Editori:

Silviu Dragomir

Vasile Dem. Zamfirescu

Director editorial:

Magdalena Mărculescu

Redactare:

Irina Tudor Dumitrescu

Copertă:

Director producție:

Cristian Claudiu Coban

Dtp:

Mirela Voicu

Corectură:

Irina Mușătoiu

Sabina Lungu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: Life Is Hard: How Philosophy Can Help Us Find Our Way

Autor: Kieran Setiya

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-1939-4

ISBN (EPUB): 978-606-40-2106-9

Prefață

M-am gândit la această carte înaintea pandemiei de Covid-19. Am scris-o într-un moment de concentrare maximă, ca o cursă nebună pe parcursul a optsprezece luni, începând cu vara lui 2020, în timp ce lumea se năruia în jurul meu. Sunt un filosof care scrie despre cum să trăiești, iar provocările vieții nu mi s-au părut niciodată un subiect mai urgent ca acum. Am vrut să le cunosc.

Relația mea cu adversitatea s-a schimbat pe măsură ce am îmbătrânit. Greutățile și cumpenele, din propria existență și din viața oamenilor dragi mie, îmi par tot mai clare zilele acestea. Doliu, cancer, suferință cronică: toate schimbă felul în care privești lumea. Când eram mai tânăr, nu-mi prea păsa de asemenea lucruri. Era nevoie de mementoul cu care mi-am început cartea — o remarcă a filosofului Ludwig Wittgenstein către sora lui, Hermine — pentru a-mi aminti că deseori oamenii suferă în feluri cărora nu le dau expresie. Greutățile sunt de regulă tăinuite.

S-a schimbat, de asemenea, raportul meu cu filosofia. Ca adolescent, iubeam teoriile abstracte ale metafizicienilor, sondând structura de bază a minții și a lumii. Pentru mine, era o evadare din viața obișnuită. Încă mai admir filosofia în formele ei cele mai absconse și aș apăra-o în fața oricărui contestatar. O societate care nu sprijină preocuparea pentru interogațiile despre realitate și locul nostru în lume — ba chiar și pentru acele întrebări cărora știința nu le poate răspunde — este una esențialmente mai săracă.

Dar filosofia este și poate fi mai mult de atât. A studia această disciplină înseamnă a deveni un artizan al argumentelor, învățând să diseci și să raționezi pentru a răzbi prin hățișul unor probleme insolubile. Asta este ceea ce am învățat să fac la facultate; este ceea ce am predat cu convingere mulți ani. Și totuși, am ajuns să-mi doresc o filosofie care să poată vorbi pe un ton mai apropiat vieții. Când am absolvit examenele de licență, raportul întocmit de examinatori a fost, în mare parte, pozitiv. Am uitat de atunci toate lucrurile drăguțe care erau scrise acolo. Tot ce-mi mai amintesc este o observație critică: ideile mele, avertizau examinatorii, nu fuseseră „testate în malaxorul experienței morale nemijlocite“. Am luat în derâdere acea remarcă împreună cu prietenii mei. Dar nu mi-a ieșit din minte. Ceea ce voiau examinatorii să spună nu era atât că experiența contrazicea teoriile mele incipiente, ci mai degrabă că acele teorii erau prea îndepărtate de ea.

Cum ar arăta o filosofie care a fost testată în malaxorul experienței morale nemijlocite? E o întrebare intimidantă. Nimeni nu are o experiență suficient de vastă sau de profundă pentru ca ea să fie valabilă pentru toți. Perspectiva ne este mereu limitată, cu distorsiuni și unghiuri moarte unice. Dar o filosofie care vorbește din interiorul existenței individuale, chiar și bazată pe argumente și experimente de gândire, pe teorii și distincții filosofice, este posibilă. Aceasta ar face greu de distins granițele dintre eseul argumentativ și cel personal, dintre disciplina filosofiei și experiența trăită a unei persoane care socotește filosofia un instrument la îndemână, o unealtă de care să te folosești în confruntarea cu adversitățile vieții. Ne-ar conduce înapoi către înțelesul original al „filosofiei“ — iubirea de înțelepciune — și către filosofia ca fel de viață. Acesta este spiritul de care am fost animat, în vremuri tulburi, când am scris această carte.

Introducere

Viața, prieteni, e grea — iar noi trebuie să spunem răspicat asta. E mai grea pentru unii decât este pentru alții. În decursul vieții noastre toți trecem prin vânt și ploi, dar, în timp ce norocoșii se usucă lângă foc, alții sunt făcuți ciuciulete de furtuni și inundații, atât literalmente, cât și metaforic. Trăim într-o epocă a șomajului larg răspândit și a urmărilor unei pandemii globale, în toiul renașterii fascismului și în zorii catastrofei prefigurate de schimbările climatice. Aceste calamități vor afecta disproporționat pătura celor săraci, vulnerabili și oprimați.

În ceea ce mă privește, norocul a fost de partea mea. Am fost crescut în Hull, un oraș industrial din nord-estul Angliei, care a cunoscut și vremuri mai bune. În copilărie, am avut parte de porția mea de probleme, dar m-am îndrăgostit de filosofie, mi-am croit drum până la Cambridge ca student, m-am mutat în Statele Unite pentru studii academice și am rămas aici. Sunt profesor de filosofie la MIT, beneficiind de bunăstarea și stabilitatea unei instituții ilustre, chiar dacă excentrice. Am o casă, un mariaj fericit și un copil care e mai înțelept și mai curajos decât am fost eu vreodată. N-am suferit niciodată de foame, nici nu s-a întâmplat să nu am un acoperiș deasupra capului; nu sunt victima brutalităților sau a războiului. Dar, până la urmă, nimeni nu e ferit de boală, de singurătate, de eșec, de supărare.

