EDITORI:

Silviu Dragomir

Vasile Dem. Zamfirescu

director editorial:

Magdalena Mărculescu

REDACTARE:

Victor Popescu

Design și ilustrație copertă: Andrei Gamarț

DIRECTOR PRODUCŢIE:

Cristian Claudiu Coban

DTP:

Dan Crăciun

CORECTURĂ:

Dana Anghelescu

Irina Mușătoiu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlu original: Vererbtes Schicksal

Autor: Sabine Lück

a division of Penguin Random House Verlagsgruppe GmbH, München, Germany

pentru prezenta ediție

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90; Fax: +4 0372 25 20 20

E-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-2179-3

ISBN (EPUB): 978-606-40-2224-0

Cuvânt-înainte

Călcând pe urmele lui Sigmund Freud și ale observațiilor sale, suntem de mult timp familiarizați cu faptul că, așa cum spune proverbul, așchia nu sare departe de trunchi. Suntem marcați de experiențele pe care le-am avut timpuriu, în vremea copilăriei, împreună cu oamenii care ne-au îngrijit, ne-au crescut și ne-au iubit, dar care ne-au și rănit. Suferim de traume care ne-au fost provocate atunci. Cu greu ne debarasăm de tiparele de comportament și de emoțiile pe care le-am învățat când eram copii, pentru că am fost nevoiți să apelăm adesea la acestea pentru a face față mediului nostru. Însă psihologia a ajuns doar treptat la înțelegerea faptului că trunchiul lângă care cade așchia, care suntem noi, este, de fapt, ditamai arborele genealogic. Și că există traumatizări care provin de la generații pe care nici nu le-am întâlnit în realitate. Purtăm în interiorul nostru temeri și sentimente pe care istoria noastră imediată de viață nu le poate explica. Trăim emoții care nu pot fi înțelese prin prisma răcelii emoționale a taților noștri, prin agresivitatea mamelor noastre și nici prin respingerea de către mamele adoptive. Toate aceste emoții provin din viețile strămoșilor noștri și ajung la noi prin istoria care ni se transmite și din care reprezentăm doar o altă verigă.

Bunicul meu din partea mamei provenea dintr-o familie de evrei. Străbunicul meu a fost conducătorul unei comunități evreiești. Soția și fiica sa, sora bunicului meu, fuseseră ucise de național-socialiști. Bunicul meu a murit înainte ca Hitler să preia puterea, iar mama mea a supraviețuit perioadei național-socialiste, deși era „pe jumătate evreică“, doar pentru că avea un tată vitreg care, ca membru al forțelor naziste, a putut să o protejeze. Acum câțiva ani stăteam în vechiul cimitir evreiesc, în fața mormântului invadat de vegetație al străbunicului meu. Cunoșteam soarta strămoșilor mei, dar păstrasem mereu o anumită distanță față de ei. Nu mă consideram urmaș al unei minorități persecutate. Așa credeam eu.

Dar aflându-mă aici, în acest cimitir inundat de soare, cu pietre funerare mari și negre, o priveam pe mama mea cum se străduia să curețe mormântul bunicului ei de iarbă și mărăcini. Pentru ai mei, nu era niciodată sigur să te arăți așa cum ești. Nici pentru străbunicul, când ieșea din comunitatea sa. Nici pentru bunicul, care își întemeiase o familie la câteva sute de kilometri mai spre nord. Și cu atât mai puțin pentru mama mea, care supraviețuise în copilărie și în adolescență anilor plini de cruzime ai Holocaustului, tăcută ca o fantomă. Atât de tăcută, încât tăcerea aceea s-a fixat și în interiorul meu și, dacă nu mă străduiesc să scap de ea, încă se agață de mine.

Pentru că uneori și eu amuțesc. Atunci când particip la evenimente mai mari, fie într-un grup de formare, fie la o conferință, mă cuprinde un amestec de teamă și rușine, care mă intimidează, mă face să mă îndoiesc de mine și mă blochează. Ceva ce nu mi se întâmplă atunci când sunt în grupuri mai mici, ușor de controlat. Atunci când susțin prelegeri, interviuri sau formări mă simt în siguranță. Pentru că atunci sunt „specialistul“. Există un rol în care mă pot strecura.

Atunci când reușesc să-mi înving teama în „grupurile străine“, mă simt întărit. Dar întotdeauna este o provocare, o aventură, ca și când mi-aș risca existența. Acest lucru nu este cauzat doar de lipsa tatălui în copilăria mea târzie, tată care ar fi putut să mă apropie mai mult de lume. Și nici nu ține exclusiv de dorințele de performanță ale mamei mele, care a trebuit, ea însăși, să abandoneze școala la doisprezece ani. De asemenea, nici nu cred că se leagă doar de faptul că părinții mei, traumatizați în război, au trebuit să reînvețe, la adolescență, să vorbească — și au reușit parțial sau deloc. Conflictele și problemele noastre interioare pot fi întotdeauna explicate cu ajutorul unui frumos neologism: ele sunt „supradeterminate“.

Există aproape mereu mai mult decât o cauză pentru care ne comportăm așa cum o facem. Și adesea mai există un alt motiv pentru felul în care suntem, motiv care merge mai departe în timp: istoria strămoșilor noștri.

