Editori:

Silviu Dragomir

Magdalena Mărculescu

Vasile Dem. Zamfirescu

Redactare:

Ioana Petridean

Design și ilustrație copertă: Andrei Gamarț

Director producţie:

Cristian Claudiu Coban

DTP:

Daniel Eberhat

Corectură:

Dana Anghelescu

Sabina Lungu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: Big Swiss

Autor: Jen Beagin

O.P. 16, Ghişeul 1, C.P. 0490, Bucureşti

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-2191-5

ISBN (EPUB): 978-606-40-2289-9

Greta îi spunea Măreața Elvețiană, pentru că era înaltă și pentru că era din Elveția și adesea se îmbrăca din cap până-n picioare în alb, culoarea capitulării. Părul ei blond era la fel de fin ca păpădia și părea gata să-i zboare de pe cap la cea mai mică adiere. Avea o strungăreață între incisivi, dar niciun strop din farmecul relaxat, asociat acesteia, iar ochii de un albastru-pal erau pătrunzători ca ai unui lider de sectă. Oriunde mergea, toate capetele se întorceau după ea, chiar și cele de bebeluși și de căței. Frumusețea ei era ca însăși Elveția: uluitoare, dar sterilă, iar stoicismul teuton îi făcea pe cei din jur să pară niște libertini emoționali sau, ca să folosim un termen psihiatric, nebuni de legat.

Dar mare parte dintre acestea erau speculații ale Gretei; n-o întâlnise în persoană pe Măreața Elvețiană și probabil că n-avea s-o întâlnească niciodată. Nici în Elveția nu călătorise. Dar văzuse fotografii și nu părea un loc real. Însă Măreața Elvețiană era foarte reală. Greta îi știa inițialele (FEW), data nașterii (23.05.90), codul de client (233) și vocea, care era gravă, sonoră și puțin tristă. Poate pentru că Măreața Elvețiană era atât de greu de citit și pentru că Greta nu-i putea vedea chipul, vocea ei o ducea cu gândul la o mulțime de rahaturi aleatorii. Precum sfârcurile unei cățele. Precum acele de pin ude. Precum Greta însăși, ascunsă într-un dulap, înconjurată de haine de nurcă. Altfel, avea o calitate tactilă aparte, pe gustul Gretei. Era o voce pe care puteai s-o îmbraci într-un pulover sau în care îți puteai ciobi un dinte, dar îndeajuns de dulceagă ca s-o sugi, ca să adormi cu ea în gură.

În momentul acela, Măreața Elvețiană vorbea despre aura ei, un subiect de nesuportat pe oricare altă voce. Conform Măreței Elvețiene, aurele nu aveau doar culori, ci și mărimi diferite, iar a ei era „cât o șalupă“. Intra în încăpere înaintea ei și fie te dădeai laoparte, fie erai ras de pe fața pământului: era alegerea ta. Dar și Măreața Elvețiană suferea. Aura ei nu-i permitea să petreacă mai mult de douăzeci de minute în nicio încăpere joasă, n-ar fi putut trăi într-un subsol nici într-un milion de ani. O deranja orice se apropia de fața ei, inclusiv fețele altora. Dormea fără pernă. Nu-i plăceau umbrelele. În altă ordine de idei, nu putea mânca nimic, dacă nu era înecat în sos iute sau în orice alt condiment puternic, de exemplu, Gentleman’s Relish, care conține pastă de anșoa. Punea sare pe orice, chiar și pe portocale. În general, îi era greu să trăiască în propriul trup, motiv pentru care îi plăcea să fie agresată de fenomenele naturale și era mereu arsă de soare, bătută de vânt sau udată de ploaie. „Aura ta îmi provoacă o contuzie“, i-ar fi spus Greta, dacă s-ar fi aflat în aceeași încăpere. „Stau agățată de marginea șalupei și-mi sângerează scalpul.“

