Această carte îi este dedicată tatălui meu,

Sigurdur B. Thorsteinsson

PROLOG

Femeia din prag nu arăta deloc așa cum își închipuise Kolbeinn când stătuseră de vorbă la telefon. Glasul ei profund și răgușit nu se potrivea deloc cu silueta subțire și atitudinea veselă. Bărbatul se așteptase la cineva mult mai obosit de viață, cu o țigară atârnându-i în colțul gurii și o sticluță de vodcă în buzunar. Femeia care stătea la ușa sa părea să prefere să bea suc de spanac decât alcool și sub nicio formă nu putea fi fumătoare. Însă când se prezentă, glasul ei îi alungă orice îndoială că e femeia care îi dăduse telefon.

— Scuze c-a durat atât de mult, doar că până acum nu am avut niciun motiv să vin la Reykjavík!

Femeia îi întinse o cutie de carton. Când o luă, Kolbeinn observă ce grea e. Cărți, bănui el.

— Cum spuneam, am găsit cutia asta în mansardă, continuă femeia. În spatele unei grămezi de resturi de material de izolație. Îmi închipui că de-asta ai lăsat-o acolo când ai golit casa.

Kolbeinn își ceru scuze că el și fratele său nu se străduiseră mai mult să strângă tot din mansardă. Femeia îi răspunse că nu-i nevoie, n-are importanță. Ea uitase o bicicletă în magazie când se mutase împreună cu soțul ei în casa tatălui lui Kolbeinn. Se mai întâmplă.

Cutia era plină de praf, iar el o lăsă jos. În partea din față și pe spate avea simbolul unei mărci de margarină care nu se mai găsea pe piață și pe care nici măcar nu-și amintea s-o mai fi văzut prin magazine. Probabil că avea câteva zeci de ani.

Femeii păru să-i vină brusc o idee.

— Oh, da, aproape c-am uitat: am mai adus ceva. Nu știu dacă te interesează, dar n-am vrut să-l arunc pur și simplu.

Scoase din buzunarul hainei o pungă de plastic transparent și i-o întinse. În interior, se afla un obiect maro mic pe care inițial nu reuși să-l identifice.

— E un pantof. L-am găsit în toamnă, când săpam fundația pentru terasă. Mă gândesc că trebuie să fi fost al tău sau al fratelui tău.

Acum, că spusese ea, Kolbeinn vedea și el că-i un pantof. Un pantof cu șiret, pentru un copil, făcut din piele maro, se gândi el, cu toate că era greu de ghicit culoarea inițială. Din ce vedea Kolbeinn, putea să fi fost și alb. Șiretul cel puțin se poate să-și fi schimbat culoarea de-a lungul anilor, iar acum era la fel de maroniu ca pământul în care stătuse îngropat pantoful.

Oricum ar fi arătat inițial, Kolbeinn era convins, ca și în cazul mărcii de margarină de pe cutie, că nu-l mai văzuse niciodată. Nu că ar fi avut vreo importanță. Pantoful nu i-ar fi putut aparține unui copil mai mare de trei sau patru ani, iar el nu avea absolut nicio amintire de la vârsta aceea, deci ar fi putut fi și-al lui. În orice caz, trebuie să-i fi aparținut unui membru al familiei sale sau poate vreunui copil venit în vizită, pentru că părinții săi construiseră casa, și era greu de crezut că pantoful s-ar fi aflat deja în pământ când cumpăraseră ei terenul.

Kolbeinn își ridică privirea spre femeie.

— Mersi! Interesant!

Femeia părea dezamăgită că el nu avea nimic de zis despre relicvă. Poate că sperase să audă o poveste despre cum ajunsese să se piardă pantoful, însă el habar n-avea cum ar fi sunat acea poveste. Încercă să se revanșeze:

— Pun pariu că la vremea aceea l-am căutat peste tot. Că doar atunci n-aveam o rezervă nesfârșită de haine și încălțăminte.

Răsuci punga în mâini, cercetând pantoful.

— Mă întreb cum Dumnezeu a ajuns să fie îngropat sub peluză. Grădina era deja amenajată când am fi purtat eu și fratele meu pantofi de mărimea asta.

Femeia dădu din cap aprobator.

— Da. E destul de ciudat. Și fii atent, l-am găsit exact lângă stâlpul steagului, deci bănuiesc că a căzut în groapă când a fost săpată fundația și n-a băgat nimeni de seamă.

Se uită la el ușor tulburată și adăugă:

— Am dat stâlpul jos — sper că nu te deranjează.

