Pentru membrii clubului meu de lectură —
cei mai buni cititori din lume.

Și-acum tot lacul tace-n adâncă adormire,

Purtând pe unde a oglinzii strălucire.

— William Wordsworth

ZIUA DE ANUL NOU

Nimeni din Cwm Coed nu-și mai aduce aminte în ce an a început tradiția înotului, însă toți știu că n-ar întâmpina altfel noul an. Nu-și mai aduc aminte nici în ce an Dafydd Lewis a intrat în apă purtând doar un fes de Moș Crăciun sau când băieții din echipa de rugbi au luat cu asalt debarcaderul și au făcut-o fleașcă pe biata doamnă Williams.

Însă toată lumea își va aminti partida de înot de azi.

Pe creste e zăpadă încă dinainte de Crăciun și, chiar și cu protecția munților, temperatura n-a trecut de 7 grade în sat. Lacul e și mai rece. Patru grade! icnesc oamenii încântați și, totodată, nevenindu-le să creadă. Clar nu suntem zdraveni!

Ca și cum se revoltă pe cerul senin, fuioare de ceață se răsucesc deasupra apei, reflexiile lor dând impresia derutantă că văzduhul s-ar fi întors cu susul în jos. Deasupra negurii, aerul e de-un albastru viu, o amintire a lunii de azi-noapte suspendate deasupra pădurii.

Din vârful muntelui Pen y Ddraig, Llyn Drych pare mai degrabă un râu decât un lac. E lung și are formă de șarpe, iar fiecare cot pare o șfichiuire a cozii de dragon pe care se spune că ar reprezenta-o de fapt. Drych înseamnă oglindă și, atunci când vântul se oprește și apa rămâne nemișcată, suprafața licărește ca argintul. Imaginea reflectată a munților se întinde până în mijlocul lacului, atât de solidă, încât ai senzația că poți păși pe ea, fără niciun semn despre hăurile întunecate de dedesubt.

De-a lungul cărării care șerpuiește pe versantul sudic al muntelui — de pe spinarea dragonului înspre cap —, drumeții se apleacă să culeagă câte o pietricică de pe cărare. Apoi se îndreaptă de spate, o cântăresc în mâini, se uită cu sfială în jur și o aruncă înspre apă. Legenda spune că dragonul din Llyn Drych se ridică dacă îi atingi coada — puțini rezistă tentației acestei legende.

Pe malurile lacului, pinii stau ca niște santinele, cu umerii atât de apropiați, încât, dacă unul dintre ei ar fi doborât, ți i-ai putea închipui pe toți cum se prăbușesc la pământ, unul după altul. Copacii acoperă priveliștea dinspre satul Cwm Coed, însă stau și pavăză în fața elementelor naturii, ceea ce pare un schimb echitabil pentru cei care locuiesc acolo.

De partea opusă a lacului — la vreun kilometru și jumătate de locul în care se adună acum mulțimea —, la poalele muntelui sunt înșirate câteva clădiri. Copacii din fața lor au fost smulși din pământ, iar lemnul a fost folosit pentru îmbrăcat căsuțele și pentru semnul cioplit din capătul drumului privat — fiecare literă cât un stat de om.

The Shore. Țărmul.

Până acum, sunt cinci. Cutii dreptunghiulare cu două niveluri, cu acoperișuri din șindrilă și pontoane care ies deasupra lacului, pe piloni ce răsar din ceață. Scări de metal scânteiază în soarele de iarnă, dinspre pontoanele rămase fără bărcile care trag de parâme pe timp de vară.

Căsuțe de lux pe malul lacului, le numește broșura lucioasă.

Carafanau ffansi, le zice mama lui Ffion. Rulote de fițe. Fițe.

O hidoșenie nenorocită, sunt de acord majoritatea sătenilor. Și la ce preț! Pentru un loc unde nici măcar nu poți să stai tot anul. Proprietarilor nu li se permite să transforme The Shore în locuință permanentă, scrie pe site. Ca și cum nordul Țării Galilor ar mai avea nevoie și de alți turiști de weekend.

Curând, va urma alt șir în spatele acestuia. Și încă unul, după aceea. Un spa, o sală de sport, magazine, o piscină în aer liber.

— Dumnezeu știe de ce nu pot să înoate în lac.

Cocoțată pe portbagajul mașinii, Ceri Jones își scoate pantalonii de trening, dând la iveală coapsele albe cu piele de găină lipite de bara din spate murdară.

— Pentru că-i al naibii de frig, de aia.

Râsul se aude rapid și ascuțit — alimentat de petrecerea de Revelion, de prea mult vin și prea puțin somn, și de frigul care își face loc prin halatele de baie și prin pereții căsuțelor.

— O noapte reușită totuși.

Se aud mormăieli aprobatoare.

— Chawarae teg.

Corect. Gașca de la The Shore știe să organizeze o petrecere. Mai important, știe să-i invite și pe localnici. Curiozitatea învinge ranchiuna de fiecare dată.

Așchii de gheață se adună în bălțile nu prea adânci de pe malul lacului și sunt zdrobite de degetele eliberate din ghetele îmblănite.

— Mai avem zece minute. O să degeri.

— Nici măcar nu simt. Cred că încă sunt ofticată.

— Ar face bine să-mi rezolve și mahmureala — îmi vin socrii la prânz și mă ia durerea de cap numai când mă gândesc la ei.

— Ori la bal, ori la spital.

— Aș accepta oricare dintre variante.

Prima dintre cele două sirene răsună prin aerul limpede și se aud aclamații.

