Studenților fondatori, corpului profesoral și personalului de la NCH și tuturor
celor care îi duc moștenirea mai departe:
Animi cultura gaudere

Prefață

În vremuri foarte recente, omenirea a învățat enorm de multe despre univers, despre trecut și despre ea însăși. Începând din secolul al XIX-lea, s-au scos la lumină mii de ani de istorie uitată sau complet necunoscută până atunci: istoria marilor civilizații preclasice și, înaintea lor, povestea evoluției umane. Începând din zorii veacului XX, s-au făcut descoperiri, cândva de neimaginat, despre universul fizic, la scări microcosmice sau macrocosmice, de la teoria cuantică până la cosmologie și originile spațiului și timpului. Și doar în ultimele câteva decenii s-a reușit să se pătrundă în tainele creierului uman, realizându-se o cartografiere cât mai fină a structurilor sale și observându-le în acțiune.

Progresele au fost enorme, entuziasmante și însoțite de urmări. Trăim într-un univers diferit și mult mai bogat decât acela în care trăiau strămoșii noștri nu mai departe de secolul al XIX-lea. Cu toate acestea, un fapt remarcabil însoțește aceste evoluții: dacă altădată oamenii erau încredințați că progresul cunoașterii le diminuează ignoranța, pașii uriași pe care i-am făcut recent ne arată, dimpotrivă, cât de puține știm. Curiozitatea generează, astfel, un paradox: o cunoaștere din ce în ce mai vastă ne sporește ignoranța. Așadar, ce știm, mai exact? Și ce știm acum că nu știm? În plus, pe măsură ce cunoașterea ne amplifică ignoranța, ce am învățat despre natura cercetării în sine — despre barierele și dificultățile pe care trebuie să le depășim sau de care trebuie să ținem seama?

În cele ce urmează vom încerca să răspundem la aceste întrebări în trei domenii cruciale situate la frontierele cunoașterii: știință, istorie și psihologie — mai exact, fizică fundamentală și cosmologie, descoperirea trecutului preclasic și a evoluției umane și noile științe ale creierului și minții omenești.

Scriind des și variat despre progresul ideilor și istoria filosofiei, am fost extrem de contrariat de întrebări privind eforturile omenirii depuse la frontierele cunoașterii și despre natura, metodele și problemele cercetării. Fiindcă se află în centrul efortului uman propriu-zis, aceste întrebări constituie nucleul filosofiei — înțeleasă în sensul său cel mai larg, ca reflecție asupra lucrurilor pe care le cunoaștem, a modului în care am ajuns să le cunoaștem și a importanței acestui proces. Scopul meu în paginile acestui volum este să ilustrez și să analizez trei frontiere esențiale ale acestui demers, să descriu unde se află și cum au fost aduse până în punctul unde se află acum; și să vedem ce ne învață poziția lor actuală despre ceea ce mai avem încă de învățat.

A.C. Grayling,

New College of the Humanities,

Londra, 2021

Introducere

Ce cunoaștem despre lume, despre trecut și despre noi înșine? Foarte recent, în decursul ultimului secol și jumătate, studiile noastre în aceste domenii au înregistrat progrese spectaculoase. Apelând la cele mai generale definiții cu putință, le vom numi știință, istorie și psihologie, deși definițiile reflectă foarte puțin realizările obținute și însemnătatea lor, ca să nu mai vorbim despre direcția în care ne-ar putea conduce. Ele sunt rezultatul tehnologiilor de cercetare cu evoluție rapidă, care au extins enorm de mult raza de observație a omenirii, atât înapoi în timp, cât și pe distanțe inaccesibile anterior, de la cele mai îndepărtate galaxii până la complexitățile creierului uman, ba chiar mai departe, până la structura interioară a atomului. Fiecare pas al acestor progrese a dat naștere unor noi întrebări, de neimaginat până atunci; iar unul dintre principalele rezultate a fost dezvăluirea unui paradox: paradoxul cunoașterii — și anume că, pe măsură ce cunoaștem mai mult, amploarea ignoranței noastre ne devine tot mai evidentă, nu în ultimul rând în aceste trei domenii cruciale de cercetare legate de lumea, trecutul și mintea umană.

Acest paradox a devenit familiar grație recentelor progrese ale cunoașterii, deși, până la extinderea lor cu rapiditate, convingerea generală era că, de fapt, cunoașterea reduce sfera ignoranței. Omenirea considera de la sine înțeles că informațiile se acumulează într-un ritm care va permite atingerea frontierelor cunoașterii, asigurându-se astfel cunoașterea a tot ceea ce poate fi cunoscut. Inversarea spectaculoasă a acestei perspective nu mai constituie o surpriză, dar implicațiile acestui fapt, inclusiv cele care nasc întrebări cu privire la natura nevoii de a afla, nu sunt încă pe deplin înțelese.

