Editori:

Silviu Dragomir

Vasile Dem. Zamfirescu

Director editorial:

Magdalena Mărculescu

Redactare:

Mihaela Stan

Design copertă: James Iacobelli

Fotografie copertă: © Rebecca Stice/Trevillion Images

Director producție:

Cristian Claudiu Coban

Dtp:

Eugenia Ursu

Corectură:

Irina Mușătoiu

Cristina Spătărelu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: The Invisible Hour

Autor: Alice Hoffman

Copyright © 2023 by Alice Hoffman

Copyright © Editura Trei, 2023
pentru prezenta ediție

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-1979-0

ISBN (EPUB): 978-606-40-2189-2

Mi-am început viața pentru a doua oară într-o noapte de iunie, în anul în care am împlinit cincisprezece ani. Încă mă numeam Mia Jacob și încă eram făcută din carne și oase, dar, când am ieșit în stradă în acea noapte, am pășit într-un altfel de viitor. Am plecat în același fel în care sosise mama, singură, în întuneric.

Luna era gălbuie și pădurea, de un negru smolit. Dacă n-ai fi știut că acolo erau munți și câmpuri și că te aflai în Western Massachusetts, ai fi crezut că ajunseseși la capătul pământului. Într-un fel, era adevărat, cel puțin pentru mine. Simțeam fiecare gură de aer ca un vuiet în piept. Simțeam ecoul fiecărei bătăi a inimii. Libertatea nu este ceea ce crezi că este. E rece și dură și strălucitoare. Asta am simțit când am schimbat totul. Când am luat cenușa și am eliberat-o în vânt.

Dimineață urma să fiu pedepsită în mijlocul pășunii, sub ochii tuturor, o avertizare pentru ca toți să vadă ce pățesc cei care nu se supun. Trebuia să implor și să mă căiesc. În trecut, cerusem să fiu iertată, dar acum eram altcineva. Eram fata care știa cum să evadeze, cea care putea deveni invizibilă, cea care credea că un vis poate fi mai puternic decât o mie de realități.

Credeau că am doar viața pe care o trăiam aici, dar eu descoperisem alte vieți posibile de fiecare dată când citeam o carte.

M-au închis în hambar cu oile. Mi-au spus că ar trebui să mă gândesc la ce avea să-mi aducă ziua de mâine. Dar eu furasem un ciocan de la bărbații care reparau magazia de pe cel mai îndepărtat câmp și îl ascunsesem sub fân, în hambar. Mereu am crezut că s-ar putea să fiu nevoită să evadez.

M-am chinuit să sparg lacătul mai bine de-o oră, mâinile mi-erau însângerate, pline de bășici. Dar în zadar. Apoi, dintr-odată, lacătul mi s-a deschis în palme.

Purtam o salopetă gri și ghetele roșii ale mamei. Arătam ca o prizonieră și până atunci asta crezusem mereu că sunt. Drept pedeapsă, îmi tăiaseră părul roșcat în primăvară, când nu mă dezlipeam de mormântul mamei și au fost nevoiți să mă ia de acolo cu forța, cu mâinile încleștate încă pe frunzele de ferigă. Părul meu era oricum prea frumos, așa îmi spuseseră, un semn de vanitate, genul de însușire care mă făcea să mă uit în oglindă și să cred că sunt mai bună decât toți ceilalți.

De data asta, pedeapsa fusese mai aspră. Îmi legaseră la gât o funie de care prinseseră o pancartă cu regulile pe care le încălcasem. A de la acte de ticăloșie. A de la afront și anarhie. A de la alienare și antisocial. A de la ambiție. A doua zi voiau să-mi însemneze brațul cu fierul roșu, cu litera A, ca să nu uit niciodată de ce am fost pedepsită.

Îmi găsiseră cărțile. Operele complete ale lui Shakespeare. The Blue Book of Fairy Tales, preferata mamei de când era mică. Scrisorile și poemele lui Emily Dickinson. Sunt afară cu un felinar, căutându-mă pe mine însămi. De fiecare dată când mergeam în oraș, mă furișam în bibliotecă. Știam că acolo găsesc ceva magic și știam că ei vor face tot posibilul să distrugă magia. În acea seară, îmi arseseră cărțile și încă puteam simți mirosul sulfuros al jarului de pe câmpul unde intenționau să mă pedepsească a doua zi. Mai aveam o carte, cea pe care o iubeam cel mai mult, ascunsă în hambar, într-un loc în care nu căutaseră. Era comoara și harta mea. Era cartea care-mi salvase viața. Cu mult timp în urmă, existaseră și alte locuri în care femeile erau pedepsite pentru că voiau să fie oneste cu ele însele. Când am ieșit din hambar și am început să alerg pe câmpul întunecat, țineam strâns la piept Litera stacojie. Uneori, când citești o carte e ca și cum ai citi povestea propriei vieți. Asta mi se întâmplase și mie. Când am citit prima pagină, m-am trezit. Am înțeles cine sunt și cine puteam fi.

N-am mai luat cu mine decât un mic desen pe care îl găsisem într-un sertar din birou. Ia-l, îmi spusese Evangeline, care avea grijă de birou și de școală, când îl descoperisem. Nimeni nu vrea porcăria aia. Era o acuarelă în nuanțe de albastru și de verde, pe care o țineam sub pernă. O priveam în fiecare seară și-mi amintea mereu că lumea e frumoasă. Era frumoasă chiar și în întuneric, în aerul verzui din jur, cu licuricii alunecând prin iarba înaltă și cu brumărelele albe ce creșteau sălbatice în pădure.

Mă știau toți câinii, așa că nu m-au oprit când am ajuns la poartă; nici măcar n-au lătrat. În copaci, liliecii băteau din aripi. Erau foarte multe stele, dar n-aveam timp să le privesc. Mi-am făcut drum printre mărăcini. M-am apropiat prea mult de ei și am sângerat. Mama nu știuse să dezlege ce ne ținea aici, dar eu eram diferită. Aveam în palme cheia, acea carte publicată în 1850, cea care înțelesese povestea noastră mai bine decât cei care ne cunoscuseră. Am desfăcut pancarta pe care mi-o legaseră în jurul gâtului și am rupt-o.

***

Am străbătut câmpurile, apoi am luat-o pe drumul noroios și am trecut de stejarii bătrâni. În depărtare se vedea muntele Hightop, unde încă mai cutreierau urși. Știam ce am de făcut. Nu căra multe cu tine. Nu privi în urmă. Nu lua decât lucrurile de care ai cea mai mare nevoie. Am intrat în pădure și m-am îndreptat către oraș. Mă născusem și trăisem aici toată viața, dar acum se terminase. Aveam să rămân invizibilă printre ferigi și pini, nevăzută de trecători. Crenguțele și frunzele îmi trosneau sub ghete în timp ce-mi croiam drum prin frunzișul des în care coniferele răspândeau un parfum întunecat, teluric. Ceva se sfârșea și altceva începea.

În toate basmele, scapă nevătămată acea fată care se salvează pe ea însăși.

Când am ajuns în oraș, am început să alerg. Am alergat mai repede decât o făcusem vreodată. M-am îndreptat către singurul loc în care știam că ușa îmi e mereu deschisă. Locul în care găsisem cheia. Cu mult înainte ca soarele să răsară, înainte să intre cu toții în hambar și să descopere că plecasem, înainte să înceapă să mă caute, am ajuns la bibliotecă. Atunci a început viața mea.

Partea întâi

Aici și acum

Capitolul unu
LA CELĂLALT CAPĂT AL UNIVERSULUI

Ivy Jacob era din Boston și trăise toată viața în Beacon Hill, însă, de fiecare dată când era întrebată unde a crescut, răspundea: La vest de lună. Râdea când rostea cuvintele ce indicau acel loc de poveste care nu existase niciodată în această lume și nici într-o alta, dar i se putea citi în ochi cât de profund își dorea să fie adevărat. Întotdeauna se simțise o străină în Louisburg Square, o enclavă exclusivistă cu vile în stil neogrec, înconjurând un mic parc și o grădină, toate deținute de familiile de elită din oraș. Vecinii nu-și prea vorbeau, dar se respectau și respectau regulile. Celelalte fete din cartier purtau fuste plisate și bluze cu guler Peter Pan, făceau ce li se spunea, iar când absolveau Birch School, mergeau la Wellesley sau la Mount Holyoke. Ivy era diferită. Făcea ce voia. Părinților nu le plăcea felul în care se îmbufna sau în care se făcea de rușine cu fustele ei scurte, privindu-și frumusețea ca pe un blestem, tăindu-și părul într-un an și vopsindu-l albastru în următorul, ieșind grăbită din încăpere ori de câte ori părinții ei încercau să-i bage mințile în cap. Dar era o fată inteligentă și fusese mereu o cititoare desăvârșită, petrecând ore în șir la biblioteca Athenaeum din Boston. Totuși, în ciuda iubirii pentru cărți, își ignora temele și lua note mici la școală; lecțiile o plictiseau de moarte. Îi adora pe Thoreau pentru ideile lui rebele, pe surorile Brontë pentru poveștile de iubire întunecate și tragice și pe Toni Morrison, ale cărei romane o făceau să plângă și să se simtă de parcă n-ar fi știut nimic despre viață.

