editori:

Magdalena Mărculescu

Silviu Dragomir

fondator:

Ion Mărculescu, 1994

director editorial:

Bogdan-Alexandru Stănescu

redactare:

Alexandra Turcu

design:

Andrei Gamarț

director producție:

Cristian Claudiu Coban

dtp:

Gabriela Anghel

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Pandora Publishing SRL.

Titlu original: Le jeunne homme

Autor: Annie Ernaux

Toate fotografiile provin din arhiva privată Annie Ernaux (D.R.),

cu excepția următoarelor: p. 107: François Salvaing; p. 118: Gaëlle Obiégly;

p. 121: Gaëlle de Saint-Seine

Fotografiile manuscriselor lui Annie Ernaux: Marthe Le More

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

www.pandoram.ro

ISBN (print): 978-606-978-688-8

ISBN (EPUB): 978-606-978-722-9

Pandora M face parte din Grupul Editorial TREI

În urmă cu cinci ani, am petrecut o noapte destul de stângace cu un student care îmi scria de un an și dorea să mă întâlnească.

Deseori făceam dragoste ca să fiu constrânsă să scriu. Voiam să găsesc în oboseala, în starea de abandon și singurătate care ur-mau motive să nu mai aștept nimic de la viață. Speram ca sfârșitul celei mai violente așteptări care există, aceea de a juisa, să îmi dea certitudinea că nu există plăcere mai mare decât cea de a scrie o carte. Poate că această dorință de a declanșa scrierea cărții — la care ezitam să mă angajez din cauza amplorii ei — mă împinsese să-l iau pe A. la mine acasă să bem un pahar după o cină la restaurant, unde, din timiditate, rămăsese aproape mut. Era cu aproape treizeci de ani mai tânăr decât mine.

Ne-am revăzut în weekenduri, iar în zilele dintre ele ne era din ce în ce mai dor unul de altul. Mă suna în fiecare zi de la o cabină telefonică, ca să nu trezească bănuieli fetei cu care locuia. Nici ea, nici el, prinși în rutina conviețuirii timpurii și în gri-jile examenelor, nu-și imaginaseră niciodată că a face dragoste

ar putea însemna și altceva decât satisfacerea mai mult sau mai puțin pe fugă a unei dorințe. Că ar putea fi un fel de creație continuă. Fervoarea de care a dat dovadă în fața acestei noutăți m-a legat din ce în ce mai mult de el. Treptat, aventura devenise o poveste pe care doream s-o ducem până la capăt, fără să știm cu adevărat ce înseamnă asta.

Când, spre satisfacția și ușurarea mea, s-a despărțit de prie-tena lui și ea a părăsit apartamentul, mi-am făcut obiceiul să merg la el acasă de vineri seara până luni dimineața. Locuia în Rouen, orașul în care eu însămi fusesem studentă în anii șaizeci și pe care doar îl traversam de ani de zile pentru a merge la mormântul părinților mei din Y. Imediat ce ajungeam, abandonând în bucă-tărie, fără să le despachetez, proviziile pe care le adusesem, făceam dragoste. Un CD era deja strecurat în combină și pornit imediat ce intram în cameră, cel mai adesea The Doors. La un moment dat încetam să mai aud muzica.

Acordurile puternice răsunând din She Lives in the Love Street și vocea lui Jim Morrison mă tulburau din nou. Rămâneam întinși pe salteaua pusă direct pe podea. Traficul era intens la acea oră. Prin ferestrele înalte, fără perdele, farurile proiectau lumini pe pereții încăperii. Mi se părea că nu mă ridicasem niciodată dintr-un pat, același de când aveam optsprezece ani, dar aflat în locuri diferite, cu bărbați diferiți, care nu se deosebeau unii de alții.

