Cu siguranță, viitorul femeii care am fost m-ar putea transforma în altcineva.

Simone de Beauvoir — Tout compte fait

Cartea întâi

1

Cred că am făcut mai mult de cincizeci de fotografii pentru coperta cărții. Cel puțin cincizeci.

Hai, pentru mine! insista soțul meu. Hai, spune-o!

Mi-am dat ochii peste cap, apoi am făcut așa cum a vrut Patrick.

Fani-fani-fani. Bani-bani-bani, am spus.

A continuat să apese pe declanșatorul aparatului foto. Era o glumă și era adevărat ce spunea: repetarea acelor cuvinte mă făcea să râd. Și astfel a obținut ce-și dorea, un fel de rânjet firav, dacă nu chiar un zâmbet, o fotografie decentă.

Oricum, nu înțeleg de ce au nevoie de poză, m-am plâns, în timp ce încercam să adopt o nouă postură.

Știi bine de ce, mi-a răspuns el. Dacă îți punem o poză frumoasă, oamenii vor cumpăra cartea. Iar dacă cititorul nu poate da chip unui personaj, cel puțin îl are pe-al tău. Știu, a zis. Dar trebuie s-o facem. Hai, spune-o din nou, de dragul meu.

Eram încordată. Uram fotografiile. Și în curând aceasta avea să fie tipărită în mii de exemplare. Pe-atunci, Patrick nu știa sau cel puțin nu foarte sigur. În urmă cu o săptămână, primisem un telefon de la editoarea mea, care mi-a povestit, cuprinsă de un extraordinar, deși șoptit, entuziasm, că tocmai câștigasem un premiu important cu cartea pentru care pregăteam fotografiile.

Nu, nu glumesc, a insistat Ada. Nu e o glumă.

Trimisese manuscrisul, data de lansare a cărții era abia la primăvară. Predasem nu de mult ultima variantă corectată. Dar acum urma să intre în tipar mai devreme.

Termenul e strâns, a adăugat ea. Trebuie să devansăm totul cu patru luni, ca să ne asigurăm că vom avea cărțile la ceremonia de decernare a premiului, și trebuie să mărim tirajul. Deocamdată, vestea nu e publică, mi-a zis, nu trebuie să spui nimănui, nici măcar lui Patrick, m-a avertizat ea.

Nici măcar lui? De ce? am întrebat.

Pentru că e gură-spartă și pentru că te iubește atât de mult. Știu că în ultima perioadă lucrurile au fost dificile, dar chiar te iubește, și pentru că nu se va abține să spună și altora, și dacă se află că ai răspândit vestea… nu știu cum o să fie privit.

Ada vorbea repede, dar în șoaptă. Biroul ei avea pereți de sticlă și, deși era o sticlă groasă, securizată, dacă ar fi sărit în sus de bucurie, ar fi trezit bănuielile și curiozitatea colegilor.

Ești sigură? am întrebat-o.

Nu mă așteptam. Era o carte diferită de cele pe care le scrisesem înainte: mai personală, mai cuprinzătoare și îmi luase ridicol de mult timp s-o scriu.

Îmi tremurau mâinile. Simțeam cum broboane de sudoare mi se adună la subraț și-mi umezesc tricoul.

Ești sigură? am repetat.

Eram amețită, mă clătinam, îmi era puțin greață.

Da, mi-a răspuns. Am scrisoarea în față. Ceremonia de decernare a premiului va avea loc la New York, pe 2 decembrie. Urmează să ne trimită mai multe detalii peste câteva zile.

Vorbise parcă ținându-și respirația, iar acum a adăugat: Stai, îmi face cineva semn, avem ședință. Doamne, am uitat de ședință! Trebuie să fug, îmi pare rău, te sun mai târziu.

M-am ținut de cuvânt și nu i-am spus lui Patrick, nici înainte de fotografii, nici după. Dar i-am spus surorii mele, May. Până la urmă, era o carte în care era și ea personaj, fapt cu care îi plăcea să se laude chiar și înainte să plece cartea la tipar. Însă eram convinsă că știa să păstreze un secret, dacă o rugam. Bineînțeles, i-am povestit și lui Valerie, agenta mea literară. De obicei, îmi explicase Ada, ceremonia se ținea la Londra. Dar în acel an, într-o tentativă de a-i măguli pe americani, avea să se țină la New York. Acest lucru îi supărase pe mulți dintre membrii comisiei, dar cumva puterea opiniei americane a cântărit mai greu. Era, cu siguranță, cel mai important eveniment literar internațional. Totul mi se părea extraordinar, cât se poate de neașteptat. Aproape că mi-era teamă de ceea ce urma să se întâmple, devenisem superstițioasă, poate chiar paranoică, până în punctul în care evitam să spun numele premiului cu voce tare sau în gând, ca să nu cobesc. În conversațiile cu Ada, ca și în propriile gânduri, îi spuneam simplu Premiul. Actul de a fi fotografiată era cu atât mai dificil.

Hai, m-a îndemnat Patrick. Încă una, pentru noroc. Zâmbește pentru mine!

Editura se oferise să angajeze un fotograf profesionist, dar nimic nu mi se părea mai cumplit. Dacă mă ruga cineva să zâmbesc, partea stângă a gurii îmi înțepenea, iar mușchiul de sub ochiul drept începea să-mi zvâcnească. Încercasem o dată, la rugămintea Adei, pentru o carte anterioară, când eram prea naivă ca să știu că pot refuza, și stătusem trei ore într-o încăpere prea rece de la aerul condiționat, repetând această mantră: Fani-fani-fani. Bani-bani-bani.

