Soțului meu, temelia vieții mele, și copiilor mei, care m-au învățat mult mai mult decât voi fi eu în stare să-i învăț vreodată

Introducere

„Dr. Becky, fetița mea de cinci ani este într-o fază când se poartă urât cu sora ei, e obraznică cu noi și face scene la școală. Ne simțim complet blocați. Ne poți ajuta?“

„Dr. Becky, de ce copilul meu care a învățat deja să facă la oliță dintr-odată face pipi prin toată casa? Am încercat să folosim un sistem de recompense și pedepse, dar nimic nu se schimbă. Ne poți ajuta?“

„Dr. Becky, copilul meu de 12 ani nu mă ascultă niciodată! Este exasperant. Mă poți ajuta?“

Da. Vă pot ajuta. Găsim noi o rezolvare!

În calitate de psiholog clinician, cu o experiență de durată, lucrez cu părinți care vor să-i ajut să se descurce cu situațiile complicate ce îi fac să se simtă frustrați, epuizați și fără speranță. Deși la prima vedere problemele sunt extrem de diferite — copilul de cinci ani care răspunde obraznic, copilașul care pare să fi uitat că a învățat să facă la oliță, preadolescentul sfidător —, dorința de bază este aceeași: toți părinții vor să se descurce mai bine. De fapt, mi se spune iar și iar același lucru: „Știu ce fel de părinte vreau să fiu. Nu știu cum să ajung acolo. Te rog, ajută-mă să acopăr această distanță“.

În cadrul ședințelor noastre, părinții și cu mine începem prin a analiza împreună un comportament-problemă. Comportamentul este un indiciu al problemei cu care copilul — și adesea un întreg sistem familial — se confruntă. Când analizăm comportamentele, ajungem să cunoaștem copilul mai bine, aflăm de ce are nevoie și ce abilități îi lipsesc, descoperim motivațiile părintelui și zonele în care se poate dezvolta. Atunci putem trecem de la „Ce e în neregulă cu copilul meu și îl poți repara?“ la „Cu ce probleme se confruntă copilul meu și cum îl pot ajuta?“ Și, sper eu, ne îndreptăm către: „Ce descopăr despre MINE în această situație?“

Lucrul meu cu părinții se axează pe a-i ajuta să treacă de la disperare și frustrare la speranță, putere și chiar la o autoreflecție — totul fără a apela la multe dintre cele mai promovate strategii de parenting. Nu voi recomanda puneri la colț, tabele cu stickere, pedepse, recompense sau ignorarea, ca reacții la comportamentele provocatoare. Ce recomand eu? Mai întâi de toate, înțelegerea faptului că diversele comportamente reprezintă doar vârful aisbergului, și că, sub suprafață, se află întreaga lume interioară a unui copil, care de-abia așteaptă să fie înțeles.

Haideți să facem ceva diferit

Când eram în programul de doctorat în psihologie clinică la Universitatea Columbia și lucram la clinică, făceam terapie prin joc cu copii. Deși îmi plăcea să lucrez cu copiii, am devenit rapid frustrată de contactul limitat pe care îl aveam cu părinții, dorindu-mi adesea să lucrez și cu părinții în loc să lucrez direct cu copilul și să vorbesc doar suplimentar cu părintele. În același timp, făceam terapie și cu clienți adulți, și am fost fascinată de o legătură de netăgăduit: în cazul adulților, era foarte clar unde anume, în copilărie, lucrurile o luaseră într-o direcție greșită — când nevoile copilului nu fuseseră satisfăcute sau când comportamentele care reprezentau un strigăt de ajutor nu primiseră niciun răspuns. Mi-am dat seama că, dacă cercetam de ce anume aveau nevoie adulții și nu primiseră niciodată, puteam folosi acele cunoștințe în activitatea mea cu copii și familii.

Când mi-am deschis cabinetul privat, am lucrat numai cu adulți — fie pentru terapie, fie pentru consiliere parentală. După ce am devenit și eu mamă, am intensificat activitatea de consiliere parentală — atât la nivel de consultații individuale, cât și în întâlniri lunare cu grupuri de părinți. În cele din urmă, m-am înscris într-un program de formare pentru psihologi clinicieni, care susținea că oferă o abordare „bazată pe dovezi“ și „validări științifice“ privitoare la disciplinarea copiilor și la comportamentul lor problematic. Metodele predate păreau logice și „acurate“ — am învățat atunci despre aceleași intervenții care sunt constant promovate și de experții în parenting de azi. Aveam impresia că învățasem un sistem perfect pentru a elimina comportamentul nedorit al celor mici și pentru a încuraja un comportament mai prosocial — în esență, un comportament care era mai supus și mai convenabil pentru părinți. Doar că, peste câteva săptămâni, am avut o revelație: toată această abordare părea, de fapt, îngrozitoare. De fiecare dată când ofeream această consiliere „bazată pe dovezi“, simțeam că îmi vine rău. Nu puteam scăpa de bănuiala supărătoare că aceste intervenții — care cu siguranță nu mi-ar fi plăcut dacă cineva le-ar fi aplicat pe mine — nu puteau fi abordarea potrivită pentru copii.

