Editori:

Silviu Dragomir

Vasile Dem. Zamfirescu

Director editorial:

Magdalena Mărculescu

Redactare:

Alexandra Fusoi

Design și ilustrație copertă:

Andrei Gamarț

Director producție:

Cristian Claudiu Coban

Dtp:

Mirela Voicu

Corectură:

Cristina Spătărelu

Oana Apostolescu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlu original: Amazing Grace Adams

Autor: Fran Littlewood

First published as Amazing Grace Adams by Michael Joseph, an imprint of Penguin Books. Penguin Books is part of the Penguin Random House group of companies.

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90

Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-2020-8

ISBN (print): 978-606-40-2162-5

Acum

Lui Grace îi e cald. Soarele încinge acoperișul mașinii ca o răsuflare fierbinte, dar nu e doar atât. E senzația că a luat foc din senin pe dinăuntru. Un fir de transpirație îi trasează lent între sâni un S care îi dă mâncărimi și îi vine să își bage mâna pe sub bluză ca să îl șteargă. Însă e ambuteiaj, iar ea e blocată din toate părțile și mai e și bărbatul din Audi, cu geamul lângă al ei. Se holbează la ea de parcă ar fi divertismentul de care are nevoie în situația asta. Du-te naibii, îi zice ea în gând. Du-te naibii, du-te naibii, du-te naibii.

— Dacă azi ți se pare prea cald afară, conform celui mai recent raport al experților de la organizația Autonomy, de acum va fi din ce în ce mai cald… spune femeia de la radio.

Grace turează motorul să nu o mai audă și ochii îi cad pe ceasul de pe bord: 12:23. Oare merge bine? Se uită la telefonul aflat pe scaunul de alături. La naiba. A întârziat. Mult. Are de luat de la cofetărie tortul cu tema Insula iubirii, cel făcut la comandă. Cel pe care nu și-l poate permite, dar în care își pune toate speranțele. Unu, doi, trei, patru… Începe inutila numărătoare a terapiei CBT — cea pe care și-o amintește vag de la cursul online pe care l-a abandonat după primele câteva ședințe —, apoi inspiră profund pe nas. Acum i se lipesc și blugii de coapse. Grace răsucește gurile de ventilație, apoi mai apasă o dată cu degetul butonul de la aerul condiționat, despre care știe că nu merge. Materialul sintetic ieftin o încinge și mai rău și își îndepărtează genunchii cât îi permite spațiul, încercând să permită trecerea aerului inexistent printre picioare.

Pe scaunul de alături, telefonul începe să sune, iar ea tresare. Lotte? Se gândește automat că s-ar putea să fie ea. Însă chiar din momentul în care se apleacă să se uite, știe deja. Are parte în schimb de șocul unui chip fălcos care se încruntă la ea din ecran și îi trebuie o clipă să se recunoască și să își dea seama că iar încearcă să o sune Cate pe FaceTime. Grace se face mică, lipită de portieră. Nu vrea să răspundă și, cu toate că e aproape sigură că nu poate fi văzută — Lotte a râs de ea de o mie de ori pe tema asta —, tot are senzația că sora ei o privește. Grace știe deja ce vrea să îi spună Cate: în ultimele două săptămâni i-a vomitat în mesagerie un torent de mesaje, care, nu știe cum, dar reușesc să fie în același timp pline de compasiune și acuzatoare. M-a sunat mama să-mi spună că încearcă să dea de tine, Grace. E îngrijorată din cauza ta. La fel și tata. Sincer, nu e deloc corect să îi… Știi ce? Sună-mă să-mi dai de știre că ești bine. Mă rog, nu bine, dar… Suntem îngrijorați cu toții pentru tine…

În spatele ei urlă un claxon și se răsucește în scaun. De parcă i-ar fi adresat ei. Traficul e bară la bară, numai mașini în spatele ei cât vede cu ochii pe strada îngustă care merge de la poalele Muswell Hill până la Emirates Stadium. Genul de drum mai potrivit pentru un sătuc adormit sau pentru Evul Mediu, dar care e blocat haotic cu dube, și autobuze, și mașini de curierat, și SUV-uri.

— Pe bune? întreabă ea în mașina goală. Pe bune, idiotule? Și cam ce ai vrea să facem?

Mașina se strânge tot mai tare în jurul ei și simte miros de plastic ars. Cum de nu se mai mișcă odată? Statul așa, nemișcată, o duce cu gândul la ceva — o carte, un serial, un scenariu… Nu reușește să-și amintească. În ultima vreme, abia reușește să-și aducă aminte cum o cheamă. Pleoștită în scaun, încearcă să enumere în minte lucrurile pe care nu a reușit să și le amintească în ultimul timp. Dar bineînțeles că nu poate. Ar fi aproape amuzant dacă nu ar fi înspăimântător. De parcă o parte din creier i-a căzut pe undeva când nu era atentă.

Telefonul începe să sune din nou și cineva se lasă cu totul pe claxon. Bărbatul de alături se holbează în continuare la ea, mașina încinsă… și acum ceva bâzâie aici, captiv împreună cu ea. O muscă neagră și grasă zumzăie pe geam. Pe tâmple îi țâșnește transpirația și se pocnește singură, fiindcă musca plonjează acum direct spre ea, ricoșând frenetic din toți pereții mașinii.

Deodată, în luneta mașinii din față apare un chip. O fetiță ce strânge în mână o păpușă soioasă se uită țintă la Grace, fără să zâmbească. Aude ritmul sughițat al melodiei de la radio, simte până în oase trepidația picamerului de la lucrările ce au loc pe drum, mai în față. Iar acum musca e pe obrazul ei, pe braț, în părul ei, și nimic nu se mișcă în trafic și timpul merge înainte în salturi, în unități care nu sunt ce trebuie, iar ea nu poate să întârzie, nu azi, e pur și simplu exclus.

