Editori:

Silviu Dragomir

Vasile Dem. Zamfirescu

Director editorial:

Magdalena Mărculescu

Redactare:

Mihaela Stan

Design copertă: Belle & Bird Design

Ilustrație copertă: ©Helena G.M./Arcangel

Director producție:

Cristian Claudiu Coban

Dtp:

Mirela Voicu

Corectură:

Irina Mușătoiu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: If He Had Been With Me

Autor: Laura Nowlin

Romanian edition published by arrangement with Ilustrata Agency

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-2095-6

ISBN (EPUB): 978-606-40-2146-5

unu

Nu eram cu Finny în acea noapte de august, dar imaginația mi-a gravat atât de adânc scena în minte, încât îmi pare o amintire.

Ploua, bineînțeles, și el era cu Sylvie Whitehouse, iubita lui, în mașina roșie pe care tatăl lui i-o făcuse cadou când împlinise șaisprezece ani. Peste doar câteva săptămâni urma să împlinească nouăsprezece.

Se certau. Nimeni nu spune de ce. Oamenilor nu li se pare un detaliu important în povestea asta. Ce nu știu ei e că mai există și o altă poveste. Povestea care se ascunde sub și printre detaliile celei pe care ei o văd. Ce nu știu ei, motivul certei lor, este esențial pentru povestea mea.

Pot să-mi imaginez scena — strada udă, girofarul ambulanței, mașinile de poliție care gonesc prin întunericul nopții, avertizându-i pe trecători: a avut loc o catastrofă, vă rugăm să conduceți cu atenție. O văd pe Sylvie cocoșată pe bancheta din spate a mașinii de poliție, lovind agitată cu picioarele asfaltul ud în timp ce vorbește. Nu o aud, dar o văd cum le spune polițiștilor motivul pentru care se certau și eu știu, știu, știu, știu. Dacă ar fi fost cu mine, totul ar fi fost diferit.

Parcă îi văd în mașină, înainte de accident — ploaia torențială, lumea și asfaltul atât de ud și de alunecos, încât pare să fi fost uns cu ulei, special pentru ei. Se mișcă lin în noapte, din păcate sunt împreună și se ceartă. Finny se încruntă. Nu e atent. Nu se gândește la ploaie sau la mașină ori la șoseaua udă de sub ei. Se gândește la cearta cu Sylvie. Se gândește la motivul certei și mașina brusc derapează spre dreapta, făcându-l să tresară. Mi-o imaginez pe Sylvie țipând și pe Finny încercând să facă ceva și învârtind prea mult de volan.

Finny poartă centura de siguranță. Nu are nicio vină. Sylvie nu poartă. Când se ciocnesc, ea zboară prin parbriz spre cerul nopții și, în mod incredibil, miraculos, se alege doar cu câteva tăieturi pe față și pe brațe. Deși e adevărat, e greu de imaginat, atât de greu încât nici măcar eu nu pot să-mi reprezint scena asta în minte. Pot să văd doar momentul de după, momentul în care plutește prin aer, brațele, care par să i se miște cu încetinitorul, părul, murdar pe alocuri de sânge și udat de ploaie, care îi flutură ca al unei sirene, gura deschisă și buzele rotunjite într-un țipăt de panică, întunericul umed care îi înconjoară silueta perfectă.

Sylvie aterizează lovindu-se de asfalt cu un bufnet puternic și își pierde cunoștința.

Zace pe jos, chircită. Finny e teafăr. Respiră greu și, în stare de șoc și confuz, se holbează în întunericul nopții. E rândul lui să plutească. Nu-i trece niciun gând prin minte. Nu simte nimic, nu se gândește la nimic; există, perfect și nevătămat. Nici măcar nu aude ploaia.

Rămâi, îi șoptesc. Rămâi în mașină. Rămâi în momentul ăsta.

Dar, bineînțeles, nu se întâmplă așa.

doi

Phineas Smith este băiatul mătușii Angelina. Mătușa Angelina nu este, de fapt, mătușa mea, este prietenă cu mama din copilărie, sunt și acum cele mai bune prietene — și vecine. Mamele noastre au fost însărcinate în același timp, într-o primăvară și o vară de acum mulți ani. Mama mea era deja căsătorită de mai bine de un an cu iubitul ei din liceu, pozele de la nunta lor stăteau aranjate frumos în casa lor din suburbie. Tatăl meu era — încă este — mai mereu plecat cu munca, dar pe mama n-o deranja asta prea mult, o avea pe Angelina. Angelina rămăsese însărcinată cu iubitul ei. Bărbatul respectiv era căsătorit, bogat și mult prea în vârstă pentru ea. În plus, refuzase să creadă că era copilul lui. A fost obligat să se supună unui test de paternitate la câteva săptămâni după ce s-a născut Phineas și de-abia atunci a făcut un gest corect — i-a cumpărat mătușii Angelina casa de lângă cea a mamei, dar, după ce scria cecul lunar pentru pensia alimentară, se prefăcea timp de treizeci de zile că nici ea și nici copilul nu există.

Mama nu lucra, dar mătușa Angelina preda arte plastice la Vogt, școala primară de peste drum, așa că și-au petrecut toată vara împreună. Ne-au povestit că, în vara în care erau însărcinate, mătușa Angelina mergea de la casa ei de pe Church Street — cu burta mare, grea, ieșită în afară, ca și cum ar fi deschis drumul — până la casa noastră mare, în stil victorian, de pe Elizabeth Street și că petreceau toată ziua împreună, pe terasa din spate, cu picioarele sprijinite de balustradă. Beau limonadă sau ceai rece și intrau în casă doar ca să se uite la I Love Lucy după-amiaza. Stăteau lipite una de cealaltă, ca eu și Finny să putem să ne lovim cu piciorușele, ca și cum am fi fost gemeni.

