Editori:
Silviu Dragomir
Vasile Dem. Zamfirescu
Director editorial:
Magdalena Mărculescu
Redactare:
Carmen Eberhat
Design și ilustrație copertă: Andrei Gamarț
Grafica și conceptul ilustrațiilor din interior: Valeriu & Lili Sepi (Elisabeth Ochsenfeld)
Director producţie:
Cristian Claudiu Coban
DTP & Design interior:
Daniel Eberhat
Corectură:
Rodica Crețu
Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.
Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.
Copyright © Editura Trei, 2022 pentru prezenta ediţie
O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București
Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20
e-mail: comenzi@edituratrei.ro
ISBN (print): 978-606-40-1473-3
ISBN (epub): 9786064017000
Everywhere’s somewhere,
and everywhere’s the same, really,
and wherever you are is where it’s at.
John Lennon, New York, 1972
Așa cum tinerii din Liverpool știau, atunci când priveau în larg de pe cheiul portului, că pe malul celălalt e America, așa am știut și noi când am coborât din tren la Jimbolia, în urmă cu vreo cincizeci de ani, și-am fost luați în primire de un soldat care ne-a însoțit cu pușca pe umăr până la adresa amicului ce uitase să ne aștepte la gară, că dincolo de pichetul de grăniceri începe Occidentul. Amicul uituc era însă doar un intermediar. El urma să ne conducă la cel care constituia scopul vizitei noastre: Jonathan X Uranus, scriitorul de avangardă ajuns prin meandrele istoriei părintele Mihail Avramescu, parohul ortodox al acelei urbe de frontieră, mazilit într-un cotlon catolic din pusta Banatului. Literat, teolog și cabalist, amfitrionul nostru avea o aură de inițiat, cuvânt ce are din timp în timp o greutate aparte. Pentru noi, drumurile la Jimbolia însemnau ceea ce erau pentru alții călătoriile în India.
Când ne-a propus Nicu Covaci, în 1974, să scriem un libret pentru o operă rock, a cărei muzică o avea deja, împreună cu băieții lui, în lucru, el s-a pliat fără să știe pe o parte din înclinațiile noastre. Era un gen nou, subversiv, electric, în care ne puteam desfășura predilecția, acută în epocă, pentru simboluri, arcane și lexic înțesat de sensuri arhaice. Pornind de la numele formației, am imaginat un bestiar a cărui încoronare urma să fie un imn adus păsării Phoenix. Tentantă era și perspectiva strecurării unui conținut ezoteric într-un înveliș de mare audiență. Ideea să asculți texte cu referințe la canonul medieval, cântate pe stadioane pline, era fascinantă chiar și într-o vreme când poezia nu ducea lipsă de cititori. Anii ’60–’70 ai secolului trecut făceau însă falsa promisiune că viitorul ar fi un proiect cultural. Acesta era aerul timpului din care s-a născut Cantafabule.
Imediat după ce a apărut albumul, în 1975, la Electrecord, ne-am gândit să folosim momentul și să încercăm să debutăm editorial. Eram puși amândoi pe lista scriitorilor nepublicabili în volum, fiind taxați drept evazioniști. Dar nici așa, cu toată difuzarea muzicală în masă, editurile consacrate nu au fost dispuse să ne publice. În ciuda platoșei arhaice și a muzicii românești, Cantafabule rămânea emanația unui curent occidental, iar noi, în continuare, la fel de suspecți. A trebuit să apelăm la ultima soluție rămasă la dispoziție, și anume Editura Litera. Era singura care tipărea pe atunci fel de fel de încercări literare pe banii autorilor. Faptul că era vorba totuși de o plachetă din care o bună parte a poeziilor apăruseră deja, cântate – pe disc, dar și la radio –, ne-a ajutat până la urmă să trecem de furcile cenzurii. Alesesem și un titlu ce ușura asocierea. În lectura noastră, el avea un dublu sens: afirmarea faptului că am scris pentru muzică, dar și că acestea sunt texte, în accepția semiotică a termenului, scrise pentru pasărea Phoenix.
