Editori:

Silviu Dragomir

Vasile Dem. Zamfirescu

Director editorial:

Magdalena Mărculescu

Redactare:

Alexandra Fusoi

Design copertă: Faber Studio

Ilustrație copertă: ©Preben Nilsen/500px/Getty Images

Director producție:

Cristian Claudiu Coban

Dtp:

Răzvan Nasea

Corectură:

Irina Mușătoiu

Rodica Crețu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: The House in The Pines

Autor: Ana Reyes

Copyright © 2023 by Ana Reyes

Copyright © Editura Trei, 2024
pentru prezenta ediție

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-2140-3

ISBN (EPUB): 978-606-40-2216-5

Prolog

În adâncul acestor păduri se află o casă pe care e ușor s-o treci cu vederea.

De fapt, cei mai mulți ar arunca o privire și ar spune că nici nu se află acolo. Și nu s-ar înșela în totalitate. Ceea ce ar vedea ar fi rămășițele unei case, o fundație prăbușită și năpădită de buruieni. O casă abandonată cu mult timp în urmă. Dar cercetează cu atenție solul de aici, betonul mâncat de soare și de gheață. Acolo se află șemineul. Dacă privești cu mare atenție, vei vedea o scânteie care se aprinde. Și, dacă sufli deasupra ei, scânteia va izbucni într-o flacără, o lumină caldă în această pădure rece și întunecată.

Dacă te apropii și mai mult de căldură, focul devine mai puternic, îți aruncă fum în ochi, rotocoale de fum cu miros de pin ars, care se îndulcește până se transformă într-o mireasmă de parfum, apoi se atenuează până capătă mirosul hainelor mamei tale. Ea vorbește în șoaptă în camera alăturată. Te întorci și vezi apărând cu sfială pereții, ca niște căprioare care ies la iveală dintre copaci. Betonul înghețat devine un covor. Scoate-ți pantofii și zăbovește acolo un răstimp. Afară vântul se întețește și se aude un trosnet, un murmur scurt, undeva aproape. Trebuie să fie geamurile care zdrăngănesc în cercevelele lor. O ninsoare ușoară se cerne din cer și acoperă această casă primitoare. O ferește de răcoarea nopții. „Noapte bună, căsuță! Noapte bună, șoricelule!“ Îți amintești? De data asta, n-ai niciun motiv să te ridici, nu-i nimeni după care să fugi sau de care să fugi. Din bucătărie vine mirosul plăcut de cămin, bolborositul tocanei care fierbe la foc mic. Așa era lumea odinioară, înainte de prima colică, de prima arsură, de prima rătăcire. Și acesta e motivul pentru care faci asta. „Noapte bună, nimeni, noapte bună, tocană! Și noapte bună bătrânei care șoptește «sstt».“

Să dormi bine, fiindcă, atunci când te vei trezi, casa aceasta va dispărea.

Unu

Maya nu știa încă, dar videoclipul începuse deja să circule pe rețelele de socializare. O filmare de șase minute de la o cameră de supraveghere, suficient de ciudată și de tulburătoare ca să strângă câteva mii de vizualizări în ziua în care fusese postată, dar nu suficient de sinistră ca să devină virală și nici suficient de înfiorătoare ca să atragă vizualizări repetate. Oricum, nu pentru majoritatea oamenilor. Dar, pentru Maya, apariția acesteia avea să răstoarne tot ce clădise în ultimii ani, această viață dezordonată uneori, însă în mare parte solidă, pe care o împărțea cu Dan, care sforăia liniștit în pat lângă ea.

Încă nu văzuse filmarea, deoarece evita tot ceea ce însemna ecran, pentru că nu voia s-o țină trează lumina albastră. Încercase de toate ca să poată adormi: Benadryl, melatonină, să numere descrescător de la 100 la unu. Întorsese ceasul invers, făcuse o baie și luase sirop de tuse, dar nimic nu ajutase. Era a treia noapte nedormită la rând. Se mutase cu Dan la începutul lunii și putea fără probleme să deseneze din memorie forma fiecărei pete de apă de pe tavan, ramificațiile fiecărei crăpături.

Se întoarse pe o parte și își aminti că trebuie să cumpere perdele. Radiatorul de la picioarele patului porni cu un zgomot în surdină care de obicei îi plăcea, însă acum zornăitul grilajului metalic o enerva. Dădu pătura deoparte, se ridică din pat și își trase o cămașă de flanel peste lenjeria intimă. În apartament era frig, încălzirea centrală funcționa doar parțial, însă își simțea pielea udă de transpirație.

Podeaua rece de lemn era plăcută sub tălpi în timp ce mergea de-a lungul holului întunecat și trecea pe lângă cel de-al doilea dormitor, gol acum, cu excepția bicicletei de interior pe care ea și Dan și-o cumpăraseră de pe Craigslist. Nu se străduise niciodată să decoreze vreunul din apartamentele pe care le împărțise cu diversele colege de cameră pe care le avusese încă din facultate — nu tu postere, nu tu tablouri cu ramă sau măcar vreo pernă decorativă —, dar în ultima vreme trecea des pe la T.J. Maxx după terminarea programului la Kelly’s Garden Center, aflat chiar vizavi de parcare, și mergea direct la secțiunea de decorațiuni interioare. Cumpăra măsuțe, covoare și alte lucruri pe care nu și le putea permite cu adevărat.

Maya avea planuri mari pentru această locuință. Era hotărâtă să se simtă acasă.

Era chiar înainte de răsărit și o lumină cenușie și iernatică se așternuse și peste celelalte achiziții recente din camera de zi: măsuța de cafea luată în locul celei cu care plecase fostul colocatar al lui Dan. Rafturi noi pentru nenumăratele cărți pe care și le adusese și care se adăugau cărților lui Dan. O canapea nouă, cu catifea verde-închis. Iar pe peretele din spatele acesteia, singura decorațiune pe care și-o adusese, singurul obiect de artă pe care-l păstrase în ultimii șapte ani.