Puținele comori pe care le avea erau strânse în caseta de bijuterii pe care o primise în copilărie. Când o deschidea, o balerină se rotea grațios. Înăuntru nu avea mari valori: brățări de argint, un bilet de la un concert la care mersese cu părinții în vacanță, cheia de la casa menajerei lor, Helen Connelly. Helen, care nu avea copii și care regretase mereu această decizie, cunoștea bine familia și știa cât de nefericită e Ivy. Lucra pentru ei de când Ivy avea câțiva anișori și o iubea ca pe propria fiică. Dacă ar fi fost fata ei, ar fi retras-o de la școala particulară la care era departe de a excela; Ivy ar fi știut că e iubită.

— Pentru urgențe. Dacă ai nevoie de mine vreodată, îi spusese Helen când îi dăduse cheia.

Ivy o strânsese în brațe, mulțumindu-i.

— Fiecare zi e o urgență, îi șoptise ea și, deși zâmbea, nu părea să glumească.

— Ține minte, sunt aici zi și noapte, adăugase Helen.

Ivy era cu adevărat frumoasă, cu părul negru și ochii cenușii, dar, pe măsură ce crescuse, devenise tot mai greu de stăpânit, cel puțin potrivit părerii părinților. Când a împlinit șaisprezece ani, mama ei o considera povara vieții sale. În ultimul an de liceu, avea note catastrofale, dormea adesea până la prânz și devenise vegetariană, o alegere pe care părinții erau convinși că o făcuse din dușmănie. Ivy fusese ridicată de poliție împreună cu un grup de tineri când vandalizaseră statuia lui John Harvard din Harvard Yard, vopsindu-i piciorul în roșu. Umblase cu tot felul de băieți și de curând fusese prinsă în camera ei în pat cu fiul vecinilor, un student la Harvard pe nume Noah Brinley, dintr-o familie foarte bună; dar faptele lor erau inacceptabile. Părinții lui Noah nu fuseseră înștiințați de această situație — până la urmă, băieții sunt băieți —, dar Ivy fusese pedepsită pentru câteva săptămâni, deși, dacă ar fi fost mai atenți, părinții ei ar fi observat urmele umede de pe covorul din hol, lăsate în diminețile reci în care Ivy se furișa înapoi în casă după nopțile petrecute în parc, în camera de cămin a lui Noah sau hoinărind pe Beacon Street.

***

Ivy n-a înțeles ce se petrece decât în septembrie, când deja trecuseră trei luni. Se mai întâmplase și înainte să-i întârzie menstruația, dar într-o zi a simțit ceva mișcându-se în corpul ei. Nimeni nu-i vorbise despre contracepție și crezuse că se poate baza pe Noah să aibă grijă, dar el nu fusese niciodată genul de băiat responsabil. Acum se simțea de parcă ar fi înghițit marea, simțea un val străbătând-o, o însuflețire, de parcă o altă inimă ar fi bătut lângă a ei. Ivy nu se gândise niciodată să aibă un copil, bebelușii n-o interesau, dar acum prioritățile ei erau altele.

Studenții se întorceau la Harvard și l-a găsit pe Noah în camera lui de cămin, desfăcându-și bagajele. Fusese plecat toată vara, călătorise cu părinții în Franța și, dintr-un motiv sau altul, n-o căutase pe Ivy după ce revenise în Statele Unite. Adevărul era că existau alte fete mai interesante pentru el, fete care nu aveau atâtea probleme, fete cu experiențe sexuale mai sofisticate. Noah era înalt și frumos, cu păr arămiu, bogat.

— Bună, i-a spus el șovăitor când a văzut-o în prag.

Ivy părea mai greoaie, avea o expresie stranie și visătoare, de parcă ar fi fost în transă.

— Ce cauți aici? a întrebat-o Noah după o pauză măsurată.

Venise să-i spună că viețile lor aveau să se schimbe, că sunt meniți să fie împreună, că o să fie fericiți, dar, când i-a zis că e însărcinată, Noah n-a răspuns nimic. Părea absent și confuz, așa cum arăta după ce bea prea mult. Ivy i-a mărturisit că vrea să fugă împreună cu el, dar, ca reacție, Noah a trântit ușa, în caz că se întorcea colegul lui de cameră.

— Vorbește mai încet, i-a spus el și, în acel moment, acolo, în acea cameră de cămin de la Harvard, vocea lui semăna cu a tatălui ei.

Ivy crezuse că sunt îndrăgostiți, asta își spuseseră, dar acum, văzând privirea întunecată și piezișă a lui Noah, s-a gândit că poate se înșelase. Mai observase acea privire, chiar la tatăl ei. Dezamăgire și răceală. Deși era încă în aceeași încăpere cu ea, Noah părea deja departe.

— Chiar îți imaginezi că m-aș gândi să fug cu tine? a spus el rece, cu o încruntătură pe chipul lui frumos. Sunt în anul doi, anul ăsta e foarte important. Nu poți să strici totul.

Ivy s-a simțit ca o fetiță abandonată într-o lume haotică. Adevărul era că, în ciuda atitudinii de fată rea, Noah era primul băiat cu care avusese relații intime. Nu se putea duce la medicul de familie s-o ajute cu anticoncepționale, acesta i-ar fi spus imediat mamei sale, iar singura dată când mersese la o clinică să ceară ajutor, erau protestatari la intrare și nu îndrăznise să treacă pe lângă ei.

— Credeam că vrei să fim împreună.

Noah se baza pe bunăvoința părinților lui, iar vestea lui Ivy i-ar fi înfuriat. Cine știe ce preț ar fi trebuit să plătească pentru asta? N-ar fi reușit niciodată să intre la Harvard fără ca tatăl lui să intervină.

— Oamenii se schimbă, i-a răspuns el autoritar și stăpân pe sine.

Îl auzise de atâtea ori pe tatăl lui rostind aceste cuvinte.

Noah nu mai știa ce simte pentru Ivy. Și oricum, ce însemna iubirea? Ivy era frumoasă, dar ceea ce i se păruse amuzant la început — să se scalde în râul Charles, deși era poluat și rece, să fure din magazinele de pe Charles Street, să facă sex noaptea târziu în parc — i se părea pueril acum. Ivy putea să întrerupă sarcina sau să păstreze copilul, decizia îi aparținea ei întru totul. Ce legătură avea el?

— Ce pot să spun? Fă ce vrei!

— Ce vreau eu? a întrebat Ivy, nevenindu-i să creadă. Nu asta faci tu? Ce vrei tu?

Noah s-a dat un pas în spate. Ochii cenușii ai lui Ivy erau ca de pisică. Nu știai niciodată cum ar putea reacționa o fată ca ea. Era atât de instabilă. Nu știai niciodată când avea să răbufnească. I-ar fi putut suna pe părinții lui sau ar fi putut să apară la ușa lor, cerându-le ajutorul. L-ar fi putut șantaja sau urmări, pândindu-l prin campus, așteptând să-l încolțească. Trebuia să se gândească la viitor, iar Ivy deja aparținea trecutului. Mai mult ca sigur, peste câțiva ani, abia dacă avea să și-o mai amintească.

— Uite care-i treaba, eu trebuie să mă duc la curs. Nu toată lumea are atât de mult timp liber, a spus el iritat, fără să-și dea seama cât de urât se poartă și fără să-i pese prea mult.

Noah s-a îndepărtat, resemnat cu ideea că nu toate relațiile se termină bine. Ivy nu era prima fată pe care o dezamăgea și, probabil, n-avea să fie nici ultima. Voise să-i spună E problema ta, nu a mea, dar era mai ușor să dispară pur și simplu. Când a cotit pe coridor, Ivy era deja dată uitării.

***

Ivy a așteptat o săptămână, dar așteptarea nu făcea lucrurile mai ușoare. Coșmarurile o trezeau în miez de noapte. Hainele nu-i mai veneau. Când, în cele din urmă, i-a mărturisit tatălui ei în ce situație se află, acesta a lovit-o, o reacție impulsivă pe care avea s-o regrete pentru totdeauna.

De obicei, nu era un bărbat violent, dar gestul fusese făcut, iar acum Ivy îl privea ca pe un străin.

— Ce-ai avut în cap? a răbufnit el enervat.

A întrebat-o pe Ivy dacă nu cumva încerca s-o omoare pe mama ei, lui să-i distrugă afacerea, iar ea să-și irosească viața.

— O să am un copil. Am crezut c-o să mă ajuți, i-a răspuns Ivy.

