorși din război, aproape de locul unde făcea el instrucție ca să învețe îndatoririle unui ofițer de aprovizionare, la Fort Lewis, în martie 1945 — când nu mai avea nimeni nevoie de el ca să arunce bombe. S-au căsătorit imediat după ce au aflat. Părinții ei, care locuiau în Tacoma și erau imigranți evrei din Polonia, nu au fost de acord. Profesori de matematică și muzicieni semiprofesioniști cunoscuți pentru concertele lor în Poznan, fugiseră după 1918 și ajunseseră în statul Washington prin Canada, unde — dintre toate lucrurile posibile — deveniseră oameni de serviciu la o școală. Faptul că erau evrei nu mai însemna mare lucru pentru ei sau pentru mama noastră, doar o perspectivă învechită, severă, limitativă asupra vieții, pe care o lăsau cu bucurie în urmă într-o țară unde, aparent, nu existau evrei.

Dar că unica lor fiică avea să se mărite cu unicul fiu zâmbitor și vorbăreț al unor evaluatori de cherestea scoțieni-irlandezi dintr-o văgăună din Alabama nu le trecuse niciodată prin minte, așa că, în curând, și-au scos-o din minte cu totul. Și, deși de la distanță poate părea doar că părinții noștri nu erau făcuți unul pentru altul, adevărul este că măritișul mamei cu tata a prevestit o pierdere, iar viața ei s-a schimbat pentru totdeauna, și nu în bine, așa cum trebuie să-și fi închipuit ea.

***

Mama mea, Neeva Kamper (nume de alint pentru Geneva), era o femeie micuță, energică, cu ochelari și cu păr șaten ciufulit, care se continua sub formă de puf de-a lungul maxilarului. Avea sprâncene groase, o frunte lucioasă, translucidă, sub care i se ghiceau venele, și un ten palid, de om care nu iese din casă, care o făcea să pară fragilă — ceea ce nu era. Tata glumea că oamenii de acasă, din Alabama, spuneau despre ea că are „păr de evreu“ sau „de imigrant“, dar lui îi plăcea și o iubea. (Ea nu părea să dea prea mare atenție acestor vorbe.) Avea mâini mici, delicate, cu unghii îngrijite, lucioase, cu care se mândrea și gesticula absent. Era o natură sceptică, o ascultătoare atentă când vorbeam cu ea și avea o ironie care putea deveni înțepătoare. Purta ochelari fără rame, citea poezii franțuzești, folosea adesea termeni precum cauchemar sau trou de cul, pe care eu și sora mea nu îi înțelegeam. Scria poezii cu cerneală maro, cumpărată prin corespondență, ținea un jurnal pe care nu ne dădea voie să-l citim și, de obicei, avea o ușoară expresie de perplexitate — astigmatică, cu nasul pe sus — care a devenit adevărată — și e posibil să fi fost mereu adevărată — în ceea ce o privește. Înainte să se căsătorească cu tata și să ne facă repede pe mine și pe sora mea, absolvise colegiul Whitman din Walla Walla la optsprezece ani, lucrase într-o librărie, pozase într-o posibilă boemă și poetă și sperase ca într-o zi să-și găsească de lucru ca profesoară studioasă într-un colegiu mic, măritată cu altcineva față de cel cu care s-a măritat până la urmă — poate chiar un profesor, ceea ce i-ar fi oferit viața care credea ea că îi fusese destinată. În 1960, anul în care s-au petrecut aceste evenimente, avea doar treizeci și patru de ani. Dar fața îi era deja marcată de „riduri serioase“ de o parte și de cealaltă a nasului, care era mic și rozaliu în vârf, iar ochii ei mari, cenușii, pătrunzători aveau pleoape întunecoase, care o făceau să pară străină, oarecum tristă și nemulțumită — așa cum și era. Poseda un gât subțire, drăguț, și un zâmbet brusc, neașteptat, care-i lăsa la vedere dinții mici și gura în formă de inimă, ca de fetiță, deși era un zâmbet pe care rareori îl adresa altcuiva decât mie și surorii mele. Ne dădeam seama că arată neobișnuit, îmbrăcată, de obicei, în pantaloni măslinii, bluze de bumbac cu mâneci bufante și pantofi din cânepă și bumbac, pe care probabil și le comanda de pe Coasta de Vest, de vreme ce nu puteai cumpăra astfel de lucruri în Great Falls. Iar când stătea, cu reținere, lângă tatăl nostru înalt, arătos și sociabil, arăta și mai neobișnuit. Totuși, nu prea se întâmpla să ieșim „în oraș“ ca familie sau să mâncăm la restaurant, așa că abia dacă observam cum arată ei în lume, printre străini. Nouă, viața din casa noastră ni se părea normală.

Eu și sora mea înțelegeam cu ușurință de ce mama fusese atrasă de Bev Parsons: solid, cu umerii lați, vorbăreț, amuzant, veșnic doritor să mulțumească pe oricine intra în raza lui vizuală. Dar nu era niciodată foarte limpede de ce fusese el interesat de ea — micuță (avea puțin peste un metru și jumătate), introvertită și timidă, alienată, artistică, drăguță numai când zâmbea și spirituală numai când se simțea complet în largul ei. Probabil pur și simplu apreciase toate astea la ea, simțise că are o minte mai subtilă decât a lui, dar că el o poate mulțumi, ceea ce îl făcea fericit. A fost meritul lui că a privit dincolo de diferențele fizice dintre ei, în inima lucrurilor omenești, ceea ce eu am admirat, chiar dacă mamei nu-i stătea în fire să observe.

Cu toate acestea, uniunea ciudată a însușirilor lor fizice disproporționate îmi apare întotdeauna în minte drept motivul pentru care au ajuns rău: fără îndoială, erau pur și simplu nepotriviți unul pentru altul și nu ar fi trebuit să se căsătorească sau să facă orice altceva, ci s-o apuce fiecare pe drumul lui după prima întâlnire pasională, indiferent de rezultatul acesteia. Cu cât stăteau mai mult timp împreună și cu cât se cunoșteau mai bine, cu atât mai clar ea, cel puțin, vedea greșeala pe care o făcuseră și cu atât mai nechibzuite deveneau viețile lor — ca o lungă demonstrație matematică în care primul calcul este greșit, iar toate celelalte care urmează te îndepărtează tot mai mult de logica lucrurilor. Un sociolog al acelor vremuri — începutul anilor ’60 — ar putea spune că părinții noștri s-au aflat în avangarda unui moment istoric, au fost printre primii care au depășit limitele societății, au adoptat rebeliunea, au avut convingeri care se cereau confirmate prin autodistrugere. Dar nu este adevărat.