Toată vara și-au făcut planuri pentru noi.

Phineas s-a născut primul, pe 21 septembrie. O săptămână mai târziu, ca și cum mi-ar fi lipsit cel care mă lovea, am apărut și eu.

În septembrie, oamenii spun că anotimpul lor preferat e toamna. Nu zic asta în nicio altă lună din an. Uită însă că septembrie este, de fapt, o lună de vară. În St. Louis, ar trebui să fie evident. Frunzele sunt în continuare verzi și afară e cald, dar oamenii se apucă să-și decoreze ușile de la intrare cu sperietori de ciori. Când frunzele încep să-și schimbe culorile și vremea se răcește la final de octombrie, deja s-au săturat de toamnă și se gândesc la Crăciun. Nu se opresc niciodată; nu se întreabă niciodată dacă nu cumva le au deja pe toate.

Mama m-a botezat Autumn1. Oamenii îmi zic mereu „A, ce nume frumos“, dar par să-l uite imediat, fără să se gândească la ce ar trebui să însemne cuvântul ăsta pentru ei, nuanțe de roșu, schimbare și moarte.

Phineas mi-a înțeles cu adevărat numele înaintea mea. Numele meu avea ceva ce lipsea din al lui, niște legături, un înțeles, o poveste. M-a surprins să văd cât de dezamăgit a fost în clasa a patra, când ne-am căutat cu toții semnificația numelui în diverse cărți. Fiecare carte prezenta semnificația și originea numelui său în mod diferit: șarpe, nubian, oracol, ebraic, arab, origine necunoscută. Numele meu însemna exact ce se înțelegea din prima; nu era nimic de descoperit. Mie mi se părea că, dacă semnificația și originea unui nume sunt necunoscute, asta n-avea cum să fie o dezamăgire. Nu am priceput atunci că un băiat crescut fără tată tânjea după semnificație și origine.

Au fost atât de multe lucruri pe care nu le-am înțeles despre el în decursul anilor, dar acum totul are sens, normal că are sens, normal, normal.

Am crescut în Ferguson: o mică suburbie a orașului St. Louis, cu case victoriene, biserici de cărămidă și un centru mic și cochet, cu magazine deținute de aceleași familii, generație după generație. Presupun că a fost o copilărie fericită.

Eram diferită și puțin ciudată și nu aveam niciun alt prieten, în afară de Finny. El ar fi putut să aibă și alți prieteni apropiați, dacă ar fi vrut; era bun la sport și nu avea nimic ciudat. Era simpatic și timid și toată lumea îl plăcea. Fetele se îndrăgosteau de el. Băieții îl alegeau primul când se stabileau echipele la sport. Profesorii îl puneau mereu să răspundă.

Eu voiam să aflu mai multe despre procesele vrăjitoarelor din Salem, pentru cursul de istorie. Citeam cărți pe ascuns în timpul orelor și refuzam să mănânc colțul din stânga jos din orice sendviș. Credeam că ornitorincii sunt o conspirație guvernamentală. Nu puteam să fac roata și nici să lovesc cu mâna ori piciorul vreo minge sau să servesc în jocurile cu mingea. În clasa a treia, m-am autodeclarat feministă. În timpul Săptămânii Meseriilor din clasa a cincea, le-am spus colegilor și profesoarei că visul meu era să mă mut la New York, să port helancă neagră, să stau în cafenele toată ziua, să mă gândesc la lucruri profunde și să inventez povești.

După câteva clipe de confuzie, doamna Morgansen a adăugat Scriitor independent sub poza mea polaroid, pe care a pus-o pe peretele cu viitori profesori și fotbaliști. După ce m-am consultat cu ea, am fost și eu de acord că era destul de bine. Cred că se simțea mulțumită că reușise să-mi găsească o etichetă, dar uneori mă întreb dacă i-ar fi păsat la fel de mult în cazul în care aș fi fost și urâțică, nu doar ciudată.

Toată viața oamenii mi-au zis că sunt frumoasă. Mai degrabă adulții, decât ceilalți copii. Mi-o spuneau când mă vedeau pentru prima dată, și-o spuneau în șoaptă unii altora când credeau că nu sunt atentă. A devenit un lucru pe care îl știam despre mine, așa cum știam că al doilea prenume al meu e Rose sau că sunt stângace. Eram frumoasă.

Nu că m-ar fi ajutat cu ceva. Toți adulții credeau că îmi e de folos sau că măcar ar trebui, dar, cât am fost copil, frumusețea mea i-a bucurat mai degrabă pe adulții din jur decât pe mine.

Pentru ceilalți copii, trăsătura mea definitorie era un alt lucru pe care a trebuit să-l accept pur și simplu — eram o ciudată.

Nu am încercat niciodată să fiu ciudată și uram faptul că mă vedeau așa. Parcă m-aș fi născut fără capacitatea de a înțelege dacă lucrurile pe care urma să le spun sau să le fac erau ciudate, așa că nu puteam decât să fiu întotdeauna „eu“. Mă consola prea puțin faptul că eram „frumoasă“.

Finny a fost mereu de partea mea; se lua de oricine mă tachina, le închidea gura celor care mă necăjeau și mă alegea mereu prima în echipa lui, la orele de sport.

Toată lumea considera că eram a lui Finny și că noi doi eram împreună. Colegii noștri nu prea înțelegeau exact de ce, dar măcar ne lăsau în pace. Și eu eram fericită, îl aveam pe Finny.

Rareori ne aflam departe unul de altul. În pauze eu stăteam pe un povârniș și citeam, iar Finny juca kickball cu băieții pe terenul de alături. Lucram la toate proiectele de echipă împreună. Ne duceam acasă împreună și mergeam la colindat împreună.