A trimis-o în camera ei ca pe o fetiță. Și-a auzit părinții certându-se în salon. A ieșit din dormitor în vârful picioarelor și s-a așezat pe scări să asculte ce plănuiau adulții. Deja îi hotărâseră soarta. Aveau s-o trimită la o școală din Utah, un loc despre care se spunea că e ca o închisoare, iar când avea să se nască, copilul urma să fie dat spre adopție. Discutau despre trupul ei și despre viitorul ei, care păreau să le aparțină, și intenționau să preia controlul asupra a ceea ce considerau a fi un dezastru.

Ivy și-a făcut bagajul și a așteptat ca părinții ei să meargă la culcare, apoi a coborât scările până la ușă. Ar fi putut să-i lase un bilet lui Helen, care fusese întotdeauna atât de bună cu ea, ar fi putut să ia cheia din caseta de bijuterii și să meargă cu trenul până în South Boston, unde locuia aceasta, dar nu gândea limpede. Nu voia decât să fugă cât mai repede, pentru ca părinții să nu-i mai poată controla viața. În niciun caz n-avea să le dea voie să-i ia copilul. Nu i-a păsat că a lăsat ușa larg deschisă în urmă. Părinții ei puneau mare preț pe bunurile lor și erau mereu atenți să încuie de două ori ușa de la intrare. N-aveau decât să vadă cum e când cineva nu-ți respectă dorințele și visurile. N-aveau decât să afle că ea nu intenționează să se întoarcă.

Când și-a dat seama că își ține destinul în propriile mâini, Ivy a început să tremure. Dar s-a dus în Harvard Square și s-a așezat picior peste picior pe cărămizile de lângă stație, unde se adunau tinerii să stea de vorbă și să-și cumpere droguri. Stătea așezată pe zid, cu geanta de voiaj sub picioare. Părul negru îi acoperea spatele. Era îmbrăcată în blugi și cu o jachetă prea subțire pentru acel anotimp. Nopțile de septembrie deveniseră răcoroase. Timpul trecea atât de repede.

Ivy spera să-l poată spiona pe Noah, dorindu-și din tot sufletul ca el să se răzgândească, dar Noah nu era acolo și, oricum, dacă ar fi văzut-o, ar fi trecut pe lângă ea. Deja plănuise ca, în caz că avea s-o mai întâlnească vreodată, să nu interacționeze cu ea în niciun fel, nici măcar pentru o scurtă conversație. Până la urmă, nu-i datora nimic. Avea să-și ferească privirea și să-și dorească să dispară. De fapt, deja o făcuse.

O fată cu un rucsac greu s-a așezat lângă Ivy.

— Salut, ce faci?

— Tu ce crezi? a răspuns Ivy, rușinată când și-a dat seama că are lacrimi în ochi.

— Cred că lumea poate fi crudă, a spus fata.

Ivy și-a șters lacrimile. Ce rost avea să plângă?

— Undeva trebuie să existe cineva fericit, a murmurat ea, deși n-o credea cu adevărat.

— Chiar există. Și chiar știu unde.

Noua tovarășă a lui Ivy se numea Kayla sau cel puțin așa își spunea acum. Avusese alt nume, cel pe care i-l dăduseră părinții, dar nu mai conta. Kayla se îndrepta spre Western Massachusetts. Auzise de o comunitate în care oamenii erau respectați pentru ceea ce sunt și nu pentru ceea ce-și doreau familiile lor să fie. Nu erau judecați și împărțeau tot ce aveau. Venise în Harvard Square să facă chetă și să strângă bani pentru un bilet de autocar.

Dar s-a dovedit că nu era nevoie să cerșească. Ivy avea la ea cardul de credit al tatălui său și, cum acesta nu-l blocase încă, cele două fete și-au luat cartofi prăjiți de la Charlie’s Kitchen, apoi și-au cumpărat pantofi noi. După aceea, s-au dus în centru, iar Ivy a scos de pe card bani pentru două bilete de autocar înainte să arunce cardul American Express într-un coș de gunoi din autogara companiei Greyhound. Acolo, în stație, Ivy a încremenit pentru o clipă. Știa că totul e pe cale să se schimbe.

— Nu te teme, i-a spus Kayla.

Ivy tremura. Viața pe care o trăise până atunci părea atât de îndepărtată și deja regreta că n-o sunase pe Helen.

— Nu mă tem.

— O să găsim locul care să ne primească, a consolat-o Kayla.

Ivy era extenuată și a fost recunoscătoare că a reușit să adoarmă în autocar, unde era cald, confortabil și întunecat. Peste trei ore, când s-a trezit în Blackwell, Massachusetts, s-a uitat pe geam, a văzut cerul nopții fremătând de stele și s-a gândit că poate ajunsese în paradis.

***

Kenneth Jacob a coborât din dormitor puțin după ora șase dimineața și și-a dat seama că ceva lipsește. A înțeles mesajul transmis de fiica lui în momentul în care a văzut ușa pe care ea o lăsase larg deschisă. Vântul o trântise la perete și doi porumbei se plimbau pe podeaua din plăci de marmură albe și negre. Ivy dispăruse, dispăruse cu totul, de parcă ar fi înghițit-o pământul. Detectivul particular pe care Kenneth l-a angajat a găsit-o abia peste zece luni, într-o zonă rurală a statului Massachusetts, la marginea orașului Blackwell, la o fermă prăpădită, unde născuse deja o fetiță. Detectivul i-a adus tatălui ei, la biroul de pe Beacon Street, fotografiile pe care i le făcuse lui Ivy. Kenneth Jacob s-a uitat prin fotografii, în timp ce detectivul îi povestea cum Ivy intrase într-o comunitate sectară condusă de un drogat ale cărui reguli constituiau un cod ce îi obliga pe adepții cultului să rupă orice legătură cu familiile, să renunțe la orice formă de comunicare. După cum se dovedise, familia Jacob locuise cu multă vreme în urmă în ținutul Berkshire și rudele lor făcuseră avere din livezile de meri de lângă Blackwell, înainte să se reorienteze către afaceri imobiliare și bancare în Boston. Se spunea că o strămoașă a lor avusese un copil cu John Chapman, cunoscut ca Johnny Appleseed1, așa că lui Ken Jacob îi plăcea să spună că avea merele în sânge.

În fotografiile neclare aduse de detectiv, Ivy culegea ceea ce păreau a fi mure. Avea părul împletit, acoperit cu o eșarfă, iar chipul ei frumos era senin. Purta o haină bărbătească ponosită și ținea în mână un coș din nuiele. Pe o păturică, un bebeluș stătea liniștit în timp ce Ivy era ocupată să adune fructele de pe ramurile joase. Soarele strălucea, iar în depărtare se vedea o pădure întunecată de pini. În apropiere era o livadă, iar dacă Ken ar știut câte ceva despre mere, și-ar fi dat seama că erau din soiul numit Look-No-Further2, care se trăgea chiar din semințele plantate de Johnny Appleseed.

— E acolo cu iubitul ei din liceu? a întrebat Ken Jacob.

De când dispăruse Ivy, nu mai avusese nicio clipă de liniște; presupusese mereu că poate îndrepta orice merge prost și o asigurase pe soția lui că asta avea să facă, dar începea să aibă dubii.

— Noah Brinley? Nu. În niciun caz. El e la Harvard. Ea e cu acest Joel Davis. Șeful comunității. Susține că a studiat la Harvard, dar singurele informații pe care le-am găsit despre el au fost la Administrația Penitenciarelor din Massachusetts. A fost închis la penitenciarul Bay State pentru agresiune.

— Ei bine, n-o să mai rămână cu el mult timp.

Ken Jacob simțea că i-a ajuns. Nu mai era vorba doar de o toană adolescentină, Ivy își distrugea viața.

— Ken, a spus detectivul.

Era un tip afabil, care văzuse lucruri îngrozitoare în meseria lui. Li se adresa clienților pe numele mic doar când le dădea vești proaste.

— S-a căsătorit cu el.

— Bine, a răspuns Ken Jacob, plecând capul.

Părea calm, dar era cuprins de panică. În cariera lui de investitor, se obișnuise să aibă mereu un plan de rezervă, iar în copilărie mama și dădaca lui îl învățaseră să nu-și arate sentimentele. Ivy împlinise optsprezece ani, dar existau soluții.

— Putem să luăm noi copilul?

Când aflase că Ivy e însărcinată, fusese convins că bebelușul trebuia dat spre adopție, dar acum credea că puteau repara o parte din răul făcut. Aveau o nepoată. Un copil perfect. Puteau să o protejeze și să aibă grijă de ea. Așa cum nu o putuseră proteja pe Ivy, dar n-a îndrăznit să ducă gândul până la capăt.

— Puțin probabil, a răspuns detectivul ferm. Davis e trecut pe certificatul de naștere ca tată. Așa că ar fi o luptă, și chiar una urâtă. Din câte-am auzit, e un nenorocit.

O luptă însemna articole în Boston Globe. Însemna avocați și tribunale. Ken nu era sigur că soția lui ar fi suportat să treacă printr-o astfel de bătălie.