Apartamentul lui dădea spre Hôtel-Dieu, dezafectat de un an și aflat în construcție pentru a deveni sediul prefecturii. Seara, ferestrele clădirii erau iluminate și deseori rămâneau așa întreaga noapte. Curtea mare, pătrată, din față era o întindere goală de umbră, în spatele porților închise. Priveam acoperișurile negre, cupola unei biserici decupându-se în fundal. În afară de paznici, nu mai umbla nimeni pe acolo. Când eram studentă, fusesem transportată într-o noapte de ianuarie chiar în acest loc, în acest spital, din cauza unei hemoragii apărute în urma unui avort clandestin. Nu mai știam în ce aripă se afla camera pe care o ocupasem timp de șase zile. Exista în această coincidență surprin-zătoare, aproape de necrezut, semnul unei întâlniri misterioase și al unei povești care trebuia trăită.

În după-amiezile de duminică, când burnița, rămâneam împreună sub plapumă, adormind până la urmă sau moțăind. De pe strada tăcută se auzeau vocile unor trecători sporadici, adesea străini, dintr-un centru de ajutorare a imigranților din apropiere. Atunci, mă simțeam din nou la Y., în copilărie, când citeam în pat lângă mama, care de oboseală adormea cu hainele pe ea, duminica după ce mâncam, când magazinul se închidea. Nu aveam vârstă și pluteam dintr-un timp în altul într-o stare de semiconștiență.

Am regăsit la el acasă lipsa de confort și amenajările sumare pe care și eu le cunoscusem la începutul vieții mele de cuplu cu

soțul meu când eram studenți. Pe plita electrică, al cărei termos-tat nu mai funcționa, puteai găti numai biftecuri care amenințau să se lipească imediat de fundul tigăii și paste sau orez care dă-deau tot timpul în foc. Vechiul frigider nereglabil congela salata în tăvița de legume. Trebuia să îmbraci trei pulovere pentru a suporta frigul umed al camerelor, cu tavane înalte și ferestre care jucau în balamale, imposibil de încălzit cu radiatoarele electrice care te ruinau.

Mă ducea la Bureau, la Big Ben, cafenele frecventate de tineri. Mă invita la Jumbo. Postul lui de radio preferat era Europa 2. În fiecare seară se uita la Nulle part ailleurs1. Pe stradă, oamenii cu care se saluta erau întotdeauna tineri, adesea studenți. Când se oprea să vorbească cu ei, stăteam deoparte, iar ei mă priveau pe furiș. După aceea, îmi povestea despre par-cursul universitar al celui cu care ne întâlniserăm, detaliindu-i succesele sau eșecurile. Uneori, de departe, discret, cerându-mi să nu mă întorc, îmi arăta un profesor de la facultatea lui de Litere. Mă îndepărta de generația mea, dar eu nu făceam parte din a lui.

Având în vedere gelozia lui extremă — mă acuzase că fusese un bărbat la mine acasă pentru că a găsit colacul de la toaletă ridicat — era inutil să mă îndoiesc de pasiunea lui pentru mine

1. Nicăieri în altă parte, un talk-show care punea laolaltă informații, muzică și umor, difuzat în perioada 1987-2001, între orele 18:30-20:30, pe Canal+.

și mi se părea absurd acest reproș pe care bănuiam că i l-au făcut prietenii lui, cum poți să te vezi cu o femeie la menopauză?

La cei cincizeci și patru de ani ai mei, îmi dedica o pasiune de care nu avusesem parte niciodată de la vreun iubit de până atunci.

Supus precarității și lipsurilor studenților săraci — părinții săi plini de datorii locuiau într-o suburbie a Parisului dintr-o leafă de secretară și un contract de muncă de solidaritate1 —, nu cumpăra decât cele mai ieftine produse sau pe cele aflate la promoție, brânză topită La vache qui rit și Camembert de cinci franci. Se ducea până la Monoprix să-și cumpere pâine, fiindcă acolo bagheta costa cu cincizeci de cenți mai puțin decât la bru-tăria vecină. Avea în mod spontan gesturile și reflexele dictate de o continuă și moștenită lipsă de bani. Un fel de talent de a se descurca care îi permitea să iasă zilnic la liman. În hipermarket, înhăța o mână de mostre de brânză din farfuria întinsă pentru de-gustat. La Paris, ca să facă pipi fără să plătească, intra cu hotărâre într-o cafenea, repera toaletele și apoi ieșea dezinvolt. Verifica ora la parcometre (nu avea ceas) etc. Juca la Loto Sportiv în fiecare săptămână, așteptând, așa cum este firesc când ești la ananghie, să-i surâdă norocul: „O să câștig într-o bună zi, asta-i sigur“. La sfârșitul dimineții, duminica, urmărea Téléfoot cu Thierry