Texte pentru Phoenix a apărut în 1976 după ce le-am stat pe cap până la exasperare zețarilor de la Întreprinderea Poligrafică din Timișoara pentru corecturi repetate în matrița cu litere de plumb. Cultul pe care-l aveam pentru pagina tipărită ne-a făcut să nu reproducem în volum ad litteram versurile de pe disc, ci versiunile literare ale acestora, eliberate de constrângerile de metrică ale liniilor melodice. Aceste modificări, inclusiv un număr de poeme noi, îi aparțin în cea mai mare parte lui Șerban Foarță. Un text în proză, ce ar fi descris războiul fiarelor, Zoomahia, urma să fie compus de Andrei Ujică. El n-a putut fi terminat la timp. Dacă versurile care alcătuiesc libretul la Cantafabule, concepute din același nor de gânduri, lecturi și vorbe, au fost semnate toate împreună (conform modelului etalon de colaborare de acest tip în epocă, Lennon/McCartney), pentru volum s-a luat decizia unei precizări mai detaliate a copyrightului. Ceea ce s-a făcut într-un antet. Altminteri, pentru păstrarea intențiilor canonice ce decurgeau din subiect, s-a renunțat la tipărirea numelor autorilor pe copertă. Acolo, sub inscripția Texte pentru Phoenix, a fost reprodus cu mâna de amicul nostru, pe atunci tânăr grafician, Iosif Stroia, soarele emblematic de pe pagina de titlu a utopiei lui Tommaso Campanella, Civitas Solis.
Cartea de față este așadar o reeditare a celei dintâi ediții Texte pentru Phoenix, Editura Litera, 1976, la care s-au adăugat versurile așa cum au fost ele cântate — Cantafabule, împreună cu ilustrațiile ce nu au mai apărut pe coperta discului, așa cum fusese prevăzut. Interiorul copertei duble a albumului trebuia să conțină versurile melodiilor, încadrate de desene suplimentare de Lili (astăzi, Elisabeth Ochsenfeld) și Valeriu Sepi, după cum semnau împreună atunci. E vorba deci de o dublă restituire: a ediției originale a cărții și a graficii albumului, care nu a văzut niciodată până acum lumina tiparului.
AUTORII
Invocație
Vouă,
celor din hronici, pecetii și herburi,
fiarelor nepăscătoare de ierburi,
nepăsătoare de carne de fiară,
neumbrite de nour,
nearse de soare:
Pajură, Bour,
cu schiptru și tiară,
mă rog
să vă iviți!
Pre voi, fiare heralde:
alde Pardosu’, alde
Irog-inorogu’, vă
rog
să vă iviți!
Fiarelor de bună și de rea priință
pe cari vînătorul, dac-o să le prindză,
n-o să mi se-aleagă cu pleavă și abure,
cu niscai sfarog…
… Fiarelor din fabule,
din eticești și de zăbavă cărți,
mă rog
să se ivească!
Vouă, cinstitelor,
ție, sperjure:
Șarpe,
sîmpomului
jurîmprejure;
fiarelor, omului
semiasemine:
alde Sirenei,
celui Chentaur
cu gură-de-aur
ca a Chrysostomului,
mă rog
să se ivească!
***
Fiare cuminți
cu-o mie de dinți,
cu coadă de pește,
cu ghiare la dește,
cu unghe de țap,
cu cap, făr’ de cap,
cu blana ca sfecla,
cu ochii ca stecla
ca ochii de vîlc,
fiare cu tîlc…
(Ave!)
… A psevdofiarelor cînt viața-neviața
care nu se trece ca, topită, ghiața,
nu se risipește în văzduh ca ceața,
nice nu se rumpe ca, supțire, ața,
au se ovilește ca, bătrînă, fața;
căci, de sboară,-mi sboară altfel decît rața,
ou’ lor, pe lume, nu-l clocește rața,
nici nu-mi pasc fîneața-n toată dimineața;
ci-și păstrează pururi harul și verdeața,
taina și dulceața;
fincă nici vieață nu le e vieața!
***
Eu vă cînt
și vă descînt,
vă invoc
și vă evoc,
de noroc, de nenoroc,
Vasilisc și Inorog,
Aspidă și zgripțor Roc…
Eu vă agrăiesc, vă isc,
Inorog și Vasilisc,
frate Dulf
cu ochi de sulf,
dimpreună cu, Adelfă,
soru-ta,
eu v-aduc jertfă…
Și tot eu îi țin ison
păsării Calandrinon,
păsării de da ori ba,
ca și ție, dumneata
Scarabee,
scara
mea…
Eu vă cînt. Eu vă trec pragul.
Eu vă strig la ceasul fix.
Și, tot eu, vă uit…
De dragul
împăratului Finìcs!
***
Fie să rămîie numai cel ce, har,
are de-a renaște, curățit prin jar,
din cenușa-i proprie și din propriu-i scrum,
astăzi,
ca și mîine;
pururi,
și acum
Cantafabule
Fără pîrghie, fără scripet,
o dihanie-așa măruntă
că ar fi ea, într-un sipet,
piatră pe-un inel de nuntă,
ditai soarele împinge,
soarele de la Eghipet,
ca pe-o bilă, ca pe-o minge
numai aure și sclipet.
Crugul scarabeului,
sacră, scara leului,
a zeului
soare!
Ochiul scaraboului,
gălbenușul oului,
al noului
soare!