Îți menține buzele deschise exact atât cât trebuie, mi-a spus fotograful. Adică, dacă nu vrei să zâmbești. Pentru că trebuie să pari abordabilă, a continuat el. Ca și cum ai fi pe punctul de-a rosti ceva, o gură ușor întredeschisă, asta ne dorim. Ca și cum ai vorbi cu cel care îți privește fotografia, confesându-i-te. Deschisă, dar nu exagerat de prietenoasă, așa, da, perfect, acum rămâi așa.

Apoi am schimbat poziția și am repetat mantra: fani-fani-fani, bani-bani-bani, printre clicurile aparatului foto. Ulterior, eu și Patrick aveam să râdem.

Dar n-o spui niciodată pentru mine, a zis el. O spui, te rog? Hai. Spune-o! Măcar o dată, te rog!

Pe urmă a făcut câțiva pași de rumba în sufragerie, repetând fani-fani-fani. Bani-bani-bani.

Așa că era o veche favoare pe care i-o datoram, să rostesc aceste cuvinte în timp ce el apăsa pe declanșator. După aceea, ne-am uitat împreună la poze.

Mă rog, nu-mi place niciuna. Alege tu, i-am spus în cele din urmă. Nici nu vreau să știu. Și nici să nu-mi spui pe care o alegi.

Asta se întâmpla cu un pic mai mult de o lună înainte de data la care trebuia să plecăm în croazieră, cadoul pe care-l luasem pentru aniversarea căsătoriei noastre, și aveam altele pe cap: vizele, asigurările de călătorie; fotografia era încă o sarcină pe care o aveam de îndeplinit. Ne pregăteam pentru a paisprezecea noastră aniversare, deși, într-un fel sau altul, eram împreună de ceva mai mulți ani, în acel an îmi dorisem să sărbătorim măcar o dată cum se cuvine. Croaziera era elaborată: dura optsprezece zile și începea din Alaska. Trebuia să luăm avionul din Londra, apoi să ne îmbarcăm pe vas în portul Homer, ca să străbatem Marea Bering și, urmând coasta Rusiei, să ne îndreptăm către Hokkaido, în nordul Japoniei. De acolo, mergeam spre sud, către Osaka, de unde plecam cu trenul la Kyoto. Plănuisem totul cu mare atenție, astfel încât să ajungem în Japonia la sfârșitul toamnei. Aveam să ne sărbătorim în auriul și roșul pădurii, iar el avea să mă sărute, în timp ce frunze roșii în formă de stea se desprindeau de pe ramuri și îmi poposeau în păr. Trebuia doar să ajustez puțin itinerariul ca să zburăm la New York pentru ceremonie. Avea să fie o surpriză pentru el.

Bănuiesc că ar fi fost mai logic să pornim din Japonia și să navigăm către America. A fi însemnat să ne petrecem aniversarea pe mare, ceea ce nu-mi doream. Nu pentru o ocazie atât de specială, al paisprezecelea an fiind anul de fildeș, simbolul răbdării și al stabilității. Un an norocos, cred unii, pentru că numărul este compus din doi de șapte. Mai clar spus, rezervasem croaziera înainte să primesc vestea premiului. Și deși mă gândisem să încerc să reorganizez vacanța, în cele din urmă am decis să n-o fac. Programul era strâns, dar puteam ajunge, aveam două zile întregi de petrecut în Kyoto înainte să trebuiască să fiu la New York.

Nu mai făcuserăm niciodată ceva asemănător, nu fuseserăm niciodată atât de extravaganți. De fapt, abia dacă sărbătoream în vreun fel. În fiecare zi, când se apropia data, eram prea ocupați ca să mai facem și altceva decât să ieșim la cină, poate să vedem un film. Totul era foarte relaxat. Vorbeam despre muncă. El era regizor de film cu un post onorific la o universitate prestigioasă și, în timp, pe măsură ce filmele lui au devenit tot mai cunoscute, presiunile au crescut. Toată lumea mai voia câte ceva de la el. Renunță la ceva, îi spusesem iar și iar, lasă ceva deoparte. Era extenuat. Și în ultima vreme nu fusese ușor. Ceva trebuia să se schimbe. El era primul care recunoștea că programul, cel puțin la început, era o alegere personală: i se deschideau uși, trebuia doar să pășească înăuntru. Dacă i se cerea un scenariu sau un rezumat detaliat, îl livra. Câte un film ocazional s-a transformat în filme frecvente, scurtmetrajele au devenit lungmetraje, fiecare dintre ele însoțit de tot mai multă publicitate: interviuri, dezbateri, articole în ziare. Era, explica el fără rușine, doar o chestiune de capital. Pe acele coridoare, trebuia să te lupți să-ți faci numele tot mai mare și mai răsunător, tot mai cunoscut: să-ți revendici teritoriul, să-l cumperi, să preiei puterea atunci când e nevoie. Aniversarea noastră era la finalul lui noiembrie; avuseserăm o nuntă frumoasă de toamnă, dar mai târziu în căsnicie asta însemna că data pica în mijlocul degringoladei de dinainte de Crăciun pentru respectarea termenelor de lansare pentru Anul Nou, iar Patrick era mereu prea agitat ca să plece în concediu. Așa că pur și simplu luam masa în oraș, poate beam câte un pahar, două și adormeam pe canapea, uitându-ne la televizor. Dar în acel an, am insistat să facem altceva.

Când am sugerat croaziera, Patrick era aproape de colaps. Își lăsase părul lung. Nu se mai spăla la fel de des ca de obicei. Devenise îndeajuns de important ca aceste lucruri să nu mai conteze atât de mult.

Serios? Chiar vrei? m-a întrebat.

La început, a fost sceptic, susținând că o vacanță cerea prea mult efort: să facem bagaje, să zburăm până în port și să stăm la cozi, să interacționăm cu străini la masă și la piscină. N-avea chef de așa ceva.