Bărbatul zâmbi.

— Nu, sigur că nu. Acum e casa voastră și puteți face ce vreți cu ea. Oricum, stâlpul n-a fost niciodată foarte popular. Mă rog, din punctul de vedere al mamei mele. Mi-a spus că nici nu înălțaseră decât o singură dată steagul, și atunci doar până la jumătate. N-a zis și cu ce ocazie, dar a spus totuși că l-a bătut ani întregi la cap pe tata să scape de el.

Femeia părea ușurată.

— Dacă a fost ideea lui să-l pună, înțeleg de ce nu voia să-l dea jos. Era înfipt într-un butoi de petrol plin cu ciment. A trebuit să închiriem o mică macara ca să-l scoatem.

Deloc surprinzător pentru Kolbeinn. Taică-su nu făcea niciodată lucrurile doar pe jumătate — pe uscat sau pe mare. Dacă monta un stâlp de steag, puteai fi sigur că avea să reziste oricăror vicisitudini.

Mai stătură un pic de vorbă, discutând despre nimicuri. El o întrebă cum era viața într-o urbe de provincie ca Höfn í Hornafirdi, aflat în sud-estul țării, la vreo 450 de kilometri de Reykjavík. Acum era un adevărat băiat de oraș, venise să trăiască în capitală în copilărie, după ce părinții săi divorțaseră.

După aceea se treziră că nu mai au despre ce să vorbească. La urma urmei, drumurile lor se intersectaseră doar datorită vânzării casei tatălui său. Kolbeinn și fratele lui nu se întâlniseră deloc cu femeia sau cu soțul ei de-a lungul acestui proces, lăsând toată comunicarea în seama agentului imobiliar din Höfn. De fapt, lucrurile s-ar fi mișcat mai repede dacă frații s-ar fi implicat, însă nu se sinchisise niciunul. Tatăl lor avea o situație prosperă când murise și după ce se lămurise situația proprietății nu fusese nicio urgență să transforme în capital banii investiți în casă. Nu trebuise decât să fie de acord cu vânzarea și să semneze actele necesare. Cu toate că mama lor îi supraviețuise soțului, nu ea moștenise casa. Nu că ar fi contat cine știe ce, întrucât suferea de demență în stadiu avansat. Dacă i s-ar fi cerut să semneze contractul, nici măcar n-ar fi știut de care capăt să țină pixul, darămite să-și scrie numele.

După o tăcere stingheritoare, Kolbeinn îi propuse femeii mai mult bolborosind să intre să bea o cafea, pe care ea o refuză, spunând că o aștepta un drum lung cu mașina și că trebuia să plece cât încă mai era lumină. Bărbatul îi mulțumi din nou pentru cutie și pentru pantof, apoi își luară la revedere.

O urmări cum se îndepărtează și-i făcu semn cu mâna în timp ce se urca în mașină. Apoi închise ușa, conti­nuând să țină punga de plastic în mână. Drăguț din partea ei că nu aruncase pur și simplu pantoful, însă, de fapt, era doar o chestiune de timp până s-o facă el însuși. Nu era genul care să se agațe de vechituri inutile, iar un pantof de copil îngropat cine știe câți ani în pământ categoric se înscria în această categorie.

Și totuși, poate că fratelui său i-ar fi plăcut să-l aibă. Mai cu seamă dacă era al lui. Niciunul dintre ei nu păstrase multe din casa tatălui lor. De când se mutaseră la Reykjavík împreună cu mama lor, cei doi luaseră doar sporadic legătura cu el, așa că aveau prea puține amintiri legate de lucrurile sale. Când se duseseră în est ca să strângă ce mai era prin casă, își dăduseră repede seama că nicio piesă de mobilier și nici vreun alt obiect din casă nu mai aveau vreo valoare sentimentală pentru ei, motiv pentru care se hotărâseră să vândă sau să arunce tot ce mai rămăsese acolo.

Nu aleseseră să păstreze mult mai multe decât cutia și pantofiorul.

Kolbeinn îl scoase din pungă. Pielea uscată mirosea vag a pământ. Era atât de dură la atingere și șireturile erau atât de țepene, încât aducea mai degrabă cu o imitație din ciment a unui pantof. Îl răsuci în mâini, însă nu descoperi nimic familiar. Totuși, când se uită înăuntru, văzu ceva cunoscut care declanșă o amintire din copilărie.