Dar Greta și Măreața Elvețiană nu se aflau în aceeași încăpere, nici măcar în aceeași clădire. Greta era la kilometri depărtare, așezată la biroul ei de-acasă, doar cu o pereche de căști, mănuși fără degete, un kimono și jambiere. Jobul ei era să transcrie această voce fără trup, să tasteze cuvintele ei exacte și ale persoanei cu care Măreața Elvețiană stătea de vorbă, un coach de sex și relații, care își spunea, fără vreo urmă de ironie, Om1. Numele lui real (și perfect în regulă) era Bruce, iar Măreața Elvețiană era unul dintre numeroșii lui clienți. Aproape toată lumea din Hudson, New York, unde locuia Greta, își spusese ofurile pe canapeaua acestui bărbat. Om scria o carte, firește, și o angajase pe Greta să-i transcrie ședințele. Până acum, transcrisese peste treizeci, pentru care o plătea cu douăzeci și cinci de dolari pe oră.

La jobul anterior, Greta sortase și numărase pastile, pe care apoi le punea în flacoane, iar când își lua rețeta, fiecare pacient îi descria propriile fecale. „Sunt tehnician farmaceutic, nu asistentă medicală“, le spunea Greta blând. Și atunci schimbau macazul. Înainte să-i poată opri, din gură le ieșeau afirmații precum: „Soțul meu m-a bătut treizeci de ani. Am nu știu câte contuzii și n-am copii care să aibă grijă de mine. Ați putea să-mi dați Carisoprodolul de pe rețetă și să-mi faceți o reducere?“ În astfel de cazuri, Greta se întorcea către farmacist, un alcoolic înăcrit pe nume Hopper. „Sunt tehnician farmaceutic, nu psihiatru“, îi șoptea ea. „Iar doamna și-a luat doza de pe rețetă. Ocupă-te tu.“ Hopper era relativ tânăr (cincizeci și doi de ani), hipertensiv, avea probleme cu rinichii și avea formule chimice tatuate pe antebrațe. Nu obișnuitele rahaturi patetice, gen formula chimică a iubirii, nici a dopaminei sau a serotoninei. El prefera tatuaje cu molecule de droguri — cafeină, nicotină, THC — și nu era bun de nimic, dacă nu le avea pe toate trei în sânge, plus alcool.

Gretei îi plăcea să știe secretele altora. Nu asta era problema. Problema era să fie privită fix de toxicomani, sub luminile neoanelor, în timp ce din boxe se auzea I’d Really Love to See You Tonight sau Touch Me in the Morning. În farmacie era prea cald și prea multă lumină, ca pe scenă, iar Greta se surprindea amplificându-și limbajul corporal și expresiile faciale, de parcă ar fi jucat într-un film mut. Până la urmă, toxicomanii nu voiau decât să-și primească doza, iar Greta nu voia decât să se așeze. Picioarele îi pulsau de sus până jos. Pentru prima dată în viață, începuse să poarte dresuri — și nu doar o pereche, ci două — plus șosete compresive negre. Nu era cea mai fericită ținută, dar simțea nevoia să fie susținută. Strânsă.

Și apoi, într-o zi, un bărbat i-a întins o rețetă cu oxitocină 30 UI și o pereche de pantaloni, cerându-i să-i dea medicamentele și să-i cârpească pantalonii. „Sunt tehnician farmaceutic, nu croitoreasă, iar rețeta asta e contrafăcută, domnule“, i-a explicat ea. El a privit-o dezgustat și a scos un pistol. Era Ajunul Crăciunului. Hopper a pus imediat pe tejghea 260 de comprimate de oxitocină 80 UI, iar toxicomanul a plecat, țopăind și râzând. Peste două zile, a murit de supradoză. La o săptămână după aceea, Hopper s-a sinucis în farmacie, după ora închiderii. A ajuns la știrile de seară și în toate ziarele.

