Pentru Jerry Kalajian,

care schimbă vieți

Trebuie să existe un singur detectiv — adică un singur protagonist al deducției —, un deus ex machina. Dacă aduci laolaltă trei sau patru minți, câteodată o gașcă întreagă de detectivi ca să rezolve o problemă, nu doar că dispersezi interesul și rupi firul direct al logicii, dar îți rezervi și un avantaj necuvenit față de cititor. Dacă există mai mult de un detectiv, cititorul nu știe cine este colaboratorul său în deducție. E ca și când l-ai pune să alerge într-o cursă împotriva unei echipe de ștafetă.

Regula 9, din Douăzeci de reguli pentru scrierea poveștilor cu detectivi, de S.S. Van Dine, 1928

O continuare este recunoașterea faptului că ai fost redus la a te imita pe tine însuți.

Don Marquis

CONFIGURAȚIA DIN GHAN1

PROGRAMUL ANIVERSAR AL EDIȚIEI JUBILIARE A FESTIVALULUI DE CARTE POLIȚISTĂ AUSTRALIAN

FCPA urează un călduros bun-venit oaspetelui său de onoare: Henry McTavish, autor de bestsellere cunoscut la nivel mondial, autorul seriei cu detectivul Morbund. „Imposibil de lăsat din mână, imbatabil: McTavish este fără egal.“

New York Times

Ernest Cunningham: Memoriile lui Ernest Cunningham, Toți cei din familia mea au ucis pe cineva, ne-au condus în profunzimea poveștii unuia dintre cei mai cunoscuți criminali în serie din Australia, Limbă Neagră. În prezent, Ernest lucrează la un nou roman.

Lisa Fulton: Romanul de debut al Lisei Fulton, totodată un bestseller, Cumpăna dreptății, a zdruncinat în urmă cu 21 de ani fundațiile ficțiunii polițiste, prin furia lui dezlănțuită și adevărurile lui brutale, și a fost nominalizat la Premiul Justiția în ficțiune, la festivalul Women’s Prize din 2003. În prezent, Lisa lucrează la un al doilea mult așteptat roman.

SF Majors: Thrillerele captivante ale lui SF Majors au fascinat lumea prin complexitatea lor psihologică și răsturnările de situație care-ți fac părul măciucă. Printre cărțile sale se numără și Răsturnări și răsuciri, bestseller New York Times, ales de Netflix pentru un film. Thrillerul său pentru publicul tânăr, Partenerul meu de laborator este criminal în serie, este adaptat pentru realizarea unui musical pe Broadway. În copilărie a citit și recitit aceleași trei cărți existente în biblioteca școlii din micul său orășel natal, iar acum trăiește în Blue Mountains, alături de partenera ei și de cei doi câini ai familiei.

Alan Royce: Alan Royce este autorul seriei Doctor Jane Black, care include 11 romane și trei nuvele. Înainte de a fi catapultat pe firmamentul scriitorilor de ficțiune polițistă, a fost patolog criminalist, iar acum aduce în paginile sale experiența și cunoștințele din sălile de autopsie. „Îndrăzneț, realist și fără compromisuri. Un scriitor de urmărit.“ Time, 2011

Wolfgang: Câștigător al Premiului pentru scriitorii din Commonwealth, ediția din 2012; finalist al Premiului Favoriții Librarilor, ediția din 2012; finalist al Premiului Preferințele cititorilor Goodreads, categoria Ficțiune literară, ediția din 2012; finalist al Premiului Cele mai bune cărți Amazon, ediția din 2012; finalist al Premiului Justiția în ficțiune, la festivalul Women’s Prize (cu acordarea unei dispense speciale), ediția din 2003; nominalizat la Premiile Miles Franklin, ediția din 2015; nominalizat la Premiile Librăriilor Independente, ediția din 2015; laureat al premiului Archibald Packer, ediția din 2018; Mențiune de onoare la Premiile Internaționale pentru Poezie, Regiunea Oceania, ediția din 2020. Următorul său proiect este o lucrare de artă interactivă, intitulată Moartea literaturii.

