Pentru Lex și Stella

Tot ceea ce vedem nu este adevărul, ci doar o perspectivă asupra acestuia.

— Autor necunoscut (citat atribuit în mod eronat lui Marcus Aurelius)

Introducere

Cu toții am trăit momente în care presupunerile noastre despre ceea ce gândește o altă persoană s-au dovedit a fi adevărate. În egală măsură, au existat situații în care am fost foarte siguri că am citit corect o persoană, pentru ca mai târziu să realizăm că ne-am înșelat amarnic. Uneori învățăm pe propria piele că am fost mințiți cu bună-știință și nu ne vine să credem că am fost păcăliți... decât în clipa în care e deja prea târziu. Cel mai probabil, în aceste situații ne-am bazat pe capacitatea noastră de a citi corect limbajul corporal al celorlalți.

Știrile și rețelele sociale sunt ticsite de titluri-momeală, articole și ghiduri pentru descifrarea limbajului corporal, care ne propun soluții simple și rapide pentru a putea identifica dintr-o singură privire cele mai ascunse gânduri ale unei persoane. De exemplu, dacă cineva își încrucișează brațele înseamnă că nu îi place ceea ce îi spun. Dacă își ține vârfurile picioarelor îndreptate într-o altă direcție, în mod cert este mai atras de altcineva din încăpere. S-a frecat la nas, deci nu e un mincinos prea bun.

Problema este că, deși uneori o „citire rapidă“ a limbajului corporal al unei persoane poate să ne dezvăluie adevărul despre ceea ce gândește, de cele mai multe ori interpretările noastre de moment se dovedesc a fi incorecte și ajungem să ne facem o părere greșită. Cu puțin noroc, există șanse de doar cincizeci la sută să avem dreptate.

Totuși, cei cu experiență în citirea și interpretarea limbajului corporal au descoperit că eficiența cu care pot descifra gândurile oamenilor crește vertiginos atunci când folosesc procese probate și de încredere.

Iată o poveste a unei persoane care, prin natura profesiei sale în domeniul siguranței publice, trebuia să citească mereu corect limbajul corporal, să examineze comportamente, să tragă concluzii bine documentate și apoi să probeze acuratețea raționamentului său în descoperirea adevărului. Citind ceea ce urmează, întreabă-te în ce măsură ai avea încredere în abilitățile tale de a citi limbajul corporal într-o astfel de situație extrem de stresantă, în care miza este prinderea unui criminal.

Colegul și prietenul nostru Paul Nadeau a profesat ca polițist criminalist și examinator specializat în testarea prin poligraf, având o experiență de douăzeci și cinci de ani în anchete judiciare, inclusiv în investigații de omucidere — cu alte cuvinte, este un detector de minciuni profesionist. Paul descrie poligraful ca fiind un instrument care poate detecta „cea mai mică modificare fiziologică din corpul unei persoane; astfel de modificări pot apărea atunci când cineva devine anxios ca urmare a unui răspuns mincinos la o întrebare clară“. În calitate de examinator care folosea poligraful, Paul trebuia să înregistreze și să analizeze nivelul de stres arătat de o persoană în timp ce aceasta răspunde la un set de întrebări, pentru a-i putea identifica răspunsurile false.

Paul menționează că, în mod evident, indivizii care își dau acordul să participe la o examinare cu poligraful pot avea deja o stare anxioasă, mai ales atunci când sunt anchetați de poliție. Examinatorii știu că, dacă persoana interogată este conectată la aparatul poligraf fără un preambul, există șanse foarte mari ca rezultatul testului să fie unul „fals pozitiv“, adică persoana interogată poate părea că minte, deși de fapt ea spune adevărul.

„Înainte să conectez un suspect la poligraf, încerc mai întâi să îl aduc într-o stare mai calmă, mai relaxată. Și nu mă opresc aici — urmăresc orice mișcare pe care acesta o face. Rețin instantanee ale aspectului fizic și caut să observ modificările acestuia, mai ales atunci când îndrept ușor discuția spre obiectul anchetei.“

Paul ne-a povestit o situație reală, un caz de omucidere în care un membru al unei bande fusese găsit mort pe teritoriul bandei rivale, în urma a trei plăgi prin înjunghiere în inimă. Teoria era că membrii bandei rivale încercaseră să transmită un mesaj puternic: „Nu ne călcați teritoriul — altfel...“. Toți membrii bandei rivale erau suspecți și, deloc surprinzător, toți au negat comiterea crimei, cerându-se ulterior efectuarea unui test-poligraf.

Interviurile și efectuarea testelor poligrafice cu fiecare dintre membrii bandei au intrat în atribuțiile lui Paul. Oricare dintre aceștia putea fi criminalul și toți au negat orice implicare. Însă al șaselea membru al bandei rivale avea un limbaj corporal pe care Paul îl percepea ca trădând aroganță și un spirit certăreț: „Își ținea bărbia ridicată, cu o proeminență sfidătoare și mă privea de sus, rânjind într-un colț al gurii. Ura toți polițiștii și nu avea niciun pic de respect pentru ei“. Chiar din primele clipe, Paul, un veteran în interogatorii și detectarea minciunilor, s-a aplecat spre suspect și i-a mărturisit că și el simțea același lucru față de colegii polițiști cu care lucra, făcându-l să se simtă mai în largul lui. Tactica a funcționat — membrul bandei a devenit mai degajat în fața lui Paul și au început să discute câteva banalități.