Iar Greta? Imperturbabilă, ca de obicei, atâta vreme cât șosetele o strângeau bine, bine de tot. După ce și-a scos șosetele: o urmă de tristețe, nimic grav. Asta i-a supărat pe unii (pe logodnicul ei), care se aștepta la semne evidente de tulburare (plâns incontrolabil), mai ales pentru că mama Gretei se sinucisese când ea avea treisprezece ani, după care Greta locuise pe la diverse mătuși, în California, în Arizona și, în cele din urmă, în New Hampshire, unde făcuse liceul. Logodnicul ei o tot percheziționa, căutându-i pastile în buzunare, îngrijorat că plănuia și ea să-și ia viața. „Te uiți prea mult la televizor. Nu așa merg lucrurile. Nu se păstrează mereu paritatea“, îi spusese ea. În plus, tentativele de sinucidere ale Gretei erau ca obturațiile de canal: dureroase, umilitoare și aproape mereu urmate de o îndelungată perioadă de grație. Actuala perioadă de grație avea să dureze încă cinci ani cel puțin.

Deși nu ea fusese cea care găsise trupul neînsuflețit al mamei sale, ea îl găsise pe cel al lui Hopper. Se împușcase în inimă, nu în cap, dar ratase și murise de infarct. Mama ei se împușcase în cap, nu în inimă, și nu ratase. Amândoi lăsaseră câte-un bilet, plus ceea ce Greta considera că erau post-scriptumuri involuntare. Post-scriptumul lui Hopper fusese că murise lângă raftul cu Dyazide, care, folosit cum trebuie, l-ar fi putut salva. Post-scriptumul mamei ei fusese o șuviță lungă de păr, prinsă de o bucată mică de scalp, un post-scriptum care o chinuise pe Greta ani întregi.

— N-a declanșat absolut nimic în tine? a întrebat-o logodnicul ei, uluit.

— Declanșatoarele mele sunt acoperite de nisip ud. Capul meu e o betonieră uriașă.

— Deci ai și tu sentimente. Doar că sunt îngropate. În ciment. Poate e timpul să începi să spargi cimentul.

— Cu ce, cu un picamer?

— Ce zici de-un psiholog?

Așa că Greta a mai dat o șansă terapiei. După ce i-a ascultat povestea, relatată în zece săptămâni, psihologul a diagnosticat-o cu tulburare de detașare emoțională, ceea ce i s-a părut o exagerare Gretei, care prefera s-o vadă ca pe o „toană“ în zilele proaste și ca pe o „îndurare“ în zilele bune, iar când se simțea mândră de ea însăși, ca pe o „seninătate“. Psihologul i-a recomandat numeroase activități extravagante: hot yoga, hipnoză, terapie prin țipăt, desensibilizare și reprocesare prin mișcări oculare (EDMR), acupunctură și lecții de swing. De asemenea, i-a recomandat să renunțe la cofeină și nicotină.

În schimb, Greta a renunțat la terapie. Apoi a renunțat la slujbă, a pus capăt relației, s-a mutat în celălalt capăt al țării și și-a schimbat profesia. Cu ani în urmă, lucrase pentru o „companie de întocmire a documentelor“. Jobul presupunea să transcrie înregistrări audio pentru firme high-tech, pentru cercetători care făceau studii calitative, pentru jurnaliști, profesori și psihologi. Păstrase echipamentele atâția ani, pentru că-i plăcuse componenta de tras cu urechea, izolarea muncii la domiciliu și opțiunea de a nu vorbi ore în șir. Toată viața fusese o ascultătoare și avea tendința să se înconjoare de oameni îndrăgostiți de propriile voci. N-o deranja faptul că serviciul cerea abilități reduse și că putea fi cu ușurință făcut de roboți sau de softuri. Când ajunsese în Hudson, le trimisese e-mailuri celor șase psihologi din oraș și își oferise serviciile de transcriere. Doar Om îi răspunsese.

Acum secretele ajungeau direct la urechile ei, fără muzică pe fundal și fără dureri trupești. De fapt, Greta abia dacă se mai mișca. Doar degetele ei se mișcau, și nu prea repede.