Noaptea dintre 14 și 15 august 1990

Zgomotul insectelor a fost cel care a ghidat echipa de salvare, un zumzet în surdină al miilor de muște însetate de sânge. Plasa de protecție împotriva insectelor care acoperea pătuțul bebelușului fusese smulsă de vânt. Păturica în care fusese înfășurată fetița alunecase afară, iar șoseta din piciorul drept îi căzuse. Țânțarii, tăunii și musculițele de baltă sesizaseră oportunitatea oferită de bebeluș și declanșaseră un atac coordonat și necruțător. Chipul micuței era atât de umflat, încât abia mai putea fi recunoscut, acoperit de răni și vânăt, cu ochii închiși. Ambele mâini și piciorul dezgolit erau groase ca niște bâte. Furnicile intrau și ieșeau din gurița ei. De multă vreme încetase să mai țipe.

O crezuseră moartă, orice altă posibilitate părea irațională, însă când polițistul canin Pettersson o luă în brațe, micuța scoase un sunet asemănător unui scâncet.

Era un miracol.

O ambulanță o duse la spitalul din Stenträsk, cu girofarul pornit. După o examinare rapidă de către medicul de gardă de la Urgențe, situația se amelioră considerabil. Fetița era deshidratată și cu hipotermie severă, starea ei era critică, dar nu era în pericol de moarte. Fu curățată de insecte, învelită în pături pentru a se încălzi, i se puse o perfuzie, i se pregăti un biberon pentru hidratare și o doză mai mică de cortizon pentru înțepături și mâncărimi.

Exista un oarecare risc de sechele permanente, însă nu era considerat iminent, cel puțin nu în urma evaluării din momentul acela. Se putea alege probabil cu câteva cicatrici în urma celor mai serioase înțepături de insecte. Însă copiii de patru luni nu își amintesc astfel de traume. Aceasta era perspectiva dominantă la începutul anilor 1990 și, în mare măsură, rămâne aceeași și în prezent.

În acea noapte, luna strălucea, stelele se distingeau clar, în timp ce o ceață ușoară plutea deasupra mlaștinii. Umbrele erau accentuate și albastre.

La ora 3 dimineața, primele semne ale zorilor înnorați începură să se arate. Chiar dacă soarele nu avea să se ridice deasupra orizontului decât peste aproximativ o oră, luminile ledurilor s-au ivit pentru a estompa contrastele. Acest lucru ajuta, desigur, la căutarea mamei copilei, Helena Stormberg, în vârstă de 27 de ani. După găsirea copilului, eforturile s-au concentrat asupra părții de nord-vest a zonei mlăștinoase.

Fetița fusese așezată într-un portbebe BabyBjörn de culoare verde-deschis, un fel de pătuț portabil din material textil, cu mâner, foarte popular la începutul anilor 1990. Lângă ea era un coș împletit din răchită, pe jumătate plin cu mure arctice.

Câinele polițist Charlie, unul dintre cei mai inteli­genți câini din regiune, a identificat imediat urmele femeii în apropierea coșului cu mure arctice. Acestea conturau cercuri și formau arcuri peste tufe și în jurul tufișurilor, sugerând că ea mersese o bună bucată de vreme culegând fructe de pădure. În cele din urmă, a găsit o urmă ce se deosebea de celelalte. Care se îndrepta direct spre mlaștină. Polițistul canin, un inspector de poliție din Pitholm pe nume Pettersson, îl urma cu greu. Mai-mai să se răstoarne de patru sau de cinci ori, înainte să se oprească Charlie în cele din urmă la marginea turbăriei. Acolo, la câteva sute de metri distanță de coșul de mure arctice și de bebeluș, urmele s-au oprit.

Câțiva croitori pluteau pe suprafața lucioasă a mlaștinilor care înconjurau locul. În rest, nu existau semne de viață, fie om sau animal. Contururile pinilor pitici sub cerul nopții se reflectau în apa gri-maronie a mlaștinii, calmă și neîntreruptă.

Pe Helena Stormberg părea că o înghițise pământul, la propriu.

Echipa de salvare își dădu seama de lucrul acesta în același timp cu răsăritul soarelui deasupra munților din nord-est. Toți membrii echipei cunoșteau folclorul local, legendele despre oamenii care se rătăceau și erau înghițiți de adâncurile fără fund ale mlaștinii. Că umblau precum ceața prin noapte, lăsându-și jalea să se audă printre stânci și vârfurile pinilor. Astfel de gânduri bântuiau mințile căutătorilor. Totul în jur tăcu pentru câteva clipe, ca și cum păsările, vântul și broaștele de mlaștină și-ar fi ținut respirația simultan.

Apoi, întreaga lume se coloră într-un galben strălucitor și simfonia naturii se făcu auzită: o furtună apăru parcă din neant, frunzele plopilor începură să răsune, gazele mlaștinii să bolborosească, iar pitulicile fluierătoare să se bucure de lumina dimineții.

Căutările au continuat frenetic pe arii din ce în ce mai largi, iar la ora 7:30, în dimineața zilei de 15 august, s-a găsit geaca de vânt de culoare albastru-închis a Helenei. Era umedă, aruncată peste un tufiș de ienupăr de la marginea mlaștinii, la aproape un kilometru de locul unde fuseseră găsite portbebeul și coșul cu mure arctice. În buzunarul drept al gecii erau cheile de la mașină și de la apartament. În buzunarul interior, portofelul cu bani, permisul de conducere, cardul și pagerul.

