Lui A.J. Buys

&

În memoria tatălui meu,

Tan Ghin Hai (1937–2013)

Realitatea și ficțiunea sunt atât de interconectate în opera mea, încât acum, privind în urmă, abia dacă le pot distinge una de alta.

W. Somerset Maugham, Bilanț

CARTEA ÎNTÂI

Prolog

Lesley

Doornfontein, Africa de Sud, 1947

Povestea, asemenea unei păsări de munte, poate purta un nume până dincolo de nori, chiar până dincolo de timp. Willie Maugham mi-a spus asta, în urmă cu mulți ani.

Nu mi-a mai apărut de multă vreme în gânduri, dar în timp ce privesc munții de pe veranda casei mele, în această dimineață de toamnă, îi aud vocea subțire și tonul sec, dicția corectă, fără cusur, așa cum era totul la el. În amintirea mea, îl văd din nou, în acea ultimă noapte petrecută în vechea noastră casă, aflată în cealaltă parte a lumii, cu noi doi șezând pe veranda din spatele casei, vorbind încet, iar luna plină, ca o luntre pescărească, plutind în derivă deasupra mării. Toți cei ai casei se retrăseseră deja în dormitoare. Când a venit dimineața, a plecat din Penang cu vaporul și nu l-am mai văzut niciodată.

Zece mii de zile și nopți s-au scurs din seara aceea pe apele râului nesfârșit. Acum trăiesc pe țărmurile unei alte mări, o mare a pietrelor și a nisipurilor tăcute.

Cu o jumătate de oră în urmă, tocmai îmi terminam micul-dejun pe verandă, când am observat o siluetă familiară, pedalând pe colina abruptă și înaintând de-a lungul potecii noroioase. Am urmărit-o cu privirea în timp ce urca, până a ajuns la aleea scurtă, mărginită de plopi. În clipa când a ajuns lângă stoep1, s-a dat jos de pe bicicletă și a sprijinit-o în cric.

— Goeie more2, doamnă Hamlyn, mi-a strigat.

— ’Neața, Johan.

A scos un pachet din geanta de la bicicletă, a urcat pe verandă și mi l-a întins. Era învelit în hârtie maro, groasă, și legat cu două sfori, dar chiar și așa îmi dădeam seama că înăuntru se afla o carte. Robert murise de aproape șase ani, dar corespondența lui — cataloage și cărți primite în dar de la anticari din Londra, înștiințări din partea cluburilor din care făcuse parte — continuase să curgă chiar și după ce expeditorii lor fuseseră informați de moartea lui.

— Nu este pentru domnul Hamlyn, a zis Johan. E pentru dumneavoastră.

— Chiar așa?

Mi-am pipăit buzunarele, căutându-mi ochelarii de citit, pe care i-am pus apoi pe nas și am mijit ochii, încercând să descifrez numele scris pe pachet: doamna Lesley C. Hamlyn.

Preț de o clipă sau două, am continuat să mă holbez la propriul nume. Cu excepția scrisorii lunare de la fiul meu, din Londra, nici nu-mi mai aminteam de când nu mai primisem vreo corespondență adresată mie.

Johan a arătat cu degetul spre timbru.

— Ce pasăre ciudată!

— E o pasăre-rinocer, am zis.

Ciocul mare și curbat, precum și creasta osoasă și greoaie îi dădeau păsării un aspect comic. Stătea cocoțată pe o ramură, iar dedesubt scria: B.M.A. MALAYA3.

— Pot să-l păstrez?

Am clipit, neînțelegând.

— Poftim? A, da, desigur.

Am așezat pachetul pe masă.

— Vrei o ceașcă de ceai, Johan?

— Am geanta plină în dimineața asta, a spus el scuturând din cap.

A dat să plece, dar l-am oprit.

— Stai puțin, Johan.

Am dat fuga în casă, de unde m-am întors o clipă mai târziu cu un săculeț de hârtie.

— Câteva koeksuster4 pentru tine.

— Baie dankie!5 Ale dumneavoastră sunt cele mai bune, chiar mai gustoase decât ale lui Tannie Elsie.

— Ar fi bine să nu-i spui asta.

— Ja, e încă supărată din cauză că ați câștigat concursul pentru cel mai bun melktert6 la kerk basaar7. I-a zis mamei că dumneavoastră nici n-ar trebui să vi se dea voie să participați la concurs.

Chiar și după douăzeci și cinci de ani, existau încă oameni care mă priveau ca pe o venetică.

Johan se uita la mine cu o vagă expresie de îngrijorare pe chip. A arătat cu o mișcare a capului spre pachetul pe care mi-l adusese.

— Sper că nu sunt vești rele…

N-am zis nimic. L-am urmărit cu privirea, în timp ce se urca pe bicicletă și se pierdea în depărtare. Întorcându-mă la masă, m-am așezat, am tras pachetul mai aproape și am început să-l examinez. Nu era trecută nicio adresă în dreptul expeditorului, dar ștampilele poștei, întinse asemenea unor tatuaje vechi, îmi arătau că pachetul fusese trimis din Penang, prin septembrie 1946. Încâlceala de adrese suprapuse, scrise de mâini diferite, reușise cumva să-mi dea de urmă: pachetul fusese trimis pe adresa vechiului birou al lui Robert, din Londra, înainte de a fi redirecționat spre cel al avocatului nostru din Cape Town, iar după aproape o jumătate de an de la data la care fusese expediat din Penang, m-a găsit la această fermă de oi, aflată la vreo douăzeci și patru de kilometri de Beaufort West.