— L-am putea răpi, a spus Ken.

Câțiva bărbați s-ar fi putut strecura acolo în miez de noapte, lăsând camionul pornit la poarta fermei.

— Dacă vrei să iei copilul, cunosc eu persoanele potrivite. Te-ar costa 30 000 de dolari. Dar există riscul să iasă prost. Plătești, dar n-ai nicio garanție, l-a informat detectivul.

Nu banii îl îngrijorau pe Ken Jacobs, ci gândul de a-și lăsa soția singură, dacă ar fi fost prins și condamnat. Așa că, torturat de toate lucrurile pe care nu le putea face, a strâns fotografiile și le-a pus în sertarul biroului său. L-a plătit pe detectiv pentru serviciile prestate și nu i-a spus niciodată soției unde se află fiica lor, deși o auzea pe Catherine plângând în miez de noapte. S-a gândit că ceea ce i se întâmplase cu adevărat fiicei lor era mai rău decât ce și-ar fi putut închipui Catherine. Nu suporta gândul ca soția lui să vadă fotografiile minunatei lor fiice îmbrăcată în haine cenușii, austere, ca o puritană. În tinerețe, Ken mergea la schi și snow-board în acea regiune și se oprea uneori la Taverna Jack Straw. Mersese să vadă ceea ce localnicii numeau Copacul Vieții, plantat de însuși Johnny Appleseed. Într-o iarnă descoperise că legendele despre arborele respectiv erau adevărate, chiar înflorea iarna. Era o minune, un miracol, ceva ce putea face pe oricine să creadă în magie, măcar pentru o vreme.

Se întreba dacă Ivy se mai gândea vreodată la ei. Se întreba dacă fiica lui știa că, după ce plecase, aproape în fiecare noapte el stătuse în pragul ușii, așteptând-o să se întoarcă acasă. Acum înțelesese că n-avea s-o facă. Era căsătorită și nu mai era fetița lor. N-avea niciun motiv să-i spună lui Catherine, oricum n-ar fi contat. Odată făcute, anumite lucruri nu puteau fi desfăcute, iar Ken Jacob avea convingerea că fiica lor e un suflet pierdut. Dacă s-ar fi urcat în mașină și ar fi condus trei ore, poate că Ivy ar fi alergat spre el cu copilul în brațe, recunoscătoare peste măsură. Poate că ar fi plâns și i-ar fi mărturisit că făcuse o greșeală. Poate că l-ar fi iertat că o lovise și că refuzase s-o ajute atunci când contase cel mai mult. S-ar fi putut ierta unul pe celălalt, iar viitorul ar fi putut fi ceva împărtășit de amândoi. În loc de asta, Ken Jacob a intrat în biroul său, a încuiat ușa și nu i-a mai rostit niciodată numele.

***

Cândva, Western Massachusetts fusese o regiune sălbatică și uneori încă părea să fie așa, mai ales în ianuarie, când zăpada era atât de înaltă, încât era imposibil să mergi pe drum, sau în octombrie, când munții scânteiau de parcă întreaga lume ar fi fost în flăcări. Comunitatea deținea 200 de acri de pământ chiar lângă Blackwell, oraș fondat în 1750. Locuitorii lui fuseseră nemulțumiți când, cu zece ani în urmă, în zonă începuseră să apară tot felul de străini. Primul grup își pusese corturile în apropiere de Band’s Meadow, scăldându-se în râul Last Look și hrănindu-se cu muguri de ferigă și cu porumbul cultivat pentru animale. Era o adunătură de oameni fără căpătâi și îi întâmpinau pe toți nou-veniții cu iubire și cu blândețe, chiar dacă unii dintre ei n-aveau decât rucsacul aruncat pe-un umăr și ajunseseră în oraș cu autocarul Greyhound. Alții renunțaseră la viețile lor așezate pentru a deveni căutători ai frumuseții și ai adevărului și veniseră cu mașinile BMW sau Audi care, de vreme ce posesiunile individuale nu erau acceptate și averea aparținea tuturor, în scurt timp fuseseră vândute la târgul de mașini de lângă autostrada spre Lenox.

Comunitatea și-a petrecut prima iarnă grea într-o sărăcie lucie, cu luni întregi de muncă asiduă care le lăsase membrilor cearcăne adânci. În scurt timp, au fost construite cincisprezece căsuțe, apoi centrul comunitar și sala de mese, iar în cele din urmă dormitoarele copiilor, cu paturi albe de fier și firide ordonate pentru pantofi și haine. Toate hambarele au fost ridicate într-o singură zi de patruzeci de bărbați, majoritatea neștiind mare lucru despre viața la fermă și cu atât mai puțin despre construcții, astfel încât, în acea după-amiază, s-au produs numeroase accidente, printre care un picior rupt și o mână străpunsă de un cui.

După zece ani, localnicii au fost nevoiți să recunoască: oamenii din Comunitate munceau din greu, iar când primarul a trimis la fermă poliția din Blackwell — trei bărbați și o femeie — ca să găsească dovezi de activități ilicite, aceștia nu au găsit nimic. Chiar dacă nu aproba filosofia lui Joel Davis, orașul a trebuit să accepte că, probabil, Comunitatea avea să rămână acolo. Se spunea că Davis este viclean și dur, însă chiar și cei mai porniți împotriva Comunității erau cuceriți de el, măcar puțin, atunci când îl întâlneau în persoană la magazinul de feronerie sau la întrunirile de la primărie, la care participa ca să se asigure că pământul lui nu ajungea în posesia altora. Era un bărbat frumos, cu păr negru și ochi și mai negri, însă nu doar înfățișarea îl făcea atrăgător: când vorbea cu tine, aveai impresia că ești singura persoană din încăpere. Mereu concentrat, puternic. Pot să fiu sincer cu tine? spunea adesea cu vocea lui gravă, ceea ce te făcea să te oprești, să-l asculți și să-i dai o șansă, chiar dacă te opuneai întru totul practicilor sale de la fermă. Avea ochi impenetrabili, vigilenți și, atunci când vorbea, pledând împotriva pesticidelor sau a construirii unei noi autostrăzi, multe dintre femei îl priveau într-un fel care îi făcea pe soții lor să se simtă stânjeniți.

Joel proclama că fiecare om trebuie să se elibereze de păcatele strămoșilor și că singura formă de a vindeca răul provocat spiritului de rudele de sânge era să evadezi din relațiile tradiționale și să întemeiezi un nou tip de familie. Copiii nu locuiau cu părinții lor și nu mergeau la școala publică. Femeile erau obligate să aibă o înfățișare modestă, oricât de frumoase ar fi fost, să poarte părul împletit, bocanci de lucru și jachete care iarna nu păreau îndeajuns de călduroase. Trebuie să fii judecat după ceea ce ai înăuntru, nu după felul în care arăți, proclama Joel. Acum o iei de la capăt. Lași în urmă o lume pentru bunătatea alteia.

Bărbații din Comunitate erau serioși și întrucâtva mohorâți, cu trupuri puternice, clădite prin muncă grea, cu capetele rase în semn de penitență pentru o greșeală sau alta. În ceea ce-i privește pe copii, erau crescuți să-i respecte pe cei mai în vârstă decât ei și nu îndrăzneau să vorbească neîntrebați. Erau educați la fermă, ajutând la îngrijirea oilor și a grădinii mari de legume. Ce luăm din pământ trebuie să dăm înapoi, le spunea Joel acelor mici ființe solemne, care se adunau în jurul lui în timp ce îi învăța nu doar să smulgă buruieni și să sape, ci și să fie oameni responsabili. Deși nu prea vorbea despre trecutul său, lecțiile lui erau singurele care contau. Iubirea stă la baza tuturor lucrurilor, le spunea el. Să nu stăpânești nimic, să nu râvnești la nimic, să nu uiți nicio nedreptate.

Terenul Comunității fusese deținut de Carrie Oldenfield Starr, decedată cu mai bine de zece ani în urmă, o tânără frumoasă, dintr-o familie locală, care își folosise moștenirea pentru a susține visul soțului ei. Joel Davis jurase să întemeieze un tărâm care să-i întâmpine cu brațele deschise pe toți cei în nevoie și dornici să muncească pentru a crea o lume mai bună. Familia lui Carrie n-o iertase niciodată pentru că-i dăruise terenul unui străin și, deși mulți dintre membrii familiei Starr locuiau încă în ținutul Berkshire, niciunul dintre ei nu venise vreodată la mormântul lui Carrie din micul cimitir de la poalele muntelui. Unele femei din Comunitate o credeau un înger care veghează asupra lor, iar altele spuneau că-i aud spiritul plângând când bate vântul și își acopereau urechile, sperând că greșiseră când avuseseră îndoieli. Pentru a rămâne în Comunitate, trebuia să accepți cu toată ființa filosofia lui Joel. Poate că era ambițios, poate că era neînduplecat, când venea vorba să obțină ce-și dorea, dar toți ceilalți trebuiau să reziste impulsului de a-și dori mai mult. Viața la fermă era austeră și împovărată de reguli pentru fiecare acțiune și fiecare oră din zi. Toți cei care nu se supuneau erau pedepsiți și toți cei care se îndoiau erau alungați. Regulile trebuiau memorate și recitate de copii de două ori pe zi, la răsărit și la apus.