De-a lungul istoriei omenirii, fiecare etapă a progresului cunoașterii și-a avut propriile frontiere, iar pentru deschizătorii de drumuri care se aventurau dincolo de ele, frontierele defineau terra incognita aflată de cealaltă parte. Destul de des, direcția de mers pe care păreau să o indice s-a dovedit a fi greșită. Prin urmare, una dintre cele mai importante întrebări despre frontierele de astăzi este dacă direcțiile de viitor pe care le indică sunt sau nu corecte. Desigur, răspunsul potrivit este: nu putem ști până nu încercăm! Pe de altă parte însă, istoria frontierelor trecute și, totodată, abordarea frontierelor actuale ne pot oferi câteva indicii.

Întâmplarea a făcut ca, într-un sens foarte diferit al cuvântului „cunoaștere“, strămoșii noștri să fi cunoscut multe lucruri nu doar de mii, ci de milioane de ani. Se pare că cele mai vechi unelte de piatră datează de acum 3,3 milioane de ani, adică de la jumătatea timpului scurs până la noi din momentul evolutiv în care specia înaintașilor noștri s-a despărțit de cea a cimpanzeilor. Cunoașterea lor însemna a ști cum — cu alte cuvinte, cunoștințe practice, de la fabricarea uneltelor, construirea de adăposturi, stăpânirea focului, crearea de picturi rupestre, domesticirea animalelor și cultivarea plantelor, cioplirea și mutarea pietrelor de mari dimensiuni, săparea canalelor de irigații, fabricarea textilelor și a ceramicii, turnarea bronzului folosind cupru și cositor, topirea fierului și așa mai departe până la tehnologiile avansate din prezent.

Fără îndoială, faptul de „a ști cum“ a fost însoțit, poate chiar de la începuturi, de eforturile de a ști ce: adică de cunoștințe teoretice, de explicații despre cum și de ce funcționează un anumit lucru. Cadrele explicative concepute de strămoșii noștri au implicat, aproape sigur, invocarea mijlocirii forțelor naturale. Pentru a explica tunetul, vântul, ploaia și mișcările corpurilor cerești, strămoșii noștri au dedus, judecând pe baza propriilor puteri de mijlocire — sentimentul că „eu am provocat asta“, ca atunci când cineva aruncă o piatră în apă și stârnește valuri —, că orice se mișcă, emite zgomot, suferă modificări de orice natură trebuie să aibă un agent, un motor, în spatele sau în interiorul lui. Mai mult, fără doar și poate, manifestarea comportamentului intenționat la animale i-a făcut pe strămoșii noștri să creadă că animalele au o viață mentală similară cu a lor; ei considerau că aparenta timiditate a căprioarelor și ferocitatea leilor oglindeau propriile trăiri: dacă o căprioară fugea, o făcea de frică; dacă un leu ataca, o făcea din furie. Sursele animiste ale credințelor religioase sunt ușor de observat în cadrul unora dintre cele mai vechi eforturi cunoscute de a explica teoretic lumea. De exemplu, pentru a explica fenomenul magnetismului metalelor, filosoful presocratic Thales a emis ipoteza conform căreia „toate sunt pline de suflet“ — prin „suflet“ el înțelegând un principiu care animă1.

Istoria ne învață că aceste explicații „cauzale“ erau alcătuite, în principal, din credințe „religioase“, cum le numim astăzi. La rândul lor, acestea contribuiau cu alte tipuri de presupuse „cunoștințe practice“, sugerând diferite forme de interacțiune cu factori naturali sau cu forțele care controlează natura, în speranța de a le influența sau a le atrage bunăvoința, prin ritual, rugăciune și sacrificiu. Este interesant de speculat că, pe măsură ce mijloacele liturgice (religioase, ritualice) de influențare a naturii au fost înlocuite de o cunoaștere mai practică și mai lumească, interesul pentru exercitarea controlului a fost transferat de la natură către societate; poate că, după cum sugerează conceptul de „tabu“, în vreme ce controlul anumitor tipuri de comportament nu a mai fost considerat necesar pentru influențarea naturii sau a zeilor, controlul social — sub forma concepțiilor „morale“ — a dăinuit. Indiferent dacă este sau nu așa, principala idee rămâne aceea că, până foarte recent în istoria omenirii, „cunoașterea practică“ a precedat cu mult „cunoașterea teoretică“, iar efortul de a o dobândi pe aceasta din urmă s-a bazat, până de curând, mai ales pe imaginație, fantezie, frică și iluzii.

După cum sugerează referința de mai sus la Thales, povestea eforturilor omenirii de „a ști ce“, nu doar „cum“, fără să se bazeze însă pe imaginație și credințe tradiționale, a căpătat pentru prima dată formă odată cu filosofii Antichității clasice grecești, în secolul al VI-lea î.Hr. Thales, care a trăit în jurul anului 585 î.Hr.