Pentru A & A

1

Rose

Mlădițele își primesc noile nume în cea mai scurtă zi a anului. În total, șase femei. Care nu se cunosc între ele. Stau într-o parcare pustie, așteptând să fie cazate. Zăpada curățase locul și împovărase acoperișul mallului dărăpănat, una dintre puținele clădiri care mai stăteau în picioare pe această bucată înghețată de autostradă.

Ultima Mlădiță din rând se oprește ca să se bucure de ger. Aici, în Nord, este mai frig decât se așteptase, iar zăpada este mai fină. Își scoate o mănușă și privește un fulg ce i se topește în palmă. Nu mai văzuse niciodată zăpadă, iar fulgul de nea pare să-i învioreze pielea, ca o pânză rece apăsată pe o frunte înfierbântată de febră.

Când ajunge la intrarea în mall, noua ei Matroană se prezintă, o cheamă Judith. Nu seamănă deloc cu Matroana de dinainte a Mlădiței, care se preumbla de colo-colo într-un caftan de bumbac și sandale din piele de vițel. Judith poartă o parka1 îmblănită, pantaloni negri impermeabili și o pereche de bocanci cu vârfuri de oțel, de parcă ar fi fost angajată să demoleze mallul părăginit din fața lor.

Judith citește de pe un clipboard.

— Pe tine o să te cheme Rose.

— Rose, a repetat ea.

Un nume grețos, sentimental. Ca al unei bunici care ține plăcinte cu mere în congelator. Ea se aștepta la unul dintre pseudonimele frecvente printre „Fetele asiatice“ din Buclă, unde lucrase: Jad, Mei, Lotus. Nu conta deloc dacă numele erau doar niște clișee sau dacă era albă în aceeași măsură în care era coreeană. Acolo, în Orașul Plutitor, etnia era un brand predefinit.

Judith coboară vocea.

— Voiam să vă las pe voi, fetelor, să vă alegeți singure numele. Dar Meyer a vrut altfel.

— Meyer e clientul meu? întreabă Rose, având grijă ca vocea să-i sune firesc.

— Nu vrea să folosim cuvântul ăla aici, Rose. Gân­dește-te că e un colaborator.

Judith deschide ușa din față a mallului și Rose o urmează înăuntru.

— Bine ați venit la mallul Millennium.

Apartamentele Mlădițelor sunt în partea din spate a clădirii, într-un magazin jefuit de mult. Rafturile metalice pentru haine zac răsturnate în grămezi dezordonate, iar oglinzile mici de pe tejghea sunt pline de pete. Târându-și valiza pe lângă o vitrină cu parfumuri, unde încă există o reclamă cu fața luminoasă a unei femei lipite de obrazul țepos al unui bărbat, Rose simte o dâră vagă de parfum de gardenii. Maică-sa nu se parfumase niciodată și nu-i permisese nici lui Rose s-o facă. Voia să miroasă așa cum miroseau ele, a briză sărată din peninsulă.

— Când s-a închis mallul? întreabă Rose.

— Acum cincisprezece ani, răspunde Judith. A fost primul loc închis când sondele au încetat să mai foreze.

Judith o conduce pe Rose spre fostul raion de mobilă unde se află locuințele pentru Mlădițe, construite din placaj de-a lungul unui coridor cu ecou. Intrarea în fiecare cameră este marcată printr-o ramă de lumină, iar Rose aude cum, îndărătul ușilor închise, celelalte Mlădițe își desfac bagajele. Judith deschide ușa și îi așază unica valiză pe un pat din mahon, cu patru stâlpi ca pentru baldachin. Pe jos este întinsă o blană de urs și în tavan atârnă un candelabru șubred din plastic. O oglinjoară de toaletă este sprijinită de perete, iar în fața ei se găsește un taburet mic, tapițat. Camera duhnește a vinilin jilav.

Damien, fostul ei client care i-a și aranjat jobul ăsta, a avertizat-o că tabăra va fi austeră, însă nu spusese nimic despre cazarea într-un mall dărăpănat. Dar e prea târziu acum ca să-i mai bată obrazul lui Damien. Rose n-o să mai poată vorbi cu el până nu-și termină angajamentul. Tot ce are în acest moment este contactul ei din tabără, cu care Damien îi promisese că va lua legătura la momentul potrivit. Se întreabă dacă Judith ar putea fi acest contact, dar apoi decide că femeia cu clipboard e prea directă pentru nivelul ăsta de prefăcătorie.

— Apa e călâie, spune Judith și îi arată lui Rose „calendarul de igienizare“ atârnat pe ușa de la baie.

Apoi îi explică: Mlădițele trebuie să folosească la comun spălătoria mallului, unde a fost atașată o duză la robinetul uneia dintre chiuvete, ca un fel de duș improvizat.

— Funcționăm pe petrol și trebuie să economisim energia, ca să ne menținem rezervele.

— Aici petrolul nu este ilegal? întreabă Rose surprinsă.

În Orașul Plutitor, folosirea petrolului este considerată la fel de scandaloasă din punct de vedere moral ca și crima.

— Nimic nu este ilegal în tabără, răspunde Judith. De-asta trăim independent. Suntem suficient de norocoși încât să ne facem singuri regulile.