— Gata?

— Pe cât se poate!

Hainele și halatele sunt azvârlite cât colo, prosoapele sunt atârnate peste brațele însoțitorilor și sticlele cu apă fierbinte sunt pregătite pentru la întoarcere. Toți se reped pe mal — o învălmășeală de membre albe și costume de înot, de bikini curajoși și fesuri de lână înțelepte —, iar sporovăiala entuziastă e atât de gălăgioasă, încât te întrebi dacă nu cumva vor rata a doua sirenă. Dar când răsună, n-ai cum s-o confunzi, și scot cu toții un chiot și un Blwyddyn Newydd Dda!1 în timp ce se reped spre lac, apoi țipând odată ce ajung la apa înghețată.

Cum ajung în apa destul de adâncă, plonjează cu toții. Controlul minții asupra corpului, prin ceața ce plutește jos. Frigul le prinde piepturile ca într-o menghină, iar gurile se cască șocate când rămân fără răsuflare.

— Mișcați-vă, continuați să vă mișcați! strigă veteranii, cărora dopamina le întinde surâsul pe chip.

Undele se transformă în valuri provocate de mișcarea oamenilor încolo și încoace, iar vântul prinde puteri și le dă fiori pe spate.

Când ceața începe să se împrăștie, o femeie scoate un țipăt.

Iese în evidență printre strigătele de entuziasm, trimițând alt fel de fiori pe șira spinării celor care așteaptă la mal. Cei care au rămas aproape de mal se ridică pe vârfuri, încercând să vadă ce se petrece, cine-i rănit. Barca de salvare își afundă vâslele în apă. Afară și înăuntru, afară și înăuntru, îndreptându-se spre locul agitației.

Din cețuri răsare plutind un bărbat.

Cu fața în jos și fără îndoială mort.

---

PARTEA ÎNTÂI

1
ZIUA DE ANUL NOU | FFION

Ffion Morgan cercetează silueta întinsă cu fața în jos lângă ea și caută semne de viață. Bărbatul este înalt și lat în umeri, cu părul brunet tuns foarte scurt. Pe ceafă, unde ar fi venit gulerul cămășii, se află un mic tatuaj. Un nume. Harris.

Ffion își drege glasul, punând la încercare liniștea cu un zgomot firav și ezitant, ca și cum s-ar pregăti să țină un discurs pe care nu știe cum să-l înceapă. Bărbatul nu se clintește. Ceea ce simplifică situația.

Mai este totuși mica problemă cu brațul.

Brațul este masiv. Are piele maroniu-închis netedă, întinsă peste genul de biceps pe care ei îi vine întotdeauna să-l muște, cu toate că acum clar nu e momentul. E întins în diagonală peste burta ei, iar palma stă lejer pe șold. Obișnuința o face să verifice cel de-al patrulea deget al bărbatului și descoperă că nu are nimic pe el. Se uită la ceasul de la mâna lui. 8 dimineața. Momentul despărțirii.

Își mișcă întâi picioarele, mutându-le puțin câte puțin în lateral, înainte să-și îndoaie genunchii și să-și lase tălpile pe podea, totul fără să-și miște deloc trunchiul, ca o contorsionistă care se îndoaie ca să intre într-o cutie. Așteaptă o clipă, după care își apasă torsul de saltea în timp ce alunecă ușurel către marginea patului. Manevra e exersată, șlefuită de-a lungul ultimului an, din cauza genei defecte care îi face pe bărbați să întindă un braț posesiv în somn.

Deținătorul brațului din această dimineață scoate un geamăt. Ffion numără până la 50. Dacă se trezește, o să-i propună un mic-dejun — sau măcar cafea —, cu toate că niciunul dintre ei nu și-ar dori. Cel puțin nu împreună. Ffion dă vina pe Generația Z. Atâtea sentimente! Era o vreme în care bărbații îți arătau ușa înainte de-a începe măcar să facă nod la prezervativ, însă acum sunt prinși toți de curentul woke. Pe ea, una, o descumpănește.

Încearcă să-și aducă aminte cui îi aparține brațul. Harris nu-i spune nimic. Începe cu M, e convinsă. Mike? Max? Caută fragmente de amintiri prin adâncimile întunecate ale partidei de băut din seara precedentă, pescuind una cu niște dinți albi și drepți, un surâs sfios și o dorință de a face pe plac pe care ea a considerat-o foarte atrăgătoare, pentru că era neobișnuită.

Mark?

Își desprinde o bucățică de piele de pe interiorul buzei de sus. Fir-ar al naibii! Urăște când nu-și poate aminti numele lor. I se pare c-ar fi o… ușuratică.

Marcus!

Ffion rânjește spre tavan, ușurarea făcând-o să se simtă ușor amețită. Regula numărul unu: să știi întotdeauna cu cine îți petreci noaptea.

Marcus.

Reamintirea numelui aduce după sine și restul, revelionul dezvăluindu-se în toată splendoarea învăluită în alcool. Marcus Cutărescu’ (numele de familie nu contează): instructor de sky-diving (Vă pot lăsa gratuit pe tine și pe amicii tăi), care a dat pe gât cot la cot cu ea shoturi și și-a strecurat o mână pe după talia ei, când s-a plecat ca să se facă auzit peste hărmălaia din bar. Mergem într-un loc mai liniștit? Putem merge la mine…

Ffion închide ochii și se lasă învăluită de amintirea fiorilor pe care i-a simțit când și-a trecut Marcus degetul peste pielea ei; plin de promisiuni.