Fără acte de ticăloșie. Fără comportament anarhic sau antisocial. Fără contact cu rudele de sânge. Fără contact cu lumea exterioară și judecățile ei. Fără romane și școală publică. Fără trădare și lipsă de loialitate. Fără lăcomie. Fără posesiuni personale. Fără vanitate. Fără comportamente egoiste. Fără lenevie. Fără imoralitate. Fără întreruperi de sarcină.

Copiii le aparțin tuturor. Iubirea e pretutindeni. Există o singură familie și aceea suntem noi.

Dacă cineva încălca regulile, neajunsurile sale erau scrise cu cretă pe tablă și lăsate la vedere săptămâni în șir. Era silit să poarte la gât o pancartă pe care erau scrise primele litere ale greșelilor sale, ca să fie văzute de toată lumea. E de la egoism. Î de la prea multe întrebări. R pentru cei care râvneau la bunurile vecinilor. G de la gelozie. A de la anarhie și acte ticăloase.

Pentru femeile care încălcau principiile comu­nității — dacă purtau haine colorate, de exemplu, sau dacă erau găsite cu vreo carte — la aceste pedepse se adăuga și izolarea, iar literele le erau însemnate pe braț cu fierul roșu. Să nu faceți ca Eva și să ne duceți la pierzanie, le spunea Davis blând. Copiii și adolescenții erau biciuiți în câmp, câte o lovitură pentru fiecare regulă încălcată. O făcea din iubire, le explica Joel. Dacă nu erai învățat, cum puteai înțelege? Dacă nu știai, cum îți puteai învăța propriii copii? Iubirea era totul, spunea el, iar un rebel era încuiat în hambar fără mâncare și apă. Iubirea era tot ce aveau în lumea pe care o clădeau și tot ce o să rămână după ce lumea exterioară o să se prăbușească.

***

Joel a remarcat-o pe Ivy încă din seara în care a sosit. De obicei, era inabordabil și nu se sinchisea să-i salute pe nou-veniți decât în cazul în care erau bărbați fără adăpost, așa cum fusese și el înainte să-și schimbe viața, însă de această dată a fost captivat. Ivy și Kayla au fost aduse în biroul lui, unde lucra până târziu, după ce fetele ajunseseră la fermă mergând prin întuneric pe Route 17. Joel și-a trecut degetele prin părul negru. Avea o aroganță înnăscută care-i irita pe unii și îi atrăgea pe alții. Joel stătea la birou, în timp ce Kayla perora despre cum părinții ei n-o înțelegeau.

— Este povestea tuturor celor care vin aici, a întrerupt-o el.

Apoi s-a întors către Ivy, care nu rostise niciun cuvânt. A privit-o de parcă ar fi fost singura persoană din încăpere, iar ea a simțit că-i tresaltă inima. A simțit că el o vede pe ea cea adevărată, nu pe fata frumoasă și bogată, pentru că el părea să privească mai atent. O vedea pe fata care avea sentimente și idei și care acum era îngrozitor de pierdută. Joel nu i-a pus nicio întrebare, s-a ridicat în picioare, s-a apropiat de ea și a cuprins-o în brațe.

— N-o să mai suferi niciodată. Îți promit, i-a zis.

Ivy s-a lipit de pieptul lui, plângând, și și-a dorit ca Noah și tatăl ei să-i fi spus același lucru, dar n-o făcuseră.

— O să am grijă de tine, a adăugat Joel.

Vorbea încet, ca nimeni altcineva să nu-l audă.

Kayla o privea fix pe Ivy, cu ochii sticloși, enervată de toată atenția pe care aceasta o primea.

Ivy s-a șters la ochi cu dosul palmei și a dat din cap recunoscătoare. În vremurile ce vor urma, avea să-i mulțumească de o mie de ori — câteodată sincer, dar, cel mai adesea, nu. Însă în acea seară era sinceră.

— Dacă rămâi aici, o să mă asigur că nu vei regreta, i-a promis Joel.

— Super! Ne băgăm, a răspuns Kayla, deși Joel o privea doar pe Ivy.

***

O femeie pe nume Evangeline le-a condus într-o casă locuită de câteva femei. Aveau să împartă o cameră. Era modestă, dar confortabilă. Paturile aveau așternuturi albe, curate.

— Te-a plăcut, i-a spus Evangeline lui Ivy.

Evangeline fusese colegă de facultate cu prima soție a lui Joel, Carrie, și renunțase la catedra de psihologie de la Tufts ca să-l ajute pe Joel cu ferma după moartea lui Carrie. Era căsătorită cu Tim Hardy, pe care Joel îl considerase o partidă bună pentru ea. Tim fusese pastor în armată și venise în Comunitate pe vremea când era dependent de droguri și fără adăpost. Joel îi oferise ceva mai presus de caritate; îi oferise o formă de apartenență. Tim purta în continuare haine la mâna a doua, de parcă voia să-și amintească de vremurile în care își pierduse orice speranță și să nu și-o ia în cap, deși acum era șeful echipei de constructori. Evangeline se ocupa de casa copiilor, de birou și cam de toate celelalte. În Comunitate existau mai multe cupluri căsătorite, dar unele erau mai respectate decât altele, iar Tim și Evangeline erau cei mai apropiați de Joel.

— Joel a suferit mult, i-a zis Evangeline lui Ivy, pentru că observase felul în care Joel o privise și intuia ce avea să urmeze. Iubirea vieții lui i-a fost răpită de cancer. Să nu-l faci să sufere.

Ivy știa că Joel o studiase întreaga toamnă, în timp ce fâșii de roșu și de galben începeau să coloreze pădurea. Îi simțea privirea în timp ce aduna frunzele căzute sau îi supraveghea pe copii la locul de joacă. A observat că toți copiii erau politicoși și bine-crescuți; nici măcar cei mai mici nu aveau voie să fie gălăgioși. Uneori îi venea să le spună să se prostească, să se ia la întrecere pe câmp, să se cațăre în copaci, să glumească, dar n-o făcea niciodată. Ochii vigilenți ai lui Evangeline erau mereu ațintiți asupra ei.

Munca preferată a lui Ivy era în livadă, unde se simțea în siguranță ascunsă printre copaci, cu gândul la basmele la care se întorcea mereu să caute alinare. Acum, când se apropia toamna târzie și întunecată, se simțea ca un personaj pierdut în pădure.

De curând, Joel primise câțiva oameni fără adăpost din Northampton să muncească și să locuiască la fermă, iar acum aceștia se strigau cu voci vesele, deși era o muncă grea să culegi fructele din livadă. Ivy îi văzuse în seara în care sosiseră, după ce fuseseră conduși în sala de mese. Joel însuși le adusese cina, apoi se așezase cu ei la masă, de parcă i-ar fi cunoscut de-o viață. Fusese atât de bun cu ei, încât lui Ivy i se umpluse inima de un devotament stăruitor. Cei mai mulți membri ai Comunității erau intimidați de Joel, dar el se deschisese în fața acestor oameni care nu aveau nimic și îi primise cu bucurie. Își ridicase ochii spre Ivy, iar în acel moment toți cei din încăpere dispăruseră.

Ivy era acum în luna a patra, sarcina devenise vizibilă. Era o dimineață răcoroasă, iar ea se afla afară, adunând fructe în coșul din nuiele. Știa că familia ei avusese cândva livezi de meri, dar nu fusese niciodată fructul ei preferat. Purta o eșarfă, mănuși și o jachetă bărbătească. Când s-a întors, Joel o privea. Le auzise pe celelalte femei spunând că nu era înțelept să-l trădezi sau să-l înfurii. Trebuia să-i câștigi încrederea, iar dacă îndrăzneai să i-o înșeli, plăteai scump. Văzuse bărbați și femei purtând pancarte de gât după ce încălcaseră regulile. I se spusese că mințiseră sau furaseră, că fuseseră vanitoși sau lipsiți de respect. Joel era un bărbat onest și aștepta aceeași onestitate din partea celorlalți. Asta spunea mereu Evangeline.

— Oriunde aș privi, te văd pe tine, i-a zis Joel când s-au întâlnit în livadă. Văd adevărata frumusețe.

Ivy se simțea atât de neatrăgătoare, cu fața umflată, cu trupul mai greoi decât oricând, încât n-a putut să nu se simtă flatată.

— Probabil că te uiți la meri, nu la mine, a râs ea, îmbujorată de rușine și de ceva mai mult.

— Tu ești mult mai frumoasă.

Ochii lui erau atât de întunecați, aproape negri.

— Unele lucruri sunt menite să existe, a continuat el.