Rose se întreabă dacă și regulile taberei sunt tot ca regulile Orașului Plutitor, create în beneficiul celor care le-au făcut. Dacă așa stau lucrurile, atunci se îndoiește că Judith este autoarea lor. Femeia i se pare un manager oarecare, o localnică angajată și plătită ca să le supravegheze pe Mlădițe, a cărei influență în tabără este redusă la amenajarea dormitoarelor. Dar e practic șefa lui Rose, așa că va trebui să adopte dezinteresul nepăsător al unei escorte blazate, care s-o împiedice pe noua ei Matroană să devină bănuitoare. Chiar dacă Judith nu se ocupă decât de partea de tabără unde se află Mlădițele, tot are un soi de putere, ceea ce Rose nu poate spune cu inima împăcată despre sine.

Judith o îndeamnă să-și scoată lucrurile din bagaj și să le așeze pe cuvertura patului. Rose răstoarnă conținutul într-un morman: două furouri, o rochie mulată de cocktail, o rochie de mătase neagră, un halat de mătase, pijamale de bumbac, un pulover din lână merinos, două perechi de pantaloni, câteva bluze, șosete, seturi de lenjerie, dresuri cu dungă la spate, pantofi cu toc strălucitori, bocanci din piele de vițel, elastice pentru păr și cosmetice. Judith inspectează tăcută și concentrată fiecare obiect.

— Ce cauți? întreabă Rose.

— Muchii ascuțite. Și droguri.

Judith aprinde lampa cu abajur de dantelă neagră lucioasă aflată pe noptieră, luminând un teanc de cărți.

— Aici ținem casa curată. Nu sunt permise decât băutura și țigările.

Judith își trece degetele peste cusăturile hainelor lui Rose, scotocește prin geanta cu cosmetice și deschide rujurile și cutiile cu pudră. Lui Rose îi vine să-i smulgă hainele din mâini. În schimb, ia una dintre cărțile de pe noptieră, un volum cu copertă tare, intitulat Construind peste ruine, cu poza unui bărbat tânăr, bărbos și solemn imprimată în interiorul supracopertei. Are mânecile suflecate până la coate și pare că se află pe o parcelă pârjolită de deșert, lângă o casă cu design modernist.

— Un manifest absolut necesar pentru găsirea unei raze de speranță în anihilare, citește Rose pe coperta a patra. E bună de ceva?

— Oh, îți place să citești?

Judith pare surprinsă.

— Ești binevenită să afli singură. E prima carte a lui Meyer, publicată imediat după ce a terminat școala de arhitectură. Îi găsești aici toate scrierile.

Judith bate ușor cu palma pe o altă carte, intitulată Utopia după antropocen.

— Îi place să fim mereu instruite.

Preț de o clipă, lui Rose nu-i mai pasă de mirosul de mucegai din încăpere sau că unul dintre panourile din planșeu stă să se prăbușească și nici măcar de faptul că noua ei Matroană presupune că este needucată. Cărțile lui Meyer se află aici și le poate citi. O mică victorie, însă una esențială. Dacă poate să citească despre ce gândește și simte Meyer va fi primul pas în a-i câștiga încrederea. Tot ce i-a promis Damien depinde de asta.

— Camera este foarte…

Rose caută cuvântul potrivit.

— Cochetă.

Judith o privește, apoi izbucnește în râs.

— Vorbești prostii și știi și tu foarte bine. Aici miroase a animal mort. Dar trebuie să ne descurcăm cum putem. Hai să-ți arăt bucătăria.

O conduce pe Rose pe un coridor întunecat, într-o încăpere care miroase a vopsea proaspătă și adeziv industrial. Bucătăria nu are nimic din sufrageriile rafinate din Buclă, unde obișnuia să cineze cu clienții, ci arată ca și când ar fi fost cândva sala de mese a angajaților din magazin, dotată cu un cuptor cu microunde, o mașină electrică de gătit cu două ochiuri și un frigider care bâzâie într-un colț. O masă albă de plastic, în genul celor lăsate să mucegăiască prin curțile caselor, stă așezată într-un alt colț, lângă o stivă de scaune pentru terasă.

Poate că bucătăria taberei nu are o cramă de vinuri, dar cel puțin are lumină naturală. Rose se îndreaptă spre fereastra care se întinde din tavan până-n podea și privește zăpada căzând lin peste copaci. Priveliștea asta va fi refugiul ei.

— Zăpada este atât de pură încât ai putea s-o mănânci cu lingura, spune Judith.

Rose este impresionată. În Orașul Plutitor, apa este filtrată. Sau ozonată? Nu-și mai amintește. Se atinge în spatele urechii stângi, ca să verifice cum este de fapt, dar Judith o întrerupe arătând spre unul dintre scaune.

— O să-ți recit o scurtă declarație și am nevoie de consimțământul tău verbal, dacă ești de acord, spune ea.

Rose se așază la masă și dă din cap.

— Cea zisă și Rose, ești de acord să fii supusă unei extracții de Buton pentru o perioadă de trei luni?

Judith se uită la ceasul digital de la încheietură.

— Începând cu 21 decembrie 2049, ora 13:12?

Rose știe că n-are de ales.

— Da.

— Poți să te apleci spre mine?

Judith deschide fermoarul unei genți de piele și își trage pe mâini, cu un plesnet, o pereche de mănuși de latex, iar Rose își dă părul peste umăr.

— O să doară?

— Nu mai mult decât a durut la implantare.

Judith leagă părul fetei cu un elastic și o apasă în spatele urechii stângi, până când găsește umflătura pe care o căuta.