PROLOG

De la: ECunninghamWrites221@gmail.com

Către: <EDITAT>@penguinrandomhouse.com.au

Subiect: Prolog

Salut, <EDITAT>,

Mă tem că nici nu poate fi vorba despre un prolog. Știu că așa se face în romanele detectivistice, ca să agăți cititorul și toate alea, dar în cazul ăsta toată treaba mi se pare un pic cam ieftină.

Sigur că știu cum să scriu scena aia pe care vrei s-o scriu. Un ochi omniscient care ar supraveghea distrugerea cabinei, insistând asupra semnelor unei lupte: așternuturile smulse, saltelele răsturnate, amprenta însângerată a unei mâini pe ușa de la baie. Care ar adăuga crâmpeie pasagere ale unor indicii — trei cuvinte mâzgălite în pripă cu cerneală albastră pe un manuscris, în contrast cu picăturile de un roșu aprins care se preling de pe vârful armei crimei —, îndeajuns ca să intrige, dar insuficient descrise ca să dezvăluie prea mult.

Imaginea finală ar fi a cadavrului. Fără chip, evident. La început o să vrei să nu-i dezvălui cititorului cine e victima. Poate niște detalii minore presărate pe-acolo, un obiect personal, precum un element vestimentar (eșarfa albastră sau ceva, nu știu ce), pe care cititorul le poate urmări ca să-și facă o părere.

Asta e: cartea, sângele, cadavrul. Morcovi atârnați, legănându-se. Finalul prologului.

Nu că n-aș avea încredere în judecata ta editorială. Doar că mi se pare absolut fără sens să redau doar așa, de dragul suspansului, o scenă care va apărea mai târziu în carte. E ca și cum aș zice: Hei, știm că romanului ăstuia îi ia ceva până să înceapă, dar o să ajungă el și acolo. Iar apoi bietul cititor nu face decât să se joace de-a prinselea până ajungem la criminal.

Mă rog, scena aia este oricum din cea de-a doua crimă, dar ai înțeles ideea.

Sunt îngrijorat să nu dezvălui prea mult. Așa că fără prolog. Sună OK?

Numai bine,

Ernest

P.S. După cele întâmplate, cred că e clar: o să am nevoie de un alt agent literar. Ținem legătura separat pentru chestia asta.

P.P.S. Da, trebuie să includem programul festivalului. După mine, conține niște indicii importante.

P.P.P.S. Întrebare de gramatică — mi s-a părut amuzant cum Crimă pe Orient Express2 este intitulată așa, având în vedere că omorurile au loc în tren, nu pe el. Moarte pe Nil este un pic mai corect, cred, având în vedere că nu există niciun înec. Și apoi, normal că zici că „ești pe tren“ sau „pe avion“. Lucrez la chestia asta, dar cred că întrebarea mea este dacă să folosim pe sau în în titlul nostru? Firește, având în vedere că majoritatea crimelor au loc în tren, exceptând, desigur, ce se întâmplă pe acoperișul acestuia, pentru care am folosi pe. În afară de partenerul tipului în vârstă și cei care au murit alături de el, dar ăsta e un flashback. Are vreun sens ce zic?

MEMOIR

CAPITOLUL 1

Așadar, scriu din nou. Ceea ce este o veste bună, presupun, pentru cei care îmi așteaptă cea de-a doua carte, dar mai puțin fericită pentru cei care au trebuit să moară pentru ca eu s-o pot scrie.

Încep acest roman în cabina mea din tren, căci vreau să aștern pe hârtie câteva lucruri înainte de a le uita sau exagera. Staționăm, dar nu într-o gară, ci pur și simplu pe linie, cam la o oră de Adelaide. Deșertul întins și roșu din ultimele patru zile fusese înlocuit mai întâi de fâșiile de grâu auriu și apoi de țarcurile de un verde bogat ale fermelor cu vite, în timp ce orizontul drept ca-n palmă până la momentul acela era acum un ocean unduitor de iarbă, presărat cu rostogolirea înceată și constantă a zecilor de turbine eoliene. Până acum ar fi trebuit să fim în Adelaide, dar am fost nevoiți să ne oprim, pentru ca autoritățile să poată evacua cadavrele. Am zis să le evacueze, dar cred că întârzierea este mai ales din cauză că nu le găsesc. Sau, mă rog, nu găsesc toate bucățile.

