Pentru Édith

„Cenușa nu-mi face decât proba unui foc.“

Victor Hugo, Les Enterrements civils1

---

O imensă nevoie de consolare

Multă vreme nu am fost defel atent la nevoia de consolare. Ca psihiatru, mă mulțumeam să ofer asistență; ca autor, să explic și să încurajez; ca om, să îmbărbătez.

Într-o zi, m-am îmbolnăvit grav și am înțeles că viața mea s-ar putea încheia mai repede decât îmi imaginasem. Fără să mă las cuprins de anxietate, m-am simțit mai degrabă trist că urma să plec din această lume înainte de a mă fi săturat de ea. Dar această tristețe nu m-a făcut să mă închid în mine, ci m-a îndemnat să privesc lumea cu și mai mare atenție. La fel ca și celelalte persoane care știu că se află în pragul morții, m-am gândit că viața este frumoasă. Și ca multe altele, am descoperit că aveam o imensă nevoie de consolare: fragil cum mă simțeam, atât la trup, cât și la suflet, cel mai palid zâmbet, cel mai stins ciripit de păsărele, cel mai vag semn de bunăvoință sau de frumusețe mă umpleau de o bucurie fără margini.

După ce m-am întors acasă de la spital, am început să-mi pun ordine în hârtii (nu se știe niciodată...). Și în timp ce sortam diverse cărți vechi de psihiatrie ca să le dau altora, am descoperit un mic semn de carte cu dedicație primit de la unul dintre foștii mei pacienți din Toulouse, un om frământat, toxicoman, bipolar, la care ținusem mult... Nu reușeam decât cu greu să am grijă de el, să încerc să îl stabilizez și cu toate acestea el nu voia să meargă la altcineva, venea aproape întotdeauna la mine la consultație, chiar și atunci când starea lui era îngrozitoare. Se întâmplase uneori să dispară pentru mai mult timp, atunci când îi era prea rușine să îl văd în ce stare era.

Pe semnul de carte erau scrise următoarele cuvinte: „Dragă Domnule Doctor André, vă mulțumesc pentru răbdarea pe care o aveți cu mine și pentru încrederea pe care o simt atunci când sunt cu dumneavoastră. Philippe.“ La puțin timp după ce am plecat din Toulouse, Philippe2 s-a sinucis; am fost înștiințat printr-un mesaj primit de la partenerul lui.

În timp ce îmi veneau în minte toate aceste amintiri legate de ședințele noastre de terapie, am înțeles că nu reușisem să îl vindec (este adevărat că nici el nu m-a ajutat în vreun fel), dar că reușisem, aproape întotdeauna, să îl consolez. Fără să îmi dau seama.

Atunci când vindecarea pacienților mei se lăsa așteptată, mă întrebam uneori de ce aceștia continuau totuși să vină la mine cu fidelitate și păreau, cu toate acestea, bucuroși să se întâlnească cu mine. În locul lor, îmi spuneam, aș fi căutat un alt medic. Nu vedeam puterea pe care o avea consolarea, deplin convins că un medic adevărat nu se putea declara mulțumit decât odată cu vindecarea pacientului. Nu înțelesesem încă la vremea aceea că, pe lângă știință și bunăvoință, erau și alte lucruri pe care le puteam da pacienților ca să-i ajut și să le ofer consolare: amabilitate, fraternitate, sinceritate, spiritualitate... Le dădeam fără îndoială toate astea, cel puțin în parte, dar fără să știu. Concentrat asupra binelui pe care nu reușeam să îl aduc (vindecarea), ignoram complet ceea ce ofeream (consolarea).

Deocamdată, în ciuda bolii, sunt încă aici. Moartea m-a luat în brațele ei, apoi mi-a dat drumul înapoi în viață. Cum să explic faptul că nu mă simt traumatizat și neliniștit în urma acestui episod, ci mai degrabă liniștit și fericit că încă trăiesc?

Poate pentru că am descoperit ce este consolarea; mai mult decât o îmbărbătare de moment, ea ne ajută să trăim în mijlocul furtunii, este o declarație de iubire, un cântec lin care restabilește legătura noastră cu lumea, cu întreaga lume, cu frumusețile și suferințele ei.

Asemenea unui fir roșu, consolarea ne însoțește de-a lungul întregii noastre vieți, din clipa în care ne naștem și până în ceasul morții. Este mereu alături de noi, mereu avem nevoie de ea: fără să ne ascundem, când suntem copii; în mare taină, când ajungem mari.

Tot ce așteptăm, tot ce oferim, atunci când realitatea nu mai poate fi îndreptată, este consolarea. Ea ne ajută să ne ridicăm, reduce pentru o clipă disperarea și resemnarea și ne redă încet gustul vieții.

Fie ca această lucrare să nu rămână doar o carte despre secretele consolării, ci și o carte care să aducă consolare...

Nu știu dacă vă putem aduce consolare

Dragă Marie,

Îmi pare rău că ajung să vă cunosc în împrejurări atât de dureroase pentru dumneavoastră. Vă mulțumesc pentru încrederea pe care ne-o acordați vorbindu-ne despre suferința prin care treceți.

Nu știu dacă vă putem aduce consolare.