Da, aceste sisteme aveau sens din punct de vedere logic, dar se concentrau pe eliminarea comportamentelor „rele“ și pe impunerea ascultării, cu prețul relației părinte–copil. De exemplu, punerile la colț (sau izolarea copilului în camera sa) erau încurajate pentru a schimba comportamentul… dar ce am putea spune despre faptul că aceste măsuri îi îndepărtau pe copii exact în momentele în care aveau cea mai mare nevoie de părinți? Unde era… ei bine… umanitatea?

Iată ce am înțeles: aceste abordări „bazate pe dovezi“ erau construite pe principiile comportamentalismului, o teorie a învățării care se concentrează pe acțiunile observabile mai degrabă decât pe stările mentale care nu pot fi observate, cum ar fi emoțiile, gândurile și impulsurile. Comportamentalismul pune modelarea comportamentului mai presus de înțelegerea acestuia. Consideră comportamentul ca reprezentând întregul tablou al unei situații, și nu doar expresia unor nevoi subiacente neîndeplinite. Mi-am dat seama că, de aceea, aceste abordări „bazate pe dovezi“ mi se păreau atât de nepotrivite — confundau semnalul (ce se întâmpla, de fapt, cu copilul) cu zgomotul (comportamentul). În fond, țelul nostru nu e să modelăm comportamente. Țelul nostru e să creștem ființe umane.

Odată ce am conștientizat acest lucru, nu l-am mai putut uita. Știam că trebuie să existe un mod de lucru cu familiile, care să fie eficient, fără a sacrifica astfel conectarea dintre părinte și copil. Așa că m-am pus pe treabă, adunând tot ce știam despre atașament, mindfulness și sistemele interne ale familiei — abordări teoretice care mi-au fost utile la cabinetul privat — și am transformat aceste idei într-o metodă de lucru cu părinții, o metodă concretă, accesibilă și ușor de înțeles.

Prin urmare, mutarea accentului din parenting de la „conse­cințe“ la „conectare“ nu înseamnă că trebuie să cedăm controlul familial copiilor. Deși nu sunt de acord cu punerile la colț, cu pedepsele, „consecințele“ și ignorarea, nimic din stilul meu de parenting nu este permisiv sau fragil. Abordarea mea încurajează limitele ferme, autoritatea parentală și un stil de conducere robust, păstrând în același timp relațiile pozitive, încrederea și respectul.

Gânduri profunde, strategii practice (și cum să folosești această carte)

În lucrul meu cu pacienții, spun adesea că ambele aspecte sunt adevărate: strategiile practice, bazate pe soluții, pot facilita, în același timp, și vindecarea mai profundă. Multe filosofii de parenting îi obligă pe părinți să aleagă: pot îmbunătăți comportamentul unui copil, dar cu prețul relației lor sau pot pune relația pe primul loc, sacrificând o cale clară către un comportament mai bun. Prin abordarea oferită în această carte, părinții se pot descurca mai bine la exterior și totodată se pot simți mai bine și pe dinăuntru. Își pot consolida relația cu copilul și, în același timp, pot vedea un comportament mai bun și cooperant din partea copilului.

Acest mesaj implicit, că cele două lucruri pot fi realizate concomitent, se află la baza multor idei pe care urmează să le citiți. Informațiile se bazează pe teorie și sunt bogate în strategii; au la bază dovezi științifice și sunt totodată intuitive și creative; prioritizează grija părintelui față de sine, dar și bunăstarea copilului. Un client poate veni la cabinet căutând niște strategii pentru a schimba comportamentul copilului, dar pleacă cu mult mai mult: se alege cu o înțelegere nuanțată a copilului de dincolo de comportament și cu niște instrumente prin care să pună în aplicare această nouă înțelegere. Sper ca, după ce citești această carte, să rămâi cu aceleași lucruri utile. Sper că vei căpăta o nouă înțelegere privind compasiunea față de tine însuți, modul în care te echilibrezi și încrederea în tine, și te vei simți pregătit să transmiți aceste calități importante și copiilor tăi.

Această carte reprezintă o inițiere într-un model de parenting care este nu numai despre dezvoltarea copilului, ci și despre propria dezvoltare. Primele zece capitole constau în principiile de parenting după care mă ghidez: acasă, cu cei trei copii, la cabinet, cu clienții și familiile lor, și pe rețelele sociale, cu mulții părinți cu care m-am conectat de-a lungul anilor. Intenția mea privind aceste principii este să încurajez vindecarea pentru copii și părinți, și să ofer strategii practice pentru o experiență familială mai liniștită. În centrul acestor principii se află ideea că, înțelegând nevoile emoționale ale unui copil, părinții nu numai că pot îmbunătăți comportamentul, dar pot transforma și modul în care întreaga familie funcționează și în care membrii familiei interacționează.