Pe măsură ce s-au angajat într-o conversație mai relaxată, suspectul a început să vorbească despre familia și iubitele lui. La acest punct al discuției, Paul a observat că acesta avea un zâmbet sincer și nu arăta niciun gest defensiv. Paul începuse să înțeleagă comportamentul de referință al individului aflat într-o stare relaxată în cadrul interviului.

Momentul crucial în interpretarea limbajului corporal a avut loc atunci când Paul a schimbat brusc și în mod intenționat subiectul discuției spre cel al crimei: „A încetat să se uite în ochii mei, a întors capul și și-a încrucișat brațele. Deși a negat implicarea, răspunsul său verbal nu coincidea cu ceea ce îmi transmiteau gesturile sale. Cu cât puneam mai multe întrebări despre implicarea lui, cu atât mai mult se lăsa pe spate în scaun — se simțea inconfortabil“.

Această schimbare extremă în limbajul corporal a fost de ajuns pentru ca Paul să îl suspecteze pe acest individ de vinovăție.

Pentru a-și testa ipoteza, Paul l-a confruntat cu o întrebare de efect: „Nu ai vrut să îl omori. Ai vrut doar să-l înveți o lecție: «Nu mai călca în viața ta pe aici!». Dacă voiai să-l omori, sunt sigur că l-ai fi înjunghiat de mai mult de trei ori. Nu așa s-a întâmplat?“.

Membrul bandei și-a cuprins capul cu mâinile și s-a întors cu spatele la Paul, ascunzându-și fața. În momentul acela și-a mărturisit crima și mai târziu a fost condamnat în instanță.

Toate aceste instantanee ale comportamentului surprinse de Paul în timpul interogatoriului (momentele pe care le-a creat pentru a scoate în evidență orice modificare în limbajul corporal, evaluarea răspunsurilor în raport cu gesturile, precum și alegerea momentului oportun pentru a-și testa ipoteza) l-au făcut să fie un „detector uman de minciuni“, neavând nevoie de poligraf.

Sigur, această activitate reprezenta chiar profesia lui Paul în cadrul forțelor de ordine, oferind un serviciu esențial în asigurarea siguranței publice. Paul era foarte bine pregătit și avea o experiență vastă în citirea cu precizie a limbajului corporal.

Nu ar fi extrem de folositor dacă și tu ai avea nivelul de cunoștințe al lui Paul pentru a afla adevărul în viața ta de zi cu zi, fără să fie nevoie să ai o pregătire de detectiv sau să te ocupi de interogatorii? De exemplu, cum ar fi dacă ai putea înțelege ce se ascunde în spatele zâmbetului din colțul gurii, al privirii de sus și al bărbiei ieșite în afară, așa cum a făcut-o Paul? (Toate acele expresii faciale ale suspectului indicau aroganță și dispreț, un sentiment puternic de superioritate față de Paul și de polițiști.) Apoi, cum ar fi dacă ai ști cum să empatizezi cu persoana și să o faci să adopte comportamentul ei normal și relaxat, după care să inițiezi o schimbare a cadrului care să dezvăluie o modificare notabilă a limbajului corporal și, în final, să îți testezi acuratețea constatărilor, provocând afișarea sentimentelor de rușine și chiar de vinovăție. Ei bine, ți-ar fi cu siguranță de folos să poți folosi această abilitate, în loc să acționezi bazându-te doar pe o bănuială și să ai o reacție instinctivă față de limbajul corporal al unei persoane.

Alyson Schafer, expertă de renume în creșterea și educarea copiilor, ne-a povestit o întâmplare care arată cât este de important să renunțăm la aceste reacții impulsive pe care le putem avea față de un comportament nonverbal, să nu facem presupuneri greșite (cu potențiale urmări dezastruoase), bazându-ne doar pe aceste reacții inițiale, ci să zăbovim suficient de mult timp, pentru a analiza situațiile cu o mai mare atenție și pentru a afla până la urmă adevărul.

Într-o după-amiază, în timp ce mergea împreună cu fiica sa, Zoe, în vârstă de 8 ani, pe drumul obișnuit de la școală spre casă, aceasta a început să se comporte „foarte ciudat“: „A devenit dintr-odată foarte agitată. Am observat o stare de hipervigilență — era mereu foarte atentă la toată lumea din jurul ei“. Alyson a întrebat-o dacă e ceva în neregulă și Zoe i-a răspuns: „Nu, nu s-a întâmplat nimic“. Însă Alyson știa că nu e adevărat.

În următoarele zile, Alyson a observat că Zoe continua să se comporte la fel și, mai mult, că se tot oprea să își lege mai bine șireturile. Prima reacție a lui Alyson a fost una familiară celor care au copii mici — a considerat că Zoe face asta doar ca să tragă de timp. Totuși, Alyson a luat hotărârea conștientă de a nu da curs presupunerii sale inițiale și de a-și reprima iritarea.