Soţului meu,

muza mea şi marele meu erou

Prolog

Ideea mi-a venit în perioada divorţului.

Aveam patruzeci şi şapte de ani şi eram supraponderală. Nu aveam copii cu care să-mi umplu zilele însingurate şi cufundate în tăcere. Nu eram vreo femeie modernă, independentă, care hotărâse de la bun început să nu aibă copii. Eu îmi doream unul, dar soţul meu nu putea face copii — din cauză că avea oligospermie, mi-a spus. Eu dorisem să încerc un tratament de fertilizare in vitro, dar el refuzase, susţinând că întregul proces i se părea prea înjositor. Am fost furibundă ulterior când am aflat că se înscrisese deja în evidenţa unei clinici de fertilitate renumite din Gangnam cu noua lui prietenă, cu doisprezece ani mai tânără decât el, cu o lună înainte de finalizarea divorţului. Săptămâni la rând am visat din când în când că-l omor în bătaie. În realitate, desigur, nu aveam nici curajul, nici înclinaţia spre violenţă să fac aşa ceva. Şi totuşi îmi imaginam că dau buzna în biroul lui din Piaţa Gwanghwamun, cum ar face o ajumma1 furioasă dintr-un serial siropos coreean venită să-şi înfrunte soţul infidel, împrăştiind în jur pliante care îi prezintă de-a fir a păr faptele mârşave, enumerându-i în acelaşi timp toate abaterile în faţa colegilor, care l-ar ostraciza apoi pentru ceea ce făcuse. Desigur, n-am pus niciodată în practică această fantezie: să mă dedau la asemenea istericale ar fi fost prea înjositor pentru demnitatea mea. Cultivarea acelei fantezii era însă foarte incitantă.

Căutam cu înverşunare o schimbare în viaţă. Mi-am făcut abonament la sală şi mă duceam la sport acolo de trei ori pe săptămână, timp de o oră. Deşi am început să slăbesc şi să mă simt mai în formă, doar schimbarea fizică nu-mi era de-ajuns. De mică sunt o fire contemplativă, îmi place să citesc, să reflectez şi să-mi fac însemnări în carneţel. Un corp mai sănătos nu-mi era suficient. Aveam nevoie de o schimbare care să-mi implice şi mintea.

Aşteptam să intru la terapie şi răsfoiam o revistă pentru femei când am văzut articolul. Era un reportaj despre un medic de la un centru pentru pacienţi cu boli terminale din Singapore, care ajuta persoanele muribunde să-şi planifice înmormântările şi să-şi scrie propriul necrolog înainte de a muri. Contrar prejudecăților, mulţi dintre pacienţii lui nu se temeau foarte tare de moarte: erau mai îngrijoraţi de ceea ce avea să se întâmple după, de doliul şi zbuciumul prin care aveau să treacă cei dragi. Programul iniţiat de el a stârnit un entuziasm neaşteptat. O mulţime de oameni au declarat că se simt mai bine fizic şi psihic după ce fuseseră incluşi în planificarea marii treceri. Treaba asta îi liniştea, le dădea sentimentul că deţin controlul, dar le oferea şi un prilej nepreţuit de a conferi un sens scurtei lor călătorii prin viaţă.

I-am arătat articolul doamnei director Haam, şefa mea, şi i-am zis că vreau să lansez un program similar pentru pacienţii noştri. Chiar n-aveam motive să mă plâng de postul meu de la Amurgul Fericit: salariul era bunicel, compania îmi garanta zile de concediu plătit din belşug, iar programul şi îndatoririle mele nu erau niciodată prea solicitante. Mă ocupam preponderent cu contabilitatea primară, dar funcţia mea oficială era de asistentă personală a directorului. Doamna Haam era o femeie cumsecade, la vreo cincizeci de ani, cu două divorţuri la activ, care creştea trei copii cu două nume de familie diferite. Nu părea s-o pasioneze prea tare ce făcea la Amurgul Fericit — mi-a spus că, în principal, alesese postul deoarece îi oferea stabilitate, un lucru de care avea mare nevoie o femeie care îşi creştea singură cei trei copii.

Cuprinsă de neastâmpăr, doamna Haam a bătut darabana pe birou cu unghiile ei roşii ca sângele, apoi a declarat că Amurgul Fericit nu are fonduri alocate pentru organizarea unor funeralii personalizate. I-am spus că programul de scriere a necrologurilor ar fi de-ajuns ca să schimbăm ceva. Cu inima îndoită, mi-a dat voie să-l iniţiez după ce i-am promis că asta nu mă va împiedica să-mi îndeplinesc îndatoririle de bază şi că voi lucra ore suplimentare dacă va fi nevoie. Înainte de a părăsi biroul, mi-a aruncat o privire îngrijorată, de parcă şi-ar fi spus „am trecut şi eu prin asta“. Mi-a zis:

— Sună-mă dacă ai nevoie să ieşi cu cineva la o băută din când în când.

Ascultând țăcănitul tocurilor ei, care se auzea din ce în ce mai stins, m-am întrebat dacă e mai uşor să treci printr-un divorţ a doua oară.

Programul de scriere a necrologurilor m-a ajutat mai întâi la modul practic. Mi-a distras atenţia de la divorţ. Gândurile mele, care până atunci tot dădeau fuga ca un câine credincios spre soţul meu şi căsnicia noastră de care se alesese praful, au început să stăruie asupra vieţilor celorlalţi.

— Am venit să vă ajut să vă scrieţi necrologul, le spuneam vârstnicilor, pe cel mai liniştitor ton posibil. Puteţi să-mi povestiţi viaţa dumneavoastră pe scurt, lucruri care v-au adus bucurie, lucruri cu care vă mândriţi şi lucruri pe care le regretaţi. Cum vreţi să rămâneţi în amintirea celorlalţi, a oamenilor care vă iubesc şi ţin la dumneavoastră.

