În memoria lui Chris Waller, soțul cititor care m-a rugat să includ cuvântul „clin“ într-un volum doar ca să câștige un pariu cu soția sa. Kate, sper că vei zâmbi când vei găsi din nou acest cuvânt în paginile cărții.

1. Tăciuni mici, micuți de tot

Nash

Agenții federali din biroul meu erau norocoși din două motive.

Mai întâi, croșeul meu de stânga nu mai era ce fusese înainte să fiu împușcat.

În al doilea rând, nu mai eram în stare să simt nimic, cu atât mai puțin să mă înfurii cât să fac vreo prostie.

— Biroul înțelege că ai un interes personal de a-l găsi pe Duncan Hugo, a zis agenta specială Sonal Idler din fața mea, unde stătea dreaptă ca un băț. Și-a aruncat privirea spre pata de cafea de pe cămașa mea.

Era o femeie oțelită, într-un costum cu pantaloni, și părea că la micul-dejun mânca de obicei proceduri. Bărbatul de lângă ea, șeriful federal Nolan Graham, avea mustață și privirea unui om forțat să facă un lucru pe care n-avea niciun chef să-l facă. În plus, părea să mă învinovățească pe mine pentru asta.

Voiam să mă pot enerva. Voiam să simt și altceva în afara acestui mare vid, care mă cuprindea și mă înghițea, implacabil, ca un val. Dar nu era nimic altceva acolo. Doar eu și vidul.

— Dar nu putem accepta ca băieții și fetele tale să-mi dea în permanență investigația peste cap, a continuat Idler.

Dincolo de fereastră, sergentul Grave Hopper își turna un kil de zahăr în cafea și le arunca priviri criminale celor doi agenți federali. În spatele lui, restul stabilimentului vibra, plin de energia obișnuită dintr-o secție de poliție a unui orășel oarecare.

Telefoanele sunau. Tastaturile țăcăneau. Ofițerii erau în serviciul publicului. Și cafeaua era nasoală de tot.

Toată lumea era vie și însuflețită. Toată lumea, mai puțin eu.

Eu doar mă prefăceam.

Mi-am încrucișat brațele și am ignorat durerea ascu­țită din umăr.

— Vă apreciez curtoazia profesională. Dar ce e cu interesul ăsta special? Nu sunt unicul polițist care încasează un glonț la datorie.

— Nu erai nici singurul nume de pe acea listă, a spus Graham, deschizând gura pentru prima oară.

Am strâns din dinți. Lista aceea a fost începutul acestui coșmar.

— Dar tu ai fost primul luat la țintă, a zis Idler. Numele tău se afla pe lista aceea cu oameni ai legii și informatori. Iar chestia asta e mai importantă decât un schimb de focuri. E prima oară când avem ceva cu care-l putem înfunda pe Anthony Hugo.

Era tot pentru prima oară când distingeam oarece emoție în glasul ei. Agenta specială Idler avea un plan propriu și ăsta era să-l prindă pe marele interlop Anthony Hugo.

— Vreau ca din cazul ăsta să nu sifoneze nimic, a continuat ea. De-asta nu putem lăsa niște localnici să ia problema în propriile mâini. Chiar dacă au legitimații. Interesele superioare sunt mai importante.

Mi-am trecut o mână peste obraz și am rămas surprins de cât îmi crescuse barba. Pe lista mea de priorități din ultima vreme nu fusese și bărbieritul.

Agenta a presupus că îmi petrecusem timpul investigând. Era îndreptățită să creadă asta, având în vedere împrejurările. Dar nu-mi cunoștea micul secret murdar. Nimeni nu-l cunoștea. Poate că pe dinafară mă vindecam. Poate că-mi pun uniforma și vin în fiecare zi la secție. Dar pe dinăuntru, nu mai rămăsese nimic. Nici măcar dorința de a-l găsi pe cel vinovat de asta.

— Ce-ați vrea să facă secția mea dacă Duncan Hugo se întoarce aici încercând să mai împuște câțiva cetățeni? Să se uite în altă parte? am întrebat, tărăgănat.

Agenții federali s-au uitat unul la celălalt.

— Mă aștept să ne ții la curent cu orice întâmplare din împrejurimi care ar putea avea legătură cu cazul nostru, a spus Idler cu fermitate. Avem mai multe resurse, pe care ți le putem pune la dispoziție, decât are secția ta. Și n-avem interese sau răzbunări personale.

Am simțit o scânteie în vid. Rușine.

Ar trebui să trec la răzbunările personale. Ar trebui să-l vânez eu însumi pe acel individ. Dacă nu pentru mine, atunci pentru Naomi și Waylay. Le chinuise pe logodnica fratelui meu și pe nepoata ei: le răpise, le amenințase, încercase să le intimideze, toate din cauza afurisitei de liste pentru care eu am încasat două gloanțe.

Dar o parte din mine murise în acel șanț în noaptea aceea și nu părea să merite efortul de a mă lupta pentru ce rămăsese.

— Șeriful Graham va sta pe aici pentru o vreme. Ca să supravegheze lucrurile, a continuat Idler.

Mustăciosul nu părea mai fericit decât mine.

— Niște lucruri anume? am întrebat.

— Toate țintele rămase pe listă beneficiază de protecție federală până când ne asigurăm că amenințarea nu mai e una iminentă, a explicat Idler.

Doamne! Tot orașul ar lua-o razna dacă află că agenții federali rămân pe-aici așteptând ca un anumit om să încalce legea. Și nu aveam deloc energie pentru un scandal.