Am tăiat sforile cu lama cuțitului de fructe, am strecurat vârful lamei printr-una dintre cutele hârtiei, iar din două–trei mișcări precise am reușit să desfac ambalajul. Mi-a apărut unul dintre colțurile cărții. Am dat hârtia laoparte și am văzut titlul: The Casuarina Tree de W. Somerset Maugham.

În pachet nu se afla nimic altceva — nicio scrisoare, niciun bilet. Am întors cartea pe toate părțile. Robert colecționa primele ediții ale cărților și avea toate volumele lui Willie Maugham — romanele, antologiile de proză scurtă, piesele de teatru și eseurile. M-am gândit că și cartea din mâna mea era tot o ediție princeps, deoarece culorile arborilor tropicali și albastrul senin al copertelor se șterseseră deja.

La cuprins erau înșiruite titlurile a șase povești. Am dat repede paginile, până am ajuns la ultima. Murmurând în gând paragraful de la începutul povestirii, m-am simțit imediat transportată înapoi în Malaya. Simțeam cum căldura tropicală mă asfixia cu aerul ei greu și umed, în timp ce un miros de pământ jilav îmi înfunda nările.

Am verificat pagina de titlu, dar nu avea nicio dedicație, nicio semnătură. Imediat sub titlu fusese imprimat simbolul acela ocult pe care Maugham îl tipărea în toate cărțile sale. Acesta, în orice caz, era ușor diferit: o mână necunoscută desenase cu o linie subțire un dreptunghi negru, vertical, încadrând simbolul în centrul lui. Din partea de sus pornea o altă linie neagră, dreaptă, care tăia rama dreptunghiulară exact pe mijloc.

M-am încruntat, nedumerită.

O clipă mai târziu, am văzut, am înțeles ce-mi spuneau liniile acelea. Cu grijă, ca și cum m-aș fi temut că orice mișcare bruscă ar fi putut deplasa dreptunghiul de la locul lui, am așezat cartea pe masă. Pagina s-a arcuit ușor în adierea vântului, după care a revenit la locul ei. M-am lăsat pe spate în scaunul meu, cu privirea ațintită asupra glifei, ancora aceea embosată în hârtie.

La sfârșitul anului 1922, Robert și cu mine ne smulseserăm din ceea ce ne ținea legați de Penang, călătorind cu un pachebot P&O până la Cape Town. Am petrecut acolo două săptămâni încântătoare, într-un hotel de pe malul mării, după care am luat trenul spre Beaufort West, un orășel aflat la vreo patru sute optzeci de kilometri, în nord-estul capitalei. Bernard, vărul lui Robert, avea o fermă de oi și ne construise un bungalow modest pe terenul lui. Văruit în alb și acoperit cu tablă ondulată, vopsită în verde-închis, bungalowul se înălța pe o coamă înaltă și lată. De pe veranda spațioasă și umbrită — nu mă voi obișnui niciodată cu faptul că localnicii îi zic stoep, îmi spuneam — aveam o vedere deschisă spre munții din nord. Munții ăștia se formaseră cu o eternitate în urmă din unduirile agonizante ale frământărilor pământului, care izbucniseră undeva departe, în sud, în punctul cel mai de jos al continentului.

Când am ajuns acolo era deja miezul verii, iar soarele lovea necruțător pământul. Totul era atât de sumbru — peisajul pârjolit, fețele oamenilor, până și lumina. Cât de mult tânjeam după cerul colorat de musonul ecuatorial, după nuanțele în continuă schimbare ale mării cameleonice.

La o săptămână după ce ne-am instalat în noua noastră casă, am fost invitați la fermă, să luăm cina. Soarele începuse să se cuibărească în spatele munților, în timp ce noi străbăteam distanța de mai puțin de un kilometru dintre bungalow și fermă. A trebuit să ne oprim de câteva ori pe drum, pentru ca Robert să-și tragă sufletul. Bernard Presgrave avea treizeci și opt de ani și era cu doisprezece ani mai tânăr decât Robert. Robust și rumen la față, îmi aducea aminte de Robert pe vremea când ne-am căsătorit. Ferma lui se numea Doornfontein, Fântâna de Spini, genul de nume de rău augur care ar fi făcut-o pe bătrâna mea servitoare Ah Peng să mormăie abia șoptit: „Atrage doar belele“. Dar Bernard și soția lui, Helena, o fată supusă și ștearsă din Cape, păreau să prospere.

Când am ajuns noi, ceilalți oaspeți — fermieri și soțiile lor din zonă — se adunaseră deja în grădina neîngrijită din spatele fermei. Ne-am alăturat cercului de oameni așezați sub un salcâm african, ale cărui ramuri golașe erau acoperite cu spini albi, lungi cât degetul meu mic. Râsetele și chicotelile copiilor care se jucau la marginea grădinii răsunau în aerul serii. Două butoaie metalice tăiate în jumătate se odihneau pe niște suporturi, iar din ele se înălțau limbile unui foc de lemne. Cotlete de miel și rotocoale de cârnați fumegau pe grătar. Fermierii erau buri, aveau trăsături dure și vorbeau pe șleau, dar, odată ce i-am cunoscut, s-au dovedit a fi niște oameni încântători. Miezul bârfelor din seara aceea — și care, după cum aveam să descopăr, urma să fie rumegat toată vara de întreaga regiune — se concentra în jurul unui englez bogat de vârstă mijlocie și al frumoasei și tinerei lui soții, care se mutaseră în Beaufort West de la Londra, cu o vară în urmă.

— Medicul i-a sugerat că aerul de aici o va ajuta, a zis Bernard, cu un ochi la cotletele de miel de pe grătar. Graham — soțul — a cumpărat o bucată de pământ pe terenul lui Jannie van der Walt și și-au construit acolo o casă nouă, o casă mare, frumoasă.