Și gata. S-a săturat.

Gâtul lui Grace e inundat de gaze de eșapament mizerabile când coboară din mașină cu telefonul în mână, îndesându-și în buzunarul de la spate al blugilor cardul bancar și o bancnotă de douăzeci de lire. E tot ce îi trebuie. Nu vrea să își care geanta după ea pe căldura asta — și așa nu e îmbrăcată adecvat: blugi prea strâmți în care simte că i se topesc picioarele. Grace trântește portiera, îndreaptă brelocul spre mașină și — bi-bip — portierele sunt încuiate. Pleacă, alegând o cale de-a lungul liniilor albe de pe mijlocul șoselei, când aude un strigăt în spatele ei.

— Alo, drăguță. Drăguță! Unde crezi că pleci?

Se oprește și se întoarce.

E bărbatul din Audi. Și-a coborât geamul și a ridicat vocea ca să acopere urletul claxoanelor ce încep să sune. Percepe amenințarea în pulsația motoarelor care o înconjoară, în peisajul sonor furios, atonal, dar are senzația bizară că se află undeva dincolo de ea, că e separată de ea.

— Doar n-ai de gând… urlă de-acum bărbatul, gesticulând isteric, încât îi vede petele de transpirație de la subsuori. Întoarce-te în mașină! Nu poți s-o lași aici!

Grace îi zâmbește și simte pe limbă gustul fierbințelii metalice emanate de mașinile înghesuite unele în altele în jurul ei. Îi zâmbește doar cu gura, nu și cu ochii.

— Problema ta, șoptește ea.

Cu patru luni în urmă

Școala Northmere Park

Londra N8 6TJ

nps@haringey.sch.uk

Dragă părinte sau aparținător legal al lui Lotte Adams Kerr,

Ne-a atras atenția faptul că prezența lui Lotte la cursuri a scăzut sub 70 la sută în acest trimestru și că multe dintre aceste absențe sunt nemotivate. Procentul e semnificativ sub limita impusă de Oficiul pentru Standarde în Educație și precizată în convenția încheiată între școala noastră și părinte, motiv pentru care acest fapt e deosebit de problematic.

La acest nivel îngrijorător, absenteismul lui Lotte va avea un impact grav asupra educației și realizărilor ei. După cum știți, studiile arată că pentru fiecare nouăsprezece zile de școală pierdute, un elev se poate aștepta ca rezultatele sale pentru Certificatul General de Educație Secundară să scadă cu un nivel.

Dorim să vă cerem să contactați școala pentru a programa urgent o întâlnire cu meditatorul lui Lotte, precum și cu șeful lor de an, pentru a discuta cât mai repede posibil această situație. Deocamdată nu a fost implicată nicio autoritate externă. Însă vă atragem atenția că e de datoria noastră să raportăm forurilor superioare absențele repetate sau prelungite ale oricărui elev.

Cu respect,

John Power, Director

Sprijinită de blatul din bucătărie, Grace citește scrisoarea de două ori și tot nu reușește să o proceseze. Se încruntă, verifică plicul. Nu poate decât să presupună că a avut loc vreo eroare administrativă, că au trimis scrisoarea cui nu trebuia. Chiar și așa, își simte plămânii apăsați de coaste, de parcă nu reușește să și-i umple ca lumea cu aer.

— Lotte! strigă.

Știe însă că fiica ei e la ea în cameră, cu căștile pe urechi, că nu are cum să o audă. Se uită la laptopul ei, aflat pe masă. Pe ecran e deschis romanul japonez siropos pe care tocmai îl traduce — sau, mai degrabă, pe care tocmai nu îl traduce. Nici nu vrea să se gândească la cât de mult a depășit termenul-limită. Nici nu vrea să se gândească la ce se va întâmpla dacă nu își bagă mințile în cap și nu se apucă serios de lucru, fiindcă nu își permite să strice relația cu agenția de traduceri. Serios vorbind. Suma ridicolă pe care o câștigă la cealaltă slujbă — slujba luată ca să aibă motiv să iasă din casă, unde predă franceza la școala primară Stanhope unor copii apatici sub doisprezece ani — abia dacă i-ar ajunge să plătească factura la gaze.

Grace își ia telefonul de pe blat și, fiindcă așa se face acum, îi trimite un mesaj fiicei ei, care se află la mai puțin de zece metri de ea, cu un etaj mai sus, separate de doar vreo doi pereți. Așteaptă. Nimic.

— Lotte! încearcă din nou, de data asta mai tare, și simte în piept cunoscuta senzație de usturime produsă de iritare.

Apoi mototolește scrisoarea și o azvârle cu putere în celălalt capăt al camerei, către grămada de gunoi adunată în jurul coșului care dă pe-afară.

Grace bate la ușă, dar intră în cameră fără să aștepte un răspuns. Lotte stă pe pat și trântește imediat capacul laptopului. Expresia de pe chipul ei e concomitent ostilă și vulnerabilă. Și-a vopsit iar părul în roz și îi stă grozav de bine culoarea aceea, ca de vată de zahăr, iar Grace e izbită de cât de frumoasă s-a făcut, fiica ei perfectă și rebelă. De faptul că, dacă ar putea, ar sta acolo o veșnicie, sorbind-o din ochi. E îmbrăcată în pantaloni scurți și o bluză verde care, la drept vorbind, e mai degrabă un bandaj ce abia îi acoperă sânii. Sânii aceia fără sutien, ținuți în sus ca de magie. Nu ți-e frig? îi vine lui Grace să o întrebe. Fiindcă a devenit un clișeu.