Scriitoarea americană Honorée Fanonne Jeffers a scris un roman foarte apreciat: Cântecele iubirii lui W.E.B. Du Bois. După cinci volume de poezii, ea și-a dorit să scrie în sfârșit un roman care să poată fi citit confortabil la plajă sau care să poată fi dăruit de Crăciun. E vorba despre povestea de viață și maturizarea femeii de culoare Ailey Garfield. L-a scris pe parcursul câtorva ani. Apoi a început să aibă coșmaruri. Visa oameni despre care scrisese în trecut, în poeziile ei. Oameni înrobiți, maltratați, asupriți, suferinzi. Într-un interviu, ea a declarat: „Am înțeles, erau strămoșii lui Ailey. Nu pot să scriu povestea fără ei“. În roman, Ailey Garfield pornește la drum pentru a-și descifra propria poveste și pentru a se elibera de ea.

În romanul vieții noastre, fiecare dintre noi trebuie să facem acest lucru: să descifrăm povestea strămoșilor noștri, pentru a înțelege mai bine. Și pentru a ne elibera de încrengăturile traumatice și de contractele inconștiente care ne pun piedici. Trăim într-o epocă în care privim constant înainte. Căutăm soluții. Fiecare încearcă să devină versiunea sa cea mai bună. Încercăm să ne definim scopurile, pentru a avea succes în viață. Însă moștenirea strămoșilor noștri este puternică. Trebuie să privim înapoi, să simțim trecutul, pentru a putea exista în prezent. William Faulkner, laureat american al Premiului Nobel pentru literatură, scria: „Trecutul nu este niciodată mort. El nici măcar nu a trecut“. Astăzi știm și mai clar, datorită muncii psihoterapeutice și cunoștințelor despre funcționarea creierului și genelor, cât de adevărat este acest lucru.

Sabine Lück ne pune la dispoziție, prin cartea ei Destin moștenit, un ghid de călătorie cu ajutorul căruia ne putem cunoaște trecutul și ne putem elibera viața prezentă de contractele inconștiente cu strămoșii, dar și de traumele care ne blochează în trecut.

O cunosc pe Sabine încă de pe vremea când lucra într-un centru de consiliere unde eu eram supervizor. De-a lungul anilor i-am urmărit munca de la distanță, atunci când numele ei apărea undeva sau atunci când publica ceva. M-am întrebat: oare ce ofereau ea și colega ei, Ingrid Alexander, în primele lor seminarii sub titlul „Matricidul“. De atunci au trecut mulți ani și am mai întâlnit-o ocazional pe Sabine la diferite evenimente. Am acceptat, atunci când m-a întrebat dacă aș putea să scriu o introducere pentru noua ei carte. Atât din simpatie, cât și pentru că am considerat-o mereu ca fiind o terapeută și o cugetătoare dedicată, creativă și responsabilă. Dar și din curiozitate. Căci îmi doream să știu mai multe despre direcția în care și-a dezvoltat activitatea.

Datorită istoriei familiei ei, care a purtat-o din Namibia cea fierbinte până în câmpia neplăcut de rece a Germaniei de Nord, și mulțumită realizărilor ei, ca psihoterapeută pentru copii și adolescenți și ca terapeut psihodinamic pentru adulți, ea trebuie să le fi părut strămoșilor noștri persoana ideală pentru a scrie această lucrare. Psihoterapeuții vor găsi aici o multitudine de recomandări și exerciții utile pentru munca lor. Iar persoanele care sunt serios determinate să se confrunte cu influența strămoșilor asupra vieții lor au acum la dispoziție un ghid bine gândit pentru căutările lor.

Strămoșii mei și cu mine îi dorim lui Sabine Lück să aibă parte de recunoașterea pe care o merită datorită muncii ei, iar acestei cărți îi urăm să se bucure de cât mai mulți cititori.

Oskar Holzberg

Hamburg, 5.11.2022

Introducere

Cuvântul „destin“ denumește unul sau mai multe evenimente din viața unei persoane care îi influențează cursul vieții și care sunt decise de o putere superioară. Există și destine favorabile, pozitive, dar în zilele noastre termenul este asociat mai degrabă cu suferința și drama.

În limbaj popular se spune că fiecare își poartă crucea, adică propria „povară“1. Această imagine, această metaforă, va juca în cartea de față un rol important, pentru că o vom folosi la propriu. Tu ce povară tragi după tine? Pornind de la această întrebare, majoritatea oamenilor se vor gândi la ceea ce în general numim „destin“. În timp ce unii regretă faptul că nu s-au putut împlini din punct de vedere profesional, alții nu pot depăși pierderea tragică a unei persoane iubite. Unii copii se confruntă cu violență și abuz și atunci trebuie extrași din acea familie, pe când alți micuți trăiesc într-o colivie de aur, din care pot evada doar cu ajutorul unor tulburări alimentare. Tu ai fost încurajat în copilărie? Sau mai degrabă ai fost obligat să te forțezi până la ultimele tale limite pentru a reuși? Ai fost fratele sau sora unui copil foarte bolnav sau care chiar a murit în copilărie? Ai fost preferatul tatălui sau al mamei sau, dimpotrivă, un copil invizibil? În timp ce unele cupluri s-au găsit deja din tinerețe și trăiesc de atunci fericite împreună, alte persoane trăiesc o dezamăgire după alta și nu își găsesc niciodată perechea potrivită. Unii renunță de dragul copiilor la carieră și succes, pe când alții își urmăresc scopurile profesionale cu atâta egoism, încât orice altceva trebuie să treacă în plan secund, inclusiv propria sănătate. Nu de puține ori, tu însuți ești propria ta povară, pentru că nu reușești să te placi: prea gras, prea mare, prea urât, prea prost, prea gălăgios, prea liniștit sau pur și simplu simți că ești cineva care nu merită să fie iubit. Te gândești: „Până la urmă așa sunt eu, ăsta mi-e destinul“.