— Ca merele, i-a răspuns Ivy, privindu-l scurt.

Era copleșită. Simțea în mâini greutatea coșului, așa că l-a lăsat în iarbă, conștientă că Joel o privea. Aproape că i se tăia respirația.

— Ca noi. M-am întrebat adesea dacă aș mai putea iubi pe cineva vreodată, i-a spus Joel.

Când s-a apropiat de ea, Ivy nu s-a dat înapoi. Nu-și putea închipui că el ar fi dorit pe cineva ca ea, o fată nesigură, care nici măcar nu terminase liceul, care nu învățase să conducă mașina, o fată însărcinată care nu știa nimic despre ce înseamnă să fii mamă. Nu-și închipuia că viața ei putea fi reparată. Joel a sărutat-o așa cum nu mai fusese sărutată niciodată. Nu era de mirare că oamenii făceau tot ceea ce le spunea și credeau în el. Era mai puternic decât majoritatea bărbaților; știa ce vrea, deși Ivy se întreba cum putea fi atât de bun cu cineva care venise acolo cu autocarul, fără să posede nimic, fără să aibă nimic de oferit. Când i-a spus asta, Joel a zâmbit și a clătinat din cap.

— Tu ai tot ce-mi doresc. Tu ești fructul, tu ești copacul, tu ești livada.

Joel n-a așteptat prea mult ceea ce-și dorea. Ivy a fost impresionată, după ce fusese cu un student care se aștepta ca totul să i se ofere pe tavă. La două zile după ce s-au întâlnit în livadă, Joel a îngenuncheat în fața ei. Era un gest de modă veche și poate că altă femeie în locul ei ar fi râs de chipul lui grav, dar, de îndată ce el a făcut asta, Ivy a devenit a lui. Chiar atunci, în acea zi de octombrie. Ea era un copac în pădure, era iubirea vieții lui, era atât de tânără și incapabilă să vadă viitorul, iar în acea zi a pășit înainte sperând ca totul să fie bine. Nu știa decât că era femeia care se plimba printr-o livadă, simțindu-se prețuită și iubită, ceva ce nu mai simțise niciodată până atunci.

***

Aceea a fost iarna în care a nins zile în șir, în care vântul a devenit viscol, în care râul Lost a înghețat și s-a albăstrit, aceea a fost iarna iubirii, când au străbătut împreună troienele până la cabana părăsită de la marginea pădurii ca să fie singuri. Ivy avea o burtă enormă, trebuia să nască în martie. Cu toate acestea, Joel i-a jurat că era cea mai frumoasă femeie pe care o văzuse vreodată, iar ea aproape că l-a crezut. Până la urmă, erau într-un glob cu zăpadă. Într-o lume doar a lor.

— Ce-ți dorești cel mai mult în viață? a întrebat-o Joel.

— O fiică. Fiica ta, a adăugat ea, când i-a văzut dezamăgirea din ochi.

Ivy știa că rostește lucruri care să-l mulțumească, că într-un colțișor al sufletului ei era un sine ascuns pe care n-avea să i-l arate niciodată. Nimic nu era perfect, dar asta se apropia cel mai mult. Nimic nu dura o eternitate, deși Joel jura că ceea ce era între ei avea să dureze o veșnicie. Se adânceau tot mai mult în zăpadă, iar lumea pe care o cunoscuse Ivy era foarte departe. Ivy s-ar fi putut afla oriunde, dar era acolo, în brațele lui, la doar câțiva kilometri de cel mai apropiat oraș, însă atât de departe, încât ar fi putut să se afle la vest de lună.

***

În ziua în care s-a născut Mia, era o primăvară înșelătoare. Liliacul înflorise dintr-odată și albinele ieșiseră din stupi, doar ca să înghețe odată cu lăsarea întunericului rece și albăstrui. Petalele s-au înnegrit. Albinele au căzut pe pervaz, înghețate în strădania de a ajunge în camerele încălzite. Copacul Vieții plantat de Johnny Appleseed n-a avut nicio frunză în acel an. Ivy nu știa nimic despre naștere și s-a gândit că avea să moară în travaliu. A rugat-o pe moașă să-i curme suferința, dar acolo nu foloseau medicamente de niciun fel.

— Nu pot face asta, a strigat ea.

Dar apoi Joel s-a apropiat de ea și i-a vorbit în șoaptă la ureche. N-a lăsat-o singură nicio clipă.

— Trebuie să străbați iadul ca să ajungi în rai, i-a spus.

Ea l-a ascultat și s-a liniștit. În felul acesta, devenise legată de el, indiferent de ceea ce fusese înainte.

— Respiră, i-a spus el, și ea asta a făcut.

Ai încredere în tine, s-a gândit Ivy. Ai încredere în el.

Când i-au pus-o în brațe pe fiica ei, inima inimii ei, adevărata dragoste a vieții sale, toată durerea pe care o simțise a dispărut imediat.

— Fiica noastră, a spus Joel, și Ivy a fost recunoscătoare că micuța avea să aibă un tată, chiar dacă acolo, în Comunitate, copiii erau crescuți în casa copiilor, iar bebelușii erau îngrijiți de femeile care lucrau la creșă.

I-a pus numele Mia, citise undeva că înseamnă a mea și, oricare ar fi fost regulile, copilul îi aparținea. Ivy a petrecut șapte zile singură cu fiica ei înainte să fie nevoită s-o ducă în încăperea nou-născuților. Șapte zile de iubire, răbdare, solitudine și gingășie. Valuri de iubire o străbăteau ori de câte ori își ținea fiica în brațe, dar timpul a trecut și toate acestea au luat sfârșit. Lui Ivy i s-a frânt inima când Evangeline i-a luat-o pe Mia din brațe. Dar încă mergea s-o hrănească la ore fixe și acestea erau cele mai prețioase momente din zi. În acea încăpere era un balansoar lângă fereastră, cu o priveliște minunată, dar Ivy nu se uita niciodată afară. Ținea în brațe întreaga lume, iar când timpul ei cu Mia se termina, Ivy rămânea afară, lângă casa copiilor, plângând.

Câteva femei au văzut-o și au dat-o de gol, așa că a fost chemată în biroul lui Joel.

— Trebuie să fii un exemplu. Nu poți încălca regulile, i-a spus el.

Copiii le aparțin tuturor.

Orice altă femeie ar fi fost pedepsită, izolată, ținută departe de copilul ei sau, dacă ar fi continuat să încalce regulile, ar fi fost dusă pe câmp și bătută, dar Joel a luat-o în brațe pe Ivy și, cu blândețe, a pus-o să promită că va accepta ca fiica ei să aparțină Comunității. I-a reamintit că iubirea e peste tot, iar când lui Ivy îi venea să plângă din nou după ce pleca de la casa copiilor, se oprea îngrijorată că cineva ar putea s-o vadă. Nu era foarte greu să nu arăți ce simți, dacă exersai, dacă închideai ochii și îți imaginai că fiica ta e cu tine, chiar și atunci când era altundeva, dacă lăsai vântul să vuiască în jurul tău, dacă ascultai doar cântecul păsărilor din pădure, un loc atât de întunecat, încât era ușor să te rătăcești chiar și în plină zi, chiar și cu ochii deschiși.

Ivy a așternut pe hârtie scrisoarea la zece zile după ce s-a născut Mia. Zece zile i-au trebuit să-și dea seama că făcuse o greșeală. S-a dus seara în birou, a luat un plic timbrat și o coală albă și s-a așezat la biroul lui Joel. Fusese desemnată să lucreze în birou, să ajute cu facturile. Am încredere în tine, îi spusese Joel când îi dăduse cheia. Evangeline păruse nemulțumită și în acea clipă Ivy înțelesese că Evangeline îl dorește pe Joel pentru ea însăși. Ia-l, și-ar fi dorit Ivy să poată spune. Ia tot.

Se gândise întreaga zi la acea scrisoare, iar acum prinsese formă în mintea ei. Pentru prima dată, știa exact ce vrea să spună, chiar dacă nu îi era permis.

Dragă Helen,

Dacă fiica mea va veni vreodată la tine și va dori să știe ce s-a întâmplat, te rog să-i dai această scrisoare. Poate nu va fi prea târziu ca ea să înțeleagă că a fost întotdeauna a mea.

Când a terminat scrisoarea, Ivy a trecut adresa pe plic și l-a strecurat în cutia poștală, printre facturi. Dimineață avea să plece cu celelalte plicuri și nimeni n-avea să observe că nu are adresa expeditorului și că plicul e umed, de parcă cineva ar fi plâns, de parcă și-ar fi pus inima și sufletul într-o scrisoare care poate că nu avea să ajungă niciodată la destinatarul plănuit, un copil care acum dormea în pătuțul său, supravegheat de una dintre femei, în timp ce mama îl privea de afară, pe fereastră.

Odată ca niciodată te-am iubit mai mult decât orice. Te-am iubit mai mult decât însăși viața, a șoptit Ivy în aerul rece de martie.