O țesătură mayașă cam cât un prosop de baie. O tapiserie în roșu, galben, verde și albastru, țesută cu rânduri întrepătrunse de simboluri care aduceau a flori și șerpi. Pentru Maya era mai mult decât un obiect de decor. Nu știa semnificația exactă a simbolurilor, însă știa că undeva, în munții din Guatemala, trăiau oameni care le puteau interpreta. Trecu pe întuneric pe lângă tapiserie și se îndreptă spre bucătărie.

În chiuvetă se aflau vasele nespălate de seara trecută, farfuriile mânjite cu sos bolognese. Îi plăcea să gătească împreună cu Dan în noua lor bucătărie, iar mâncarea fusese asezonată cu usturoi și roșii, dar nu avusese gustul potrivit. Sau poate că pur și simplu nu-i fusese ei foame.

Poate avusese stomacul strâns ghem. Dan o întrebase dacă s-a întâmplat ceva și ea îi răspunsese că era în regulă, dar nu era. Deschise un dulap și împinse deoparte mai multe căni de cafea, pahare înalte și pahare de vin, până găsi ce căuta. Un păhărel, de câteva grame. Doar atât va bea, își spuse, iar șirul de fotografii lipite pe congelator îi aminti motivul.

Fotografiile erau făcute anul trecut de Halloween, într-o cabină foto din barul unde petrecuseră cu prietenii. Maya fusese costumată în „Zână vrăjitoare“, personaj pe care-l inventase în ultima clipă, când își căuta un costum la Goodwill. Purta o pereche de aripi sclipitoare, o pălărie neagră ascuțită, o rochie albastră cu paiete la guler și, habar n-avea cum, ieșise pe locul doi la concursul de costume.

Dan se costumase în Max din filmul Tărâmul monștrilor. Îi fusese destul de greu să-și găsească o salopetă gri suficient de mare pentru conformația lui robustă, unde mai pui că era și produsă în mod responsabil, dar el începuse să-și caute costumația din timp. Apoi îi cususe o coadă stufoasă și își confecționase o coroană din carton auriu reciclat.

Păreau opuși din multe puncte de vedere; ea era micuță și surprinzător de atletică pentru cineva care nu făcuse sport niciodată, în timp ce el era înalt și părea gurmand, ceea ce era adevărat. El avea ochi albaștri și era blond, cu o barbă scurtă castanie și ochelari, în timp ce ea avea pielea măslinie și trăsături etnice ambigue. Oamenii presupuneau întotdeauna că avea origini indiene, turcești, mexicane sau armenești. De fapt, era pe jumătate guatemaleză, un sfert irlandeză și un sfert italiancă. Părul negru și des și pomeții înalți de tip mayaș se întâlneau pe chipul ei cu bărbia rotundă și nasul în vânt al irlandezilor. Poate că ea și Dan păreau diametral opuși, însă dacă îi priveai cu atenție, vedeai că exista ceva în postura lor — o ușoară aplecare a lui înspre ea și o înălțare a posturii ei, de parcă ar fi vrut să se întâlnească la jumătatea drumului. Păreau fericiți. Iar ea părea beată — nu chiar mangă, dar aproape.

Extrase din congelator o sticlă de gin, iar când îi scoase dopul, ieșiră aburi din ea. Își umplu păhărelul până în buză, îl ridică — Noroc! — înspre chipurile lor schimonosite și își făcu o promisiune în gând: dimineață îi va spune lui Dan motivul pentru care nu fusese în apele ei în ultimele zile, motivul pentru care nu putea să doarmă sau să mănânce. Îi va spune că era în sevraj de Klonopin.

De fapt, problema era alta: Dan nu știa că Maya lua Klonopin. Când se cunoscuseră, ea lua deja pastile în fiecare seară ca să poată adormi. Nu era cine știe ce — odată avusese chiar și rețetă —, de ce să pomenească de asta unei persoane cu care se întâlnea?

Înainte de Dan nu ieșise mai mult de o lună cu nimeni. Apoi o lună cu Dan se transformase în trei și, până să-și dea seama, trecuseră deja doi ani și jumătate.

Cum să explice de ce așteptase atât? Sau de ce luase Klonopin de la bun început?

Și ce ar crede Dan dacă ar ști că pastilele nu sunt de la farmacie, ci de la prietena ei Wendy?

Maya își justificase dependența în multe moduri, își spusese că nu era o minciună, doar o omisiune; că ținea pastilele într-o sticluță de aspirină în poșetă din comoditate, nu pentru că voia să le ascundă. Avusese tot timpul de gând să renunțe, apoi își zisese că, după ce va lăsa dependența în urmă, îi va spune.

Însă acum rămăsese fără pastilele galbene, iar Wendy, o prietenă din facultate, nu-i mai răspundea la telefon. Maya încercase să ia legătura cu ea de zeci de ori, îi trimisese mesaje, e-mailuri și, în cele din urmă, o sunase. Rămăseseră apropiate mai mulți ani după absolvire, în mare parte pentru că amândouă stăteau aproape de Universitatea din Boston și erau petrecărețe. Se vedeau rareori în timpul zilei, dar ieșeau la o băută câteva seri pe săptămână. Însă acum, fiindcă Maya renunțase să mai bea, se vedeau din ce în ce mai rar; dacă privea în urmă, își dădea seama că prânzul pe care-l luau în fiecare lună devenise efectiv o tranzacție: 50 de dolari pentru 90 de miligrame de Klonopin.