— N-am nevoie de protecție, am zis. Dacă Duncan Hugo ar avea doi neuroni în cap, nu ar rămâne pe aici. A plecat de mult.

Așa cel puțin îmi spuneam noaptea târziu, când nu puteam adormi.

— Cu tot respectul, șefule, tu ești ăla care a fost împuș­cat. Ai mare noroc că mai trăiești, a spus Graham, zâmbind cu subînțeles pe sub mustață.

— Dar logodnica fratelui meu și nepoata ei? Hugo le-a răpit. Beneficiază și ele de protecție?

— Nu avem niciun motiv să credem că Naomi și Waylay Witt se află în acest moment în pericol, a spus Idler.

Durerea din umăr s-a transformat treptat într-o pulsație surdă, pe care o resimțeam și în cap. Eram nedormit și nu aveam răbdare și dacă nu scăpam mai repede de aceste două belele din biroul meu, nu mai puteam garanta că păstrez discuția la un nivel civilizat.

M-am ridicat de la birou și am zis, cu foarte mult farmec sudist — în limita posibilităților:

— Am priceput. Acum, dacă-mi dați voie, trebuie să am grijă de un întreg oraș.

Agenții federali s-au ridicat și ne-am strâns mâinile oficial.

— Aș aprecia dacă m-ați ține la curent. Dacă tot am răzbunări personale și așa mai departe, am zis, când au ieșit pe ușă.

— Ne vom asigura că-ți vom spune ceea ce vom putea, a zis Idler. În plus, așteptăm să ne dai un telefon când îți mai amintești câte ceva din timpul schimbului de focuri.

— Așa facem, am spus printre dinți.

Prins în triunghiul rănilor fizice, al pierderii memoriei și al amorțelii emoționale, devenisem umbra omului care fusesem odată.

— Ne mai vedem, a zis Graham.

Asta a semănat cu o amenințare.

Am așteptat să-și scoată fundurile din secția mea, apoi mi-am înșfăcat haina din cuier. Gaura din umăr a protestat dureros când mi-am vârât brațul prin mânecă. Nici cea din trunchi nu se simțea mai bine.

— Ești bine, șefu’? a întrebat Grave când am intrat în spațiul comun.

În niște împrejurări normale, sergentul meu ar fi insistat să-i povestesc între patru ochi despre întâlnire, apoi ar fi bătut câmpii o oră, plângându-se de porcăriile legate de jurisdicție. Dar de când fusesem împușcat și aproape dădusem ortul popii, toată lumea făcea tot ce-i stătea în putință să mă trateze cu mănuși.

Poate că nu ascundeam lucrurile atât de bine pe cât credeam.

— Da, am zis, mai dur decât aș fi vrut.

— Pleci? a continuat el.

— Dap.

Noua și entuziasta polițistă de patrulă a sărit de pe scaunul ei de parc-ar fi fost pe arcuri.

— Dacă vrei ceva de prânz, pot să-ți cumpăr eu de la Dino’s, șefu’, s-a oferit ea.

Născută și crescută în Knockemout, Tashi Bannerjee tocmai ieșise de pe băncile Academiei de poliție. Acum, pantofii îi sclipeau și părul ei negru era prins la spate într-un coc regulamentar. Dar în urmă cu patru ani, când era în liceu, primise o amendă pentru că venise cu calul la un restaurant drive-thru. Majoritatea oamenilor din secție, inclusiv eu, încălcaseră legea, într-un fel sau altul, la un moment dat, în tinerețe. Tocmai de aceea, faptul că mai târziu aleseserăm să fim de partea legii, și nu să ne batem joc de ea, însemna foarte mult pentru noi.

— Pot să-mi cumpăr și singur de mâncare, ce naiba, m-am răstit.

A rămas cu gura căscată preț de o clipă, apoi și-a revenit, făcându-mă să mă simt de parcă i-aș fi tras un șut unui cățeluș. La dracu’. Mă transformam în fratele meu.

— Mulțumesc totuși, am adăugat, pe un ton mai puțin arțăgos.

Minunat. Acum trebuia să fac un gest frumos. Din nou. Un gest prin care să spun că-mi pare rău că sunt un dobitoc, dar pentru care nu am niciun strop de energie. Până acum, săptămâna asta, am adus cafea, gogoși și — după o ieșire stânjenitoare la adresa termostatului din spațiul comun — dulciuri de la benzinărie.

— Mă duc la fizioterapie. Mă-ntorc peste vreo oră sau cam așa ceva.

Apoi am pășit pe hol și m-am îndreptat hotărât spre ieșire, ca și cum aș fi avut lucruri importante de făcut, în cazul în care i-ar fi trecut și altcuiva prin cap să înceapă vreo discuție cu mine.

Mi-am golit mintea și am încercat să mă concentrez la ce se petrecea în jurul meu.

Toamna din nordul Virginiei m-a lovit cu toată forța exact când am intrat în Knox Morgan Municipal Center. Soarele strălucea pe cerul atât de albastru încât mă dureau ochii. Copacii ce străjuiau strada se dădeau în spectacol — frunzele lor verzi făcând loc celor roșiatice, galbene și portocalii. Dovlecii și căpițele de fân făceau parte din decorul tuturor vitrinelor.

Am ridicat privirea când am auzit mugetul unei motociclete și l-am văzut pe Harvey Lithgow trecând pe lângă mine. Avea coarne de diavol pe cască și un schelet din plastic așezat pe locul din spatele lui.

A ridicat mâna în semn de salut, apoi și-a continuat drumul, cu cel puțin 30 de kilometri la oră peste limita legală de viteză.