Așa că iată-mă aici, luând un avans cu romanul meu.

Editorul meu îmi spune că o continuare ar putea fi complicată. Există anumite reguli care trebuie urmate, de exemplu, să rememorez cu țârâita prima poveste, atât pentru cei care mi-au citit cartea, cât și pentru cei care n-au auzit până acum de mine. Mi s-a spus că nu vrei să te plictisesc, în caz că ești cititor fidel și știi deja toate astea, dar nu vrei nici să scap ceva ce ți-ar putea provoca vreo confuzie. Nu știu din care grup faci parte, tu, cititorule, deci hai să începem așa:

Mă numesc Ernest Cunningham și am mai făcut o dată treaba asta. Adică să scriu o carte. Dar și să deslușesc misterul unei serii de crime.

În timp, devine ceva natural. Scrisul, nu morțile ale căror cauze sunt, dimpotrivă, opusul naturalului. Dintre supraviețuitori, m-am considerat cel mai calificat să spună povestea, din moment ce aveam deja ceva care putea fi numit, cu generozitate, „o carieră“ în scris. Scriam cărți despre cum să scrii cărți: regulile de scriere a cărților cu detectivi, ca să fim exacți. Și erau mai degrabă broșuri decât cărți, dacă insiști atâta asupra onestității. Publicate pe cont propriu, un verzișor pentru o carte cumpărată online. Nu e visul oricărui scriitor, dar era un mod de a-ți câștiga pâinea. Apoi, după tot ce s-a întâmplat anul trecut, în zăpadă, și după ce mass-media a început să-mi bată la ușă, m-am gândit că aș putea foarte bine să aplic câte ceva din ce știam și să fac o încercare să aștern totul pe hârtie. M-au ajutat, desigur, și principiile călăuzitoare ale Epocii de Aur a literaturii cu mistere și crime scrise de autori precum Agatha Christie, Arthur Conan Doyle și în special de un tip pe nume Ronald Knox, care a scris Cele zece porunci ale ficțiunii detectivistice. Knox nu este singurul care a stabilit un set de reguli: de-a lungul anilor, diferiți autori au încercat să pună într-o schemă romanul detectivistic. Chiar și Henry McTavish are o încercare de acest tip.

Chiar dacă tu crezi că nu știi regulile de scriere a unui astfel de roman, crede-mă pe cuvânt, le știi. Sunt foarte intuitive. Hai să-ți dau un exemplu. Scriu această carte la persoana întâi. Asta înseamnă că, în loc să mă așez și să scriu fizic despre lucrurile astea, am supraviețuit evenimentelor despre care e vorba în carte. Relatare la persoana întâi egal supraviețuitor. Îmi cer scuze în avans pentru lipsa suspansului când aproape că am mușcat din țărână, în Capitolul 28.

Regulile sunt simple: nimic din zona supranaturalului; fără gemeni identici apăruți de nicăieri; criminalul trebuie introdus în poveste încă de la început (de fapt, am făcut deja asta și nu am ajuns nici măcar la primul capitol, deși îmi dau seama că e posibil ca tu să fi sărit peste introduceri) și să fie un personaj destul de important ca să aibă un impact asupra relatării. Această ultimă regulă este foarte importantă. S-au dus zilele când le făcea de petrecanie majordomul: pentru a juca cinstit, criminalul trebuie să aibă un nume des folosit. Pentru a-mi demonstra punctul de vedere, o să vă spun că am folosit numele criminalului, în toate formele lui, de exact 106 ori începând cu acest moment. Și, mai important de-atât, esența fiecărei reguli se reduce la următoarea propoziție: nu i se va ascunde cititorului absolut niciun adevăr evident.

De aceea îți vorbesc astfel. Poate că ți-ai dat seama deja, sunt un pic mai vorbăreț decât detectivii din cărțile de acest gen. Iar asta, pentru că am de gând să nu-ți ascund nimic. La urma urmelor, discutăm despre o enigmă fairplay.

Și îți mai promit să fiu o raritate în romanele moderne cu crime: un narator pe care te poți baza. Poți conta pe mine, îți voi spune adevărul de fiecare dată. Fără păcăleli. Îți mai promit și să spun o singură dată îngrozitoarea propoziție „totul n-a fost decât un vis“, și chiar și atunci o consider permisă în context.