După ce inspirau de câteva ori adânc, cei mai mulţi începeau să mi se destăinuie de la sine. Conştiinţa faptului că nu mai ai mult de trăit îţi poate inspira un grad neaşteptat de sinceritate, reducând la tăcere zgomotul de fond lipsit de importanţă care ţi-ar umbri în mod obişnuit viaţa. Celor — puțini la număr — care se codeau până să înceapă le dădeam o indicaţie simplă:

— Alegeţi trei cuvinte — substantive, adjective, verbe, ce-or fi — care v-ar putea defini sau care v-ar descrie cel mai bine viaţa.

Trei este cifra magică, cea care tinde să ne seducă. Să alegi un singur cuvânt pare să te limiteze prea tare, să alegi două ţi s-ar putea părea dezagreabil, ca şi cum ar sugera o viaţă dublă. Dar trei sugerează un echilibru perfect, întocmai ca în triumvirat, trilogie şi treime. Oamenii se simt în largul lor cu ideea de trei — nici prea mult, nici prea puţin.

Când sfârşitul e la orizont, oamenii simt nevoia să lase o urmă, cât de mică, în lume. Iar scrierea propriului necrolog le confirmă că viaţa lor a contat — pentru ei, precum şi pentru cei de dragul cărora şi-au sacrificat de bunăvoie visurile. În mintea unui tânăr, un necrolog este un lucru trist şi solemn, dar bătrânii înţeleg că e, printre altele, un privilegiu. Cei mai în vârstă, care sunt obişnuiţi să răsfoiască ziarul, ştiu că un necrolog oficial este ceva rezervat persoanelor mai cunoscute. Chiar şi celebrităţile trebuie să-şi dispute spaţiul mereu restrâns — majoritatea oamenilor ar trebui să se declare mulţumiţi cu doar câteva rânduri, în timp ce doar puţinii norocoşi se aleg cu un paragraf întreg. Desigur, nici nu se pune problema să ai parte de o pagină întreagă, exceptând cazul în care eşti vreun demnitar de prim rang, de pildă vreun fost preşedinte sau vreun dictator militar cu un rol important pe plan internaţional. La Amurgul Fericit, însă, fiecărui deces i se aloca o pagină. Asta era ideea centrală a proiectului meu: oare nu merităm cu toţii un necrolog cuprinzător care să ne evoce viaţa? Voiam să cred că fiecare moarte şi fiecare viaţă, chiar şi cele mai obscure şi mai deranjante, au poveşti importante de spus. Iar eu eram gata să le ascult şi să consemnez şuieratul stins al ciulinilor purtaţi de vânt.

Când m-am întâlnit pentru prima dată cu doamna Mook era a doua zi a sărbătorii Anului Nou Lunar. Mă oferisem să lucrez atunci deoarece nu mă simţeam pregătită să înfrunt prima reuniune cu tot clanul de după divorţ. Ştiam ce întrebări o să-mi pună unchii şi mătuşile şi mai ales verii mei, care aveau cu toţii căsnicii fericite şi copii. Încă nu mă simţeam pregătită să-i las pe alţii să-mi zgândăre rănile.

Un azil de stat este, poate, cel mai însingurat loc din lume la sărbătorile mari. Mai bine de o treime din cei care locuiau la cămin nu aveau rude apropiate. Doar câţiva binecuvântaţi de soartă, cei relativ sănătoşi şi care mai ţineau legătura cu rude pline de afecţiune, erau invitaţi o zi-două pe undeva. După ce puţinii norocoşi plecau, se lăsa o tăcere cumplită. Genul de linişte care-i cufunda chiar şi pe cei mai agitaţi pacienţi cu demenţă într-o stare de mâhnire aproape letargică.

În seara aceea, în tăcerea solitară a biroului meu, am primit un apel de la administratorul-şef al Secţiei A. Aceasta găzduieşte aproape jumătate dintre vârstnicii internaţi la Amurgul Fericit care au primit diagnosticul de alzheimer. În mod normal nu prea am de-a face cu acea jumătate a căminului deoarece doar pacienţii coerenţi şi apţi mintal pot participa la programul de scriere a necrologului. În ziua aceea, însă, mulţi dintre angajaţi îşi luaseră concediu, aşa că trebuia să ajut cu orice era de făcut.

Am fost rugată să stau de pază la uşa unei camere duble. Bunica Song Jae-soon dispăruse din nou, mi-a spus administratorul-şef. Treaba mea era să aştept şi să le dau de veste imediat celorlalţi angajaţi dacă fugara se întorcea în cameră în timp ce-o căutau prin fiecare colţişor al căminului. Am proptit uşa cu scăunelul pliant pe care-l luasem cu mine şi m-am instalat acolo. Cu aparatul de emisie-recepţie în mână, m-am uitat dintr-un capăt în altul al holului, sperând să zăresc vreun semn al prezenţei bătrânei.

Şi apoi am observat o siluetă în cameră, cu spatele rezemat de perete. O femeie slăbuţă, înveşmântată în alb din creştet până în tălpi. Mi-a scăpat un ţipăt înfundat.

— Nu-ţi face griji, nu sunt vreo fantomă, a murmurat silueta, râzând dogit. M-ai văzut mai devreme, nu mai ţii minte?

O chema Mook Miran şi era colega de cameră a bunicii Song. Într-adevăr, o văzusem când vizitasem camera. Atunci stătea întinsă în pat, de-abia se dezmeticea după somnul de la amiază.