Deasupra călcâiului se distingea o etichetă pentru nume de genul celor pe care mama lor obișnuia să le lipească sau să le coasă de hainele fraților până deveniseră deja adolescenți. Etichetele ar fi trebuit să asigure înapoierea obiectelor în cazul în care le uitau pe undeva sau le rătăceau.

Probabil că pantoful îi aparținuse lui Kolbeinn sau fratelui său. Râcâi eticheta într-o zadarnică încercare de-a curăța mizeria de pe literele roșii brodate. La un moment dat, desfăcu din greșeală unul dintre șireturi, scoțând astfel la iveală culoarea originală a pielii de dedesubt.

Kolbeinn rămase ușor uimit. Din ce-și dădea seama, pantoful fusese cândva roz. Era imposibil să-i fi aparținut lui sau fratelui său. Deși copiii din ziua de azi nu mai respectau la fel de strict culorile atribuite genului, pe vremea părinților săi nu era așa — mai ales din punctul de vedere al tatălui său. Fusese ceva mai în vârstă decât mama lor și dovedise niște vederi și mai de modă veche decât era cazul. Sub nicio formă nu ar fi fost de acord ca băieții săi să poarte pantofi roz.

Însă de ce ar fi cusut mama lor o etichetă în pantoful fiicei altcuiva? Era aproape de neconceput că ar fi făcut-o altcineva. Mama lui fusese singura persoană care eticheta astfel obiectele de îmbrăcăminte: alte mame se mulțumeau să le însemneze cu cerneală, asta dacă se deranjau măcar să o facă. Își amintea asta, întrucât el și fratele său fuseseră tachinați la școală pentru acest obicei. Se părea că alte mame aveau treburi mai importante de făcut cu timpul lor decât să se chinuie să brodeze numele copiilor pe niște etichete de cârpă minuscule.

Lui Kolbeinn îi fusese stârnită curiozitatea. Se hotărî să umezească eticheta, ca să încerce să curețe mizeria și să vadă dacă poate citi numele. Nu exista pericolul ca literele să se decoloreze și să devină ilizibile din moment ce erau cusute.

Apa din chiuveta de la bucătărie devenea maronie pe măsură ce freca pantoful sub robinet. Când izbuti în sfârșit să distingă o parte din litere, degetele ajunseseră să-l usture.

Prima literă era clar un „S“. Era urmată de ceva ce-ar fi putut fi un „a“, un „e“ sau un „o“. Apoi urma un „l“, după care veneau două litere ilizibile și, în final, un „r“. Nu-i luă mult să caute online numele islandeze de fete alcătuite din șase litere care începeau cu „S“ și se terminau în „r“, iar cele două nume din listă erau Salvör și Sólvör.

Kolbeinn lăsă pantoful jos.

Salvör.

Numele parcă se lega de ceva din trecut. Însă, cu cât încerca să-și aducă aminte, cu atât amintirea devenea și mai îndepărtată. În final, renunță.

Lăsă pantoful pe scurgător și se uită la apa maronie ce dispărea din chiuvetă, conștient de senzațiile destul de ciudate care nu-i dădeau pace. Încercă să-și golească mintea, alungând orice ar fi putut avea vreo legătură cu numele. Să nu te gândești la lucrurile pe care nu ți le poți aminti reprezintă uneori cel mai eficient mod de-a le recupera. Poți fi sigur că amintirea va ieși totuși la suprafață, ca un copil care vrea să fie lăsat în pace până când începi să-l ignori.

Înainte să apuce să testeze această teorie, îi sună telefonul. Era cineva din personalul azilului unde era internată mama sa, care îi cerea să vină cât mai degrabă; se părea că mama lui suferise un atac de cord, iar situația era critică.

Se scursese mult timp de când mama lui se bucurase de o viață cât de cât normală, iar sănătatea i se deteriorase semnificativ în ultimele luni. Chiar și așa, apelul era tulburător. Mormăi ceva în timp ce-și revenea din șocul inițial, apoi spuse că pleacă imediat.

— Îl anunți și pe fratele tău?

Kolbeinn răspunse că da. Înainte să închidă, femeia mai adăugă:

— Și pe sora ta. Pentru mama voastră ar conta foarte mult să fie și ea aici. Deși e foarte greu să o înțelegem, a tot întrebat de ea de când a suferit atacul. Deci te rog să ai grijă să primească și ea mesajul.

— Sora mea?

— Da, răspunse infirmiera, părând destul de surprinsă. Salvör. Vrea să își vadă fiica, pe Salvör.