***

Nunta s-a desfășurat pe pășune în prima zi de iunie. A fost o ceremonie simplă, pură în spirit și în faptă. Oamenii spuneau că Ivy e norocoasă, că e aleasa. În timpul ceremoniei, întreaga Comunitate a format un cerc pe iarbă, iar mirele și mireasa au stat sub un umbrar din lemn tânăr, acoperit cu frunze de stejar.

Ivy a purtat o rochie făcută de cusătoresele Comu­nității. Creaseră propriul tipar, iar apoi lucraseră la rochie până le sângeraseră degetele. Celelalte femei o invidiau pe Ivy pentru frumusețea ei. Se spunea că fusese crescută în răsfăț și bogăție, iar apoi apăruse acolo într-o zi și li-l răpise pe Joel, când atât de multe dintre ele tânjeau să fie al lor. Cu toate acestea, o nuntă era un eveniment fericit, și veșmântul alb cu mâneci lungi pe care femeile îl cususeră avea să fie purtat ani de-a rândul, modificat să li se potrivească viitoarelor mirese.

Evangeline o ținea în brațe pe Mia care, la trei luni, avea ochii mari și era tăcută. Înfipseseră torțe în pământ și, pe măsură ce văzduhul se întuneca, lămpile rustice se aprindeau, sfere de lumină care străluceau ca stelele. Cerurile deasupra lor, pământul, dedesubt, dar aici, la fermă, virtutea și iubirea oamenilor erau tot ce conta. Ivy avea un buchet din trandafiri rozalii, legați cu o sfoară maronie. Nu s-au făcut fotografii, ar fi fost un semn de vanitate, dar cei prezenți aveau să-și amintească cât de frumoasă fusese Ivy mireasă. În acea zi își lăsase părul pe spate, despletit. Joel o aștepta la altar cu un zâmbet larg.

Ai venit aici să-ți lași în urmă vechea familie și să o iei de la capăt, spunea Joel la fiecare întâlnire de duminică. Asta făceau acum. Mirele și mireasa se țineau de mână pe pajiștea cu iarbă atât de înaltă, încât câțiva dintre copiii care participau tăcuți aproape că nu se vedeau. De parcă ar fi dispărut în lumina cenușie a serii. De parcă magia ar fi fost posibilă aici.

Tim Hardy, soțul lui Evangeline, purta un costum negru, cu un număr prea mare, și își ținea mâna la inimă în timp ce vorbea. Ivy și Joel au repetat jurămintele rostite de el. Joel o strângea de mână cu putere și nu și-a luat ochii de la ea.

Fii sinceră, iar eu voi fi sincer cu tine. Fii loială și îți voi întoarce loialitatea înzecit. Femeia trebuie să-și cinstească mereu soțul, iar el o va ocroti.

Ivy a simțit că-i ard ochii. În următoarea clipă, a încercat din răsputeri să-și stăpânească lacrimile, dar ce mireasă nu este emoționată în ziua nunții? În ciuda evenimentului fericit, simțea o dorință arzătoare de a alerga spre pădure și a se ascunde în spatele copacilor căzuți, acoperiți cu licheni de un verde-pal. Se întreba dacă Helen îi citise scrisoarea și dacă cineva avea să vină s-o salveze de propriile decizii pripite, dar era un gând prostesc, nici măcar nu știau unde se află, așa că a rămas acolo, lângă Joel. Gândul de a pleca i se părea foarte greu de pus în practică. Nu avea studii, nu avea bani, nu avea prieteni în afara Comunității, nu avea familie, nu avea profesie, nu avea ajutor, nu avea credință, nu avea bagaje, nu avea bilet de autobuz, nu avea altă casă, nu avea pe nimeni care s-o ajute cu copilul.

Ivy și-a dat seama că iarba îi pătase poalele rochiei albe. Trebuia dusă la spălătorie și curățată cu înălbitor. S-a gândit că e posibil ca nimic să nu dureze. I-a trecut prin minte că tot ceea ce păruse bun fusese prea bun ca să fie adevărat. În acea seară, licuricii aveau să strălucească pe pajiște și peste puțin timp ea avea să se afle în patul lui Joel. Urma să-i aparțină cuiva care jurase să n-o trădeze niciodată. Oare nu era de-ajuns?

Joel a sărutat-o sub umbrarul decorat cu frunze. Verighetele erau un semn de vanitate. Luna de miere era un obicei inacceptabil în Comunitate. Uniunea însemna mult mai mult, însemna totul, un angajament pentru eternitate. Când și-au rostit jurămintele, pe pajiște era liniște. Singurul sunet a fost cel scos de micuța Mia, care a scâncit. Dar Evangeline i-a acoperit gura cu mâna și în acea clipă trei păsări au zburat pe cerul palid. Una pentru prezent, una pentru viitor, una pentru trecut.

Ivy și-a amintit prima zi în care tatăl ei a dus-o la biblioteca Athenaeum, aflată la doar câteva străzi distanță de casa lor, una dintre cele mai vechi biblioteci particulare din țară, printre ai cărei membri s-au numărat Ralph Waldo Emerson, Louisa May Alcott, John Quincy Adams și Nathaniel Hawthorne. Tatăl ei i-a spus că se putea duce ori de câte ori dorea, iar ea avea să petreacă nenumărate după-amiezi ploioase acolo, într-un fotoliu vechi, cufundată într-unul dintre romanele pe care le iubea. Începuse cu basme și continuase să citească până ajunsese la romanul La răscruce de vânturi. Cititul nu e niciodată o pierdere de vreme, îi spusese tatăl ei. Acum își dorea să fie lângă ea, dar ar fi stricat totul. Trezește-te, i-ar fi zis el. Ce cauți aici? Ce fel de lume e o lume fără cărți? Caut să fiu în siguranță, i-ar fi răspuns Ivy. Caut stelele de pe cerul nopții, caut speranță acolo unde nu există. Își dorea ca el să n-o fi lovit când ea îi mărturisise adevărul. Fusese mereu fata lui tati, iar el îi iertase multe, dar acum nu mai avea tată. Acum era fata lui Joel.

În acele clipe, Ivy s-a gândit că e normal să nu fie permis cititul în Comunitate. Erau atât de multe lucruri de făcut, atât de multă muncă și atât de puțin timp pentru orice altceva. Și-a înfrânat gândurile prostești care încălcau regulile. Viața era diferită aici. Viața fusese diferită de când coborâse din acel autocar alături de Kayla și intrase pe poarta fermei, deși Kayla fusese nefericită toată iarna. Într-o zi, merseseră în oraș cu un grup de tinere să vadă Copacul Vieții înflorit, un măr plini de flori ca niște fulgi de zăpadă plutind prin aer. După aceea, Kayla se apropiase de ea pe câmp și îi șoptise:

— Crezi că ești singura? Nici măcar nu-l cunoști.

Kayla se îndepărtase cu un zâmbet triumfător, pentru că intenționase s-o rănească pe Ivy și s-o facă să aibă îndoieli, și chiar reușise.

După aceea stătuseră departe una de cealaltă. Kayla avea probleme și problemele erau din ce în ce mai grave. Se spunea că furase mâncare din bucătărie, că nu se supusese, că lenevea în loc să muncească. Joel decretase că încălcase regula moralității. Kayla se alesese cu un M pe braț drept pedeapsă și fusese izolată, încuiată în hambar. Când îi dăduseră drumul, avea o privire rătăcită, mai ales în preajma lui Ivy.

— Locul ăsta e la fel ca toate celelalte, îi șoptise Kayla într-o zi, când lucrau la câmp.

Nu mai vorbea ca o răzvrătită, părea să aibă spiritul frânt.

— El face tot ce vrea, iar eu rămân cu povara.

— Ce povară? întrebase Ivy, simțind un fior rece pe ceafă.

— Ce povară crezi? răspunsese Kayla, atingându-și abdomenul. Nu pot să-l nasc și nu am voie să scap de el, deci ce-mi rămâne de făcut?

La marginea orașului Blackwell era o clinică unde se făceau întreruperi de sarcină, dar Joel considera că astfel de proceduri erau niște acte criminale, împotriva firii, considera că trupul unei femei nu îi aparține ei, ci Comunității. Unul dintre bărbații de la fermă stătea de pază în fața clinicii într-o camionetă. În plus, chiar dacă vreuna dintre femeile din Comunitate ar fi îndrăznit să intre, n-avea asigurare medicală și nici economii și știa ce i s-ar fi întâmplat dacă ar fi fost prinsă.

Kayla dispăruse într-o noapte în care ningea abundent. Nu fusese găsită, deși un grup de bărbați plecase în căutarea ei. Vremea era prea rea și oamenilor li se spusese că probabil luase autocarul înapoi spre Boston. Dar în februarie, când se topise gheața, găsiseră un trup neînsuflețit în pădure. Nu fusese identificat nici după autopsie. În oraș se zvonea că, atunci când o femeie încerca să scape de sarcină folosind ierburi otrăvitoare, ca măselarița și ruta, organele îi cedau.