Este foarte greu să consolezi pe cineva: nimic nu poate fi reparat, nimic din ceea ce produce suferință nu poate fi schimbat, știm că niciunul dintre cuvintele noastre nu poate aduce decât o alinare de moment sau, uneori, chiar și mai multă suferință; deoarece cuvintele noastre sunt stângace, neputincioase, deoarece vin într-un moment nepotrivit.

Dar nu putem accepta să nu facem nimic sau să spunem că nu e nimic de spus pentru a alina suferința unei mame care și-a pierdut copilul. Am să vă mărturisesc cu toată umilința de care sunt în stare ce m-aș strădui să fac eu dacă aș fi lovit de aceeași înspăimântătoare durere.

Când suntem copleșiți de suferință, năpădiți de vârtejul a tot ce poartă cu ea această suferință (resentiment, disperare, culpabilitate, frică, invidie, furie...), cred că există două căi pe care trebuie să ne forțăm să le urmăm.

Mai întâi, și din toate puterile, să nu rupem legătura cu lumea, să nu ne închidem în noi, să nu ne facem ghem și să stăm așa cu durerea și cu nenorocirea noastră. Chiar dacă această legătură ne face să suferim, fiindcă nu mai vedem pe lumea asta decât absența persoanei iubite, ea este singura care ne va putea ajuta treptat să trăim din nou, încetul cu încetul. Apoi, chiar asta, să ne dăm dreptul să trăim din nou. De acolo de unde este acum, Lucie vă iubește în continuare și vă va sprijini în continuare. Ea vă va reda dorința de a trăi din nou, de a privi soarele și cerul, florile care vă ies în cale și veselia copiilor, aducându-vă, în ciuda a tot și a toate, zâmbetul pe buze. În ciuda tristeții. Această tristețe vă va însoți mereu. Însă va fi treptat tot mai blândă și vă va aduce într-o bună zi pacea în suflet. Vă va ajuta să vă gândiți la toate momentele fericite pe care le-ați trăit cu Lucie, fără să mai plângeți sau să suspinați, ci doar să zâmbiți cu blândețe: puteți fi cu adevărat fericită că ați avut o asemenea fată, în stare să rostească vorbe atât de frumoase, să facă fapte atât de generoase, fericită că a iubit atât de mult viața.

Nu trebuie să uitați niciodată aceste momente de fericire, este foarte important; nu trebuie niciodată să alungați tristețea și suferința care le vor umbri uneori, așa cum norii ascund soarele, este la fel de important. Lăsați-vă emoțiile să vină în voie, dar nu uitați niciodată să vă gândiți iarăși și iarăși la toate bucuriile pe care vi le-a adus Lucie, țineți-le vii în suflet.

Țineți ochii deschiși ca să vedeți toate măruntele bucurii care vor reapărea treptat de-a lungul zilelor, fără să vă dați seama la început, asemenea florilor pe marginea drumului, un drum atât de anevoios și dureros acum.

Nu dați ascultare celor care vă spun că trebuie „să vă faceți doliul“(dar nici nu trebuie să vă supărați pe ei): veți parcurge acest drum în ritmul dumneavoastră, nimeni nu vă poate obliga să mergeți mai repede și nimeni nu o poate face în locul dumneavoastră. Nu vă grăbiți, dar priviți înainte, priviți cerul și stelele cât mai des cu putință. Nu este o figură de stil: priviți-le cât mai des, respirați și gândiți-vă la Lucie, zâmbiți-i.

Deviza ei, pe care o menționați în scrisoarea pe care mi-ați trimis-o — „Fericirea înseamnă să îi faci pe ceilalți fericiți“ —, este o adevărată comoară prin simplitate, prin generozitate și prin înțelepciune. Fiica dumneavoastră a fost minunată. Fiica dumneavoastră este minunată. Păstrați-o vie în inimă, vorbiți-i mereu, vorbiți-i despre toate lucrurile frumoase care vă vor ieși în cale de acum înainte.

Aveți grijă de dumneavoastră, gândurile mele bune vă vor fi alături.

Vă îmbrățișez cu prietenie,

Christophe André

Scrisoare adresată unei mame care și-a pierdut fiica,

asasinată de teroriștii de la Bataclan, în 2015,

și care mi-a scris când lucram

la spitalul Sainte-Anne din Paris.

---

Consolarea

Ce este consolarea?

Să consolezi înseamnă să dorești alinarea unei suferințe.

Cuvintele sunt importante:

• să dorești (fără să fii vreodată sigur de rezultat)
• alinarea (fără posibilitatea de a suprima cauza suferinței)
• unei suferințe (termenul desemnează toate evenimentele nefericite care au un impact emoțional).

Consolarea este ceea ce ne poate consola — afecțiunea celor de lângă noi, activitatea care ne amețește, viața care ne distrage, dacă problema este minoră — și deopotrivă drumul, procesul care ne permite să trecem de la suferință la amintirea suferinței, de la durerea acută la durerea surdă, de la dezorientare la înțelegere, de la singurătate la legături, de la rană la cicatrice...

Vorbind mai precis, am putea spune despre consolare că este:

• tot ce i se propune (cuvinte și gesturi)
• unei persoane aflate în fața suferinței, a încercărilor, a durerii, a tristeții,
• pentru a-i face bine, a o liniști (pe termen scurt)
• și pentru a o ajuta să trăiască în continuare (pe termen lung).

Care este diferența dintre încurajare și consolare?

Să încurajezi pe cineva înseamnă să-l liniștești în momentul respectiv, ceea ce este deja minunat și prețios.