1. Contrat emploi solidarité (CES) este un tip de contract de protecție socială pe perioadă determinată, destinat persoanelor care întâmpină dificultăți în găsirea unui loc de muncă.

Roland. Momentul precis în care fotbalistul înscria un gol și când toată mulțimea de pe Parc des Princes se ridica și îl aclama era pentru el imaginea fericirii absolute. Acest gând îi dădea chiar fiori.

Spunea „stop“ sau „e destul“ în loc de „mulțumesc“ când îl serveam la masă. Îmi spunea „fato“ sau „mami“. Se amuza de văicărelile mele când aflam că fumase hașiș. Nu votase nicio-dată, nu era înscris pe listele electorale. Nu credea că se poate schimba ceva în societate, trebuia doar să se strecoare printre rotițele sistemului și să evite munca profitând de drepturile pe care acesta le acorda. Era un tânăr al zilelor noastre, con-vins că „fiecare-i cu a mă-sii“. Munca nu avea pentru el altă semnificație în afară de cea de constrângere, căreia nu voia să i se supună dacă alte moduri de a trăi erau posibile. A avea un loc de muncă fusese condiția libertății mele, așa și rămăsese în raport cu incertitudinea succesului cărților mele, chiar dacă recunoșteam că viața de student mi se păruse mai bogată și mai plăcută.

Acum treizeci de ani, m-aș fi ferit de el. Pe atunci nu voiam să găsesc într-un băiat semnele originii mele modeste, tot ceea ce consideram că este „de neam prost“ și despre care știam că se aflase în mine. Dacă se întâmpla să se șteargă la gură cu o bucată de pâine sau să-și pună degetul pe pahar ca să nu-i mai torn vin, îmi era indiferent. Că observam aceste gesturi — și poate, și mai

subtil, că îmi erau indiferente — era dovada că nu mai eram în aceeași lume cu el. Cu soțul meu, în trecut, mă simțeam ca o fată din popor, cu el eram o burgheză.

El era purtătorul memoriei primei mele lumi. Amesteca violent zahărul din ceașca lui de cafea ca să se dizolve mai repede, își mărunțea spaghetele, tăia un măr în bucăți mici, apoi le mânca din vârful cuțitului — atâtea gesturi uitate pe care le-am regăsit la el, într-un mod tulburător. Aveam din nou zece, cincisprezece ani și stăteam la masă cu familia, cu verii mei — A., la fel ca ei, avea aceeași piele albă și pomeții roșii ai normanzilor. El era întruparea trecutului.

Alături de el am trecut prin toate vârstele vieții, viața mea.

L-am dus în locurile pe care le frecventasem în anii stu-denției. Cafenelele Le Métropole și Le Donjon, lângă gară. Facultatea de Litere, Rue Beauvoisine, dezafectată de la mutarea în campusul Mont-Saint-Aignan, rămăsese la exterior în starea în care era în anii șaizeci, cu avizierul protejat de un grilaj — doar ceasul de pe fațadă stătuse. Micul cămin universitar de pe Rue d‘Herbouville și, alături de el, cantina unde, după ce am traversat intrarea, am urcat cele câteva trepte și ne-am trezit în holul neschimbat, cu caloriferul în mijloc și ușile în același loc, mi-au dat senzația, minute întregi, că m-am deplasat în timpul fără nume al visului.