La întrunirea de duminică, Joel le spusese că, de fapt, Kayla n-avusese puterea de a clădi o societate nouă. O femeie slabă nu e o femeie demnă să fie ajutată, le explicase. Nu ca voi, nu ca fiicele voastre. Voi sunteți toate frumoase, pe dinăuntru și pe afară. Sunteți regine care nu au nevoie de coroană. Se apropiase de fiecare femeie și făcuse o plecăciune în fața ei, iar când ajunsese la Ivy, avea lacrimi în ochi.

— Știi că ești singura, îi spusese el, de parcă i-ar fi citit gândurile, de parcă ar fi înțeles că ea are îndoieli, deși Ivy știa că n-ar trebui să aibă.

N-a spus nimănui că în noaptea în care Kayla dispăruse, se auzise un ciocănit slab în ușa casei pe care o împărțea cu Joel.

— Joel! strigase Kayla.

Tonul ei, de obicei revoltat, era blând și rugător. Stătuse mult timp acolo, în ninsoarea care nu contenea.

— Dacă nu mă lași s-o fac așa cum trebuie, o s-o fac cu mâinile mele.

Joel plecase la o ședință cu echipa de constructori, iar Ivy era singură acasă. Se lipise de perete, rămânând tăcută, iar în cele din urmă Kayla încetase să mai bată la ușă.

Poate că mințise. Kayla mințise că e bolnavă ca să nu meargă la muncă și că are nevoie de o cameră doar a ei pentru că are un somn ușor. Cu toate acestea, Ivy își reproșa că nu-i deschisese ușa prietenei sale. Își spunea că nu-i deschisese pentru că toți cei din Comunitate avuseseră mare grijă de ea când ajunsese, iar Joel nu se dezlipise de patul ei în cele trei zile de travaliu când o adusese pe lume pe Mia. Dar, dacă privea adânc în propriul suflet, știa că adevăratul motiv era că se temuse să audă ce-avea de spus Kayla.

În ziua în care auzise că găsiseră un cadavru în pădure, Joel îi adusese lui Ivy un cadou special, o pereche de ghete roșii, de la magazinul universal, care ei îi plăcuseră mult.

— N-ar fi un semn de vanitate? îl întrebase ea.

— Probează-le.

Când ea o făcuse, Joel îi zâmbise larg.

— Nu e vanitate să-i faci pe plac soțului, insistase el.

Voia ca ea să-l ierte, Ivy își dădea seama de asta, sau poate că, de fapt, voia ca ea să uite; oricum ar fi fost, Ivy i-a oferit ce-și dorea și n-a mai pomenit de Kayla niciodată. Cu toate acestea, se gândea la ea în fiecare zi. De fiecare dată când își punea ghetele roșii, se întreba ce s-ar fi întâmplat în acea noapte dacă ar fi deschis ușa și ar fi ascultat-o pe Kayla. Se întreba ce s-ar fi întâmplat dacă s-ar fi dus amândouă în camera copiilor, ar fi luat-o pe Mia și ar fi fugit împreună.

Ivy începuse să creadă că viața e făcută dintr-o serie de accidente și de greșeli grave. Imprevizibilul devenea previzibil, o luai pe drumul corect sau pe cel greșit, dar toate se adăugau la calea pe care deja te aflai. Fericirea apărea, apoi dispărea, era imposibil de păstrat. Și iat-o pe ea în Western Massachusetts, soția unui bărbat care-i spunea că ea e lumea lui. Dar uneori auzea bătăi în ușa lor. El dormea profund, însă ea se ridica din pat și se ducea să deschidă, dar nu era nimeni. Doar noaptea întunecată și țârâitul greierilor, ca și cum Kayla nu existase niciodată.

De fiecare dată când îi venea rândul să stea la standul pe care Comunitatea îl avea la târgul fermierilor, care se ținea duminica în oraș, Ivy se simțea atrasă de bibliotecă. Era o clădire veche din cărămidă, cu acoperiș din țiglă îmbrăcată în mușchi și cu o turlă cu ferestre din sticlă cu striații. Uneori, Ivy spunea că se duce la toaleta din primărie, dar se strecura să se uite pe geamurile bibliotecii și rămânea acolo plângând. În jur erau o mulțime de arbuști de liliac, putea spune că venise să culeagă câteva ramuri pentru sala de mese. Se uita înăuntru, tânjind după cărțile de pe rafturi, dar nu îndrăznea să intre. Acestea erau regulile după care trăia acum și jurămintele pe care le făcuseră membrii Comunității erau respectate cu sfințenie. Nu mai avea de-a face cu băieți răsfățați și egoiști ca Noah Brinley sau cu bărbați nepăsători ca tatăl ei. Dacă vreunul dintre ei ar fi ținut la ea, oare n-ar fi căutat-o? Nu Noah, de la el nu se aștepta la nimic, ci tatăl ei, care îi spusese că e o prințesă, tatăl ei, care o lovise în holul casei lor, care plănuise s-o trimită departe, care nu ascultase niciodată ce-și dorea ea, care cu siguranță o auzise plângând noaptea când trecea pe lângă camera ei fără să se oprească vreodată.

Dar acum era ziua nunții ei și vremurile în care s-ar fi putut întoarce acasă luaseră sfârșit, așa că s-a forțat să nu se gândească la viața pe care o trăise cândva. N-avea să-și mai revadă niciodată camera sau cărțile din bibliotecă, n-avea să mai petreacă nicio zi ploioasă citind în Athenaeum, plină de speranță pentru viitor. Acum era o femeie măritată, cu responsabilități. Inima ei îi aparținea soțului și viața ei îi aparținea tot lui.

La finalul zilei, când cerul devenea trandafiriu, s-au așezat cu toții la mesele din lemn neșlefuit, pentru festinul de nuntă. Aici căsătoriile trebuiau aprobate de Joel și, pentru că erau atât de rare, nunțile reprezentau cu adevărat un motiv de sărbătoare. Femeile gătiseră întreaga zi și pe mese erau pâini proaspete și vase cu tocăniță de legume. Tortul era un lux, de obicei interzis, dar câteva femei preparaseră un tort de vanilie cu trei etaje, îndulcit cu miere din stupii de la fermă. Nu era permis niciun fel de băutură alcoolică, în afară de cidrul făcut din merele Look-No-Further cultivate de ei, o băutură care te amețea instantaneu; se spunea că era băutura alcoolică preferată a lui Johnny Appleseed însuși.

Copiii au fost lăsați la joacă, să alerge pe pajiște după licurici, instruiți să nu-i supere pe adulți cu strigăte de bucurie nepoliticoase. Ivy s-a dus s-o caute pe Evangeline. O copleșea gândul că fetița ei fusese răpită, așa cum se întâmpla adesea în basme, și că n-avea s-o mai vadă niciodată. Dar a găsit-o pe Mia adormită în brațele lui Evangeline.

— Pot s-o iau eu, a spus Ivy.

Era mereu surprinsă de cât de profund putea iubi pe cineva. Știa că aici copiii le aparțineau tuturor celor din Comunitate, dar, pentru Ivy, Mia era a ei și doar a ei. Fiica ei iubită, cu păr roșcat și ochi întunecați, tăcută, dar plină de viață, o făptură drăgălașă, născută în inima pădurii.

— Tu ești mireasa, du-te și bucură-te de această zi, s-a opus Evangeline, continuând s-o țină pe micuță în brațe.

Joel observase că Ivy se îndepărtase și i-a făcut semn cu mâna să se întoarcă la el. Se apropia momentul tăierii tortului și își dorea să-i ofere chiar el prima îmbucătură. Umbrele arborilor de tisă din spatele lui erau de un verde atât de întunecat, încât frunzele păreau negre. Ivy nu-și putea da seama dacă Joel îi zâmbea în timp ce-o chema la el.

— La revedere, micuțo, i-a zis ea Miei.

Și-a mușcat buza, spunându-și că era seara ei, sărbătoarea ei, începutul viitorului lor, dar, pe când se îndrepta spre Joel, a trecut-o un fior rece și s-a simțit goală pe dinăuntru. S-a gândit la Kayla, singură în pădure, căutând o cale de a-și revendica destinul și propriul corp. Întunericul se lăsa în panglici șovăitoare de albastru. În scurtă vreme, pădurea și pajiștea aveau să devină de un negru smolit. Tufele de brumărele sălbatice străluceau ca stelele și vocile copiilor răsunau pline de veselie, în timp ce ei alergau prin iarba înaltă, deși a doua zi aveau să rămână fără cină, pedepsiți că fuseseră prea zgomotoși. Era o seară perfectă, o seară binecuvântată, o seară care te-ar fi putut convinge că miracolele sunt posibile dacă mai crezi în ele, dacă iubești o persoană mai presus de orice altceva, dacă-ți spui că nu ai făcut o greșeală îngrozitoare.

---