Ca pe-o bilă, ca pe-o minge,
fără pîrghie, fără scripet,
ditai soarele împinge,
soarele de la Eghipet,
o dihanie-așa măruntă
că ar fi ea, într-un sipet,
piatră pe-un inel de nuntă
numai aure și sclipet.
„… care are această fire întru sine, că décă o aduc înaintea bolnavului și iaste ca să moară de acea boală, întoarce capul ei și nu-l vede, iară décă iaste ca să se scoale bolnavul, îl veade și toată boala iase dintr’însul.“
(Floarea Darurilor)
Vine. Fără s-o chemi. I-auzi. Bate-n geam.
Intră. Fără să-i ceri. Mîndră și de neam.
Vede. Prin carnea ta. Ca priintr-un geam.
Albă. Calandrinon. Cu ochi de mărgeamn…
Soră, pasăre-n alb… Psihi mu!
Harnic, darnic duh!
Patemi, boale și chin: ia-le tu,
du-le în văzduh…
Dreaptă. Făr’ de-a clipi. La biet patul tău.
Priivindu-mi-te. Cu drept ochiul său.
Izbăvindu-mi-te. De ăl ceasu’ rău:
Fiară. Cu dinți de fier. Zimți de fierăstrău.
…………
……
…………
……
Pleacă. Și-n urma ei: foi de trandafir.
Doctor. Făr’ de arginți. Straniu musafir.
Albă. Calandrinon. Cu ochi de safir.
Albă. Calandrinon. Cu ochi de safir.
Sfînt șarpe dat în dar
alb, zidului meustatornic
al căruia ești, tu, ornic;
sfînt șarpe alb de var
rob zidului meu și vornic
fii, rogu-te, bun i volnic:
Desprinde-te, astăzi, din var
cu pielea ta cea albă
cu solzi de argint curat,
ca și o scumpă salbă
din lefți de-argint strecurat!
Arată-te, șarpe vărar,
să te vedem pe pietre
și prin iarba pîn’ la brîu,
cum șerpui printre pietre
și prin iarbă, ca un rîu!
***
Șarpele casei, drag,
fără de venin,
iată-ni-l, azi, în prag,
falnic și senin.
Laptele, într-un ol
alb, de zmalț, adus,
l-a soorbit domol,
cam pe la apus.
Șarpele casei vechi,
fără de venin,
în preelung priveghi,
falnic și senin.
Laptele, de la oi,
în blid alb, adus,
l-a soorbit cu noi,
cam pe la apus.
Vasiliscul si Aspida
(alegorie și simbol)
„… Răspunde grăbit, la salutul meu, întorcîndu-se în lături și ferindu-și ochii negri de basilisc. E col suo vedere attosca l’uomo quando lo vede. Mulțumesc, meștere Brunetto, pentru cuvînt.“
(James Joyce, Giacomo Joyce)
„Aspides est une maniere de venimeus serpent qui ocist home de ses denz…“
(Brunetto Latini, Li Tresors)
„Pre aspidă și pre vasiliscu,
Vei încăleca și-i lovi în piscu!“
(Corbea, Psaltirea, XC)
— Mult mă rog, îți fac ispită,
vrednic fabulist:
zi-mi ceva de o aspidă
și de-un vasilisc!
Inima-i răzbită
(de tot veșted vîscu’!)
de colți de aspidă,
oichi de vasiliscu…
***
— Șarpe șerpește,
cu solzi ca de pește,
rîul șerpuiește;
și-n apa pîrăului,
umbra spinărăului,
a șarpelui,
răului…
… Pira, pira, nu pierì, șarpe;
pira, pira, nu-nțepa, șarpe;
nu-nțepa, șerpoaie;
nu-nțepa, idră
cu un cap, cu două,
cu nouăzej’nouă,
nu-nțepa omul
care-a ’juns mai repede în apă!
În rîu că-mi intra,
pîn’ la brîu intra:
șarpe nu era,
nici năpîrcă ra,
nu era nici idră,
’n apă, dacă-mi intră…
… Era, măre, vasiliscă,
trup avînd de odaliscă,
priivire care iscă
patemă
ce vatemă
și face din om neom!
N-o puteai privi în ochi
că erai de deochi,
că mi te lua ea-n primire
dintr-o singură privire:
jivină
divină
care-nvenină!
Mai descîntați-i din harfe
ălui de nu e șarpe…
… Ci e, măre, vasiliscă,
trup avînd de odaliscă,
priivire care iscă
patemă
ce vatemă
și face din tot netot!
***
— Ieși deochi
dintre ochi…
… Ochii cei vătămători
și de foc săgetători,
învăliți să fie cu perdele albe,
să nu mai privească la obraze dalbe,
amin!