Scufundările efectuate în zona dispariției femeii au fost desfășurate în condiții dificile și cu riscuri semnificative pentru echipă. Acestea nu au dus la niciun rezultat.

Trupul Helenei Stormberg nu a fost găsit niciodată. Nu s-a mai auzit niciodată despre ea.

Astfel că a ajuns să se odihnească undeva în Mlaștina Rece, legănată de mușchi albi, ciuperci, alge și crustacee.

Se spunea că uneori cânta deasupra mlaștinii, în special în nopțile încețoșate de vară târzie, asemenea celei în care a dispărut.

Cântece de leagăn, se spunea, domoale, într-o tonalitate minoră.

PARTEA ÎNTÂI

WIKING

Vineri, 21 august 2020

30 de ani mai târziu

Sala de așteptare se afla la etajul al doilea al dispensarului din Stenträsk și avea pereții în nuanțe de roz. Sub mulajul tavanului se vedeau plutind nori pufoși de un albastru-deschis, pe alocuri culoarea se scursese un pic. Cu un pic de imaginație, ai fi putut crede că norii plângeau.

Wiking Stormberg se simțea nelalocul lui în uniforma sa de polițist. Era atât pandemie, cât și sezon de concedii, așa că trebuia să fie pregătit să fie chemat la datorie la orice oră. Nu ar fi avut timp să meargă acasă și să se schimbe.

Astfel își imagina că va decurge acea dimineață, ultima înainte ca totul să se schimbe: că avea să oprească să cumpere un sendviș cu chifteluțe de la Holmdahls, în drum spre serviciu, și că avea să o roage pe Carina Burstrand să reumple automatul de sucuri. Cum îi fusese viața și în ultimii 30 de ani.

Intră la doctorul Chang aproape la ora stabilită. O altă culoare pastel pe pereți, un galben-deschis, vedere spre parcare. Ceața plana umedă, cenușie și densă deasupra asfaltului și a stâlpilor pentru încălzirea blocului motor.

— Rezultatele biopsiei au venit ieri după-amiază, spuse doctorul Chang. Și nu am vești bune.

Wiking rămase nemișcat, cu mâinile strânse la piept. Nu-i plăceau spitalele, dar doctorul Chang era băiat bun și un medic priceput, iar asta era părerea generală. Nu era nicidecum un medic rezident, era la Stenträsk de mai mulți ani.

— Au fost identificate celule canceroase în sistemul limfatic, explică el. Încă nu înțelegem situația pe de-a-ntregul. Uneori, ganglionul limfatic în sine este afectat, dar, de obicei, focarul principal este localizat în altă parte, aproape întotdeauna undeva în apropierea…

Wiking îl fixă cu privirea. Doctorul Chang era originar din Taiwan, fratele lui era și el medic. Probabil venise în Suedia de mic, vorbea limba perfect.

— Cum adică? întrebă Wiking. Eu am făcut un test pentru streptococ.

— Streptococul nu are nicio legătură cu cancerul. Biopsia a scos la iveală un carcinom cu celule scuamoase, care este cea mai frecventă formă de cancer în zona urechii, nasului și gâtului. Avem nevoie de mai multe teste înainte de a putea…

— Stai așa, spuse Wiking. Eu nu sunt bolnav. Am doar un nod în gât și mă simt puțin obosit…

Doctorul îl privi fără să spună nimic. Wiking își lăsă privirea să zboare prin cameră, căutând ceva de care să se agațe. Aștepta să apară conștientizarea, acel moment de liniște după aflarea unei vești, acel moment de respiro înaintea inconvenientului de a coborî pentru a face radiografii sau analize de sânge suplimentare. O ușoară rușine că a apelat la resursele sistemului de sănătate fără motiv. Nu erau acolo. Era altceva, un sentiment de a fi aruncat în partea adâncă a bazinului fără să știe să înoate.

— Carcinom cu celule scuamoase? întrebă el.

— E în zona aceea, răspunse medicul. În amigdale, în glandele salivare sau pe coardele vocale.

Wiking s-a tras în spate cu scaunul, încercând parcă să creeze o distanță între el și acele cuvinte.

Scepticism profund.

Mersese la analize deoarece Josefin insistase că ar putea avea o infecție streptococică sau poate o formă de COVID de lungă durată. Poate că ar fi avut nevoie de antibiotice sau de vreun supliment alimentar.

— Crezi că are legătură cu corona? sugeră el.

Doctorul îl privi calm și obiectiv.

— Coronavirusul nu cauzează cancer, cel puțin nu conform cunoștințelor noastre actuale. Cel mai probabil, aceste modificări au apărut de ceva vreme, poate chiar cu câțiva ani în urmă. Dar carcinomul cu celule scuamoase este tratabil. Se dezvoltă lent, însă vom începe totuși examinările cât mai curând posibil.

Wiking privi spre parcare. Odată, făcuse sex acolo jos, în vechiul Golf al mamei Karin.

— Ai spus că e în zona aceea? Ce înseamnă asta?

— Asta nu e tumora-mamă. Trebuie să o identificăm. De aceea trebuie să te operezi cât mai rapid posibil, îți vom scoate amigdalele și vom vedea dacă e acolo. Ți-am făcut programare pentru operație la Spitalul Sunderby pe 31 august.

Doamne ferește, nu avea timp pentru așa ceva.

— Operație? În zece zile?

— Vom face și mai multe biopsii. Pe lângă faptul că vom încerca să găsim tumora primară, vom vedea și dacă s-a răspândit cancerul, dacă a trecut și în partea dreaptă sau dacă există metastaze multiple.