Din păcate, niciun scriitor nu s-a obosit să consemneze vreo regulă specifică în cazul continuărilor (Conan Doyle a fost încântat să-l omoare pe Sherlock Holmes, pentru ca apoi să-l aducă înapoi fără prea mare tragere de inimă, doar pentru bani), așa că sunt cam de capul meu în privința asta. Singurul ajutor vine de la editoarea mea, ale cărei sfaturi par să-și aibă originea în departamentul de marketing.

Primul sfat a fost să evit repetiția. Asta are sens — nimeni nu vrea să citească aceeași intrigă veche reciclată iar și iar. Dar al doilea sfat a fost să nu livrez o carte complet diferită de prima, fiindcă cititorii vor aștepta ceva asemănător. O mai spun o dată: nu am niciun fel de control asupra evenimentelor din carte. Nu fac decât să consemnez ce s-a întâmplat, așa că mi-e dificil să respect aceste două reguli. Voi sublinia că elementul întâmplător identic este coincidența ciudată că ambele cazuri sunt rezolvate datorită unui semn de punctuație. Anul trecut a fost un punct final. De data asta, ne salvează o virgulă.

Și ce fel de carte cu mistere ar fi aceasta dacă n-am avea cel puțin o anagramă, un cod sau un puzzle? Așa că regăsim și așa ceva aici.

Editoarea m-a prevenit, totodată, să adaug suficiente referințe tentante la prima carte, încât cititorii să vrea s-o cumpere și pe aceea, dar să nu dezvălui finalul. Numește chestia asta „marketing natural“. Se pare că toate continuările astea înseamnă să faci două lucruri deodată: să fii și nou, și familiar în același timp.

Deja încalc acele reguli pe care le-am pomenit. Romancierul S.S. Van Dine, autor din Epoca de Aur a romanului detectivistic, recomandă să nu existe mai mult de o persoană care rezolvă crima. De data asta, există cinci detectivi potențiali. Dar cred că așa se întâmplă când pui într-o cameră șase scriitori de povești cu crime. Spun șase scriitori și cinci detectivi, pentru că unul cade victimă criminalului. Nu este cel cu eșarfa albastră; ăsta-i celălalt.

Cred că Van Dine s-ar răsuci în mormânt, cu toate că răsucitul ar încălca regula referitoare la supranatural. Așa că ar sta liniștit, întins pe spate, dar dezamăgit rău de tot.

Dacă-mi dați voie s-o mai spun o dată, nu depinde de mine ce reguli încalc consemnând pur și simplu, ca într-un inventar, tot ce s-a întâmplat. Cum am reușit să dau peste un alt mister încâlcit ca un labirint n-are decât să ghicească fiecare, și aceiași oameni care m-au acuzat că în prima carte am profitat de un criminal în serie ca să-mi iau la puricat familia extinsă (marketing natural, vedeți?) mă vor acuza și acum, probabil, de același lucru. Aș vrea să nu se fi întâmplat așa ceva, nici acum, nici atunci.

În plus, toată lumea urăște continuările romanelor: de prea multe ori se spune despre ele că sunt imitații palide ale predecesoarelor. Având în vedere că prima dată crimele s-au petrecut pe un munte acoperit de zăpadă, iar acestea se petrec într-un deșert, iată o glumă pentru negativiști: în niciun caz n-avem de-a face cu o palidă imitație, pentru că măcar am căpătat și eu un bronz frumos.

A venit momentul să-mi consolidez bunele intenții de narator credibil. Cazierul pentru crimele comise în această carte include omorul, tentativa de omor, violul, furtul, violarea de domiciliu, falsificarea probelor, conspirație, șantaj, fumatul în transportul public, lovirea (cred că termenul de specialitate este „agresiunea“), tâlhăria (da, e o chestie diferită de furt) și folosirea incorectă a adverbelor.

Iată și alte câteva adevăruri. Șapte scriitori într-un tren. La capăt de linie, cinci îl vor părăsi în viață. Unul va fi încătușat.

Numărul cadavrelor: nouă. Un pic mai puține decât data trecută.

Eu? De data asta, nu ucid pe nimeni.

Să trecem la treabă. Din nou.