Începând cu vârsta de 27 de ani, am experimentat o durere cronică: persistentă, fluctuantă, stranie, un zumzet constant de distragere senzorială. Îmi poate veni greu să mă concentrez și, uneori, mi-e imposibil să dorm. Fiindcă nu se manifestă vizibil, afecțiunea mea mă împinge spre izolare: aproape nimeni nu știe de ea. (O să vă povestesc tot despre asta în Capitolul 1.) La 36 de ani, am avut o criză prematură a vârstei de mijloc. Viața părea repetitivă, goală, toate zilele semănând una cu alta: o succesiune de realizări și eșecuri întinzându-se spre viitor până la declin și moarte. Cu opt ani în urmă, mama a fost diagnosticată cu debut timpuriu de Alzheimer. Memoria i-a jucat feste o vreme, apoi s-a făcut brusc țăndări. Sunt în doliu pentru o persoană care încă e în viață.

Uitându-mă în jur, văd suferință la o scară colosală. Când am scris aceste cuvinte, milioane de oameni trăiau în izolare forțată, însingurați și disperați din cauza Covid-19. Mulți și-au pierdut locul de muncă sau n-au mai fost în stare să-și achite facturile. Persoane dragi mie s-au îmbolnăvit sau au fost în pragul morții; a existat și o epidemie de suferință. Inegalitatea a atins cote alarmante, iar democrația a devenit fragilă. O altă furtună se întrevede la orizont, întrucât nu am reușit să tragem un semnal de alarmă convingător în ce privește pericolul încălzirii globale.

Așadar ce e de făcut?

Nu există leac pentru condiția umană. Însă, după douăzeci de ani în care am predat și am studiat filosofie morală, sunt de părere că aceasta poate fi de ajutor. Volumul de față arată cum.

În ciuda numelui, „filosofia morală“ se referă la mult mai mult decât obligația morală. După cum scria Platon în Republica, în jurul anului 375 î.e.n.: „Căci nu stăm de vorbă despre nu știu ce lucru întâmplător, ci despre felul în care trebuie trăit“. Obiectul filosofiei morale este vast, ea se ocupă de tot ce contează în viață. Filosofii pun întrebări în privința a ce este bun pentru noi, ce ambiții ar trebui să nutrim, ce virtuți să cultivăm sau să admirăm. Ne oferă îndrumare și ne oferă argumente; formulează teorii în baza cărora să trăim. Există o latură academică a întregii chestiuni: filosofii se apleacă în general asupra interogațiilor abstracte și își pun unii altora la îndoială opiniile; se ocupă cu experimente de gândire care fac lucrurile obișnuite să pară ciudate. Dar filosofia morală are un scop practic. De-a lungul timpului, nu a existat mereu o distincție clară între etica filosofică și self-help. Era de la sine înțeles că a reflecta filosofic asupra modului în care trăim ar trebui să ne facă propria viață mai bună.

Sunt de acord cu acest lucru până la ultima literă. Dar aspirația de a duce o viață bine trăită a țintit deseori către un obiectiv mai degrabă donquijotesc: viața ideală sau cea mai bună. În Republica lui Platon, dreptatea este imaginată prin intermediul unui stat-oraș utopic, și nu ca o luptă împotriva nedreptății aici și acum. Aristotel, discipolul lui Platon, își propune în Etica nicomahică să obțină cel mai înalt bine, eudaimonia — o viață care nu e doar suficient de bună, ci una pe care ai alege-o dacă ai fi în măsură să-ți alegi singur viața. Aristotel era de părere că noi trebuie să-i imităm pe zei: „Dar nu trebuie să dăm ascultare acelei admonestări care ne spune să mărginim străduința noastră ca oameni la lucruri umane și ca muritori la lucruri muritoare, ci trebuie să ne străduim, pe cât se poate, să fim nemuritori și să facem toate cu scopul de a trăi în conformitate cu ceea ce este partea cea mai bună în noi“. Răspunsul său la întrebarea cum ar trebui să-ți trăiești viața este proiecția unei existențe fără lipsuri sau nevoi umane: versiunea lui de paradis, dacă vreți.

Cu rare excepții, chiar și cei care își fixează o țintă mai puțin ambițioasă au tendința de a teoretiza viața bună, nu pe cea rea. Se concentrează asupra plăcerii, nu a durerii; asupra iubirii, nu a pierderii unei persoane apropiate; asupra realizărilor, nu a eșecurilor. Cu puțin timp în urmă, filosoful Shelly Kagan a născocit termenul de ill-being pentru „elementele care constituie în mod direct o viață care a luat-o pe un făgaș greșit“. În „tipicele discuții despre well-being“, făcea el observația, „a o duce rău e un subiect în mare parte ignorat“. Nu poate fi negată aici puternica influență exercitată de „forța gândirii pozitive“, care ne cere să nu zăbovim asupra piedicilor și încercărilor, ci să îndrăznim să visăm la viața pe care ne-o dorim.