Editori:

Silviu Dragomir

Vasile Dem. Zamfirescu

Director editorial:

Magdalena Mărculescu

Ilustrație copertă:

Samivel. Discover the mountain with a guide. (Detail)

Poster published by the Syndicat national des guides de montagne, Chamonix, France. Editions Mythra s.a., Sallanches. Fot Printing, Lyon. France around 1980. Samivel Legacy in 1992. MEG ETHIC 305628.

Director producție:

Cristian Claudiu Coban

Redactare:

Irina Tudor Dumitrescu

Lector:

Gabriela Riegler

DTP:

Răzvan Nasea

Corectură:

Dana Anghelescu

Duşa Udrea-Boborel

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: Dans l’amitié d’une montagne : Petit traité d’élévation

Autor: Pascal Bruckner

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-1741-3

ISBN (epub): 978-606-40-2125-0

Preambul

Testul cocotierului

Acum ceva vreme, făceam alături de un tovarăș de drumeție, Serge Michel, o mică ascensiune pe Muntele Thabor, al cărui vârf are 3 178 de metri. Thabor, adică „evlaviosul“ în aramaică, este și loc de pelerinaj la granița dintre Franța și Italia, în regiunea Hautes-Alpes. Capela Notre-Dame-des-Septs-Douleurs, o construcție în piatră, acum în ușoară ruină, a fost ridicată în vârf și este pentru credincioși un loc special, care ia parte la patimile lui Christos. Dai pe-acolo și de budiști care stau în lotus, în bătaia vântului, în căutarea comuniunii cu Cosmosul. Plecați pe la ora 11, prin valea Névache, ne-am cățărat pe zăpezile eterne, pe grohotișuri cu atât mai greu cu cât canicula lunii august nu se potolise decât dincolo de 2 500 de metri. Ajunși la destinație, pe culmea acoperită de drapele tibetane, după-amiaza târziu, Serge mi-a spus:

— Gata, ai trecut testul cocotierului.

— Testul cocotierului?

— În unele triburi, bătrânii sunt supuși în fiecare an la o probă. Trebuie să se cațăre până în vârful unui cocotier scuturat zdravăn. Dacă persoana cade, e alungată din sat și va muri singură în junglă. Dacă se ține bine, poate rămâne în comunitate.

De când cu această revelație, mă supun anual încercării, dornic să dovedesc că sunt încă în stare. Urc în permanență doi munți: unul interior, în viața cotidiană, între bucurie și confuzie, și altul exterior, care îl confirmă ori îl contestă pe cel dintâi.

Coborârea de pe Thabor am făcut-o la întâmplare: luând-o pe un drum greșit, ne-am rătăcit, am dat de o turmă de oi și am fost atacați de niște dulăi ciobănești puși pe harță. Câinii aceștia albi, care au 90 sau 100 de kilograme fiecare și care apără oile și caprele de lupi și de urși, sunt periculoși mai ales pentru drumeți. Este recomandat să nu-i privești în ochi, fiindcă sunt la fel de susceptibili ca niște șefi de bandă și-ar putea crede că-i sfidezi. Stai din profil, nu-ți agita bastoanele și coboară-ţi privirea. Nu ne-am datorat salvarea decât unei poznașe de puștoaice care, de pe celălalt mal al râului, a fluierat patrupedele care s-au repezit spre ea, hotărâte s-o facă bucăți. Mi-aduc aminte că, în privința cocotierului, acesta joacă alt rol la Simenon. Într-o cărțulie în care descrie moravurile coloniștilor plecați peste mări și țări, prin anii 1930, pentru a scăpa de mediocritatea metropolei, acesta evocă o utilizare unică a numitului arbore tropical: în anumite insule ale Pacificului, când o femeie vrea să-i arate unui bărbat că nu are nimic împotrivă, mai ales dacă este vorba despre un străin, se cațără în vârful unui cocotier, expunându-și tot ceea ce acesta ar putea obține, luna și soarele, dacă face efortul să se urce după ea1. Este un obicei riguros, pe care ar trebui să-l introducem și în climatul nostru, care ne-ar încuraja administrațiile municipale să planteze mai mulți copaci în orașele sufocante. S-ar evita astfel și hărțuirea, și suprabetonarea. Din ziua aceea, mă tot gândesc la cocotierul înclinat cu grație, de fiecare dată când încep o călătorie, chemând arborele exotic în inima masivelor noastre alpine sau pirineiene.

De ce să mai urci, dacă tot ai luat-o la vale pe celălalt versant al vieții? De ce să-ți impui un astfel de calvar pentru a ajunge la o asemenea bucurie, la o asemenea cvasibeatitudine? Nu credința ridică munții, munții sunt aceia care ne înalță credința, provocându-ne să-i străbatem. Aceste majestăți, de sub cușmele lor, îi zdrobesc pe unii, îi exaltă pe alții. Pentru cei din urmă, a urca înseamnă a renaște, a intra în starea de efervescență. Ajuns în vârful unui pisc, ești prins fără de scăpare și simți că-ți iei zborul, de parc-ai fi văzut paradisul. Densitatea ne aspiră. Frigul mușcător, vântul care ne pălmuiește și aproape ne răstoarnă să fie oare forțe superioare care ne vorbesc într-un amestec de teroare și frumusețe?

1 Georges Simenon, La Mauvaise Étoile, Folio-Gallimard: 1938, p. 87.

Capitolul 1

Când se topește zăpada, unde se duce albul?

După un ceas, în urma mea a-nceput cea mai mică furtună de zăpadă din câte s-au văzut vreodată. Trebuie să fi fost făcută din doi fulgi. Am așteptat să mai cadă și alții, dar mai mult de-atât n-a fost.

Richard Brautigan, Tokyo–Montana Express

Kitty, auzi cum lovește zăpada-n geamuri? Ce zgomot blând! De parcă, afară, cineva le-ar acoperi de sărutări. Mă întreb dacă zăpada iubește copacii și câmpurile, de le sărută atât de lin.

Lewis Carroll, Alice în Țara Minunilor

Am venit pe lume sub perdeaua continuă de fulgi care cheamă uitarea și somnul binefăcător. Dus de foarte devreme, de la vârsta de doi ani, într-un sanatoriu, un Kinderheim din Austria, din regiunea Vorarlberg, din cauza unui început de tuberculoză, am început să cunosc lumea cu Alpii din Kleinwalsertal, o vale înaltă austriacă, o enclavă din Bavaria. Pe-acolo, piscurile nu trec de 2 500 de metri. Trebuie să mergi în Tirol pentru a flirta cu cele de 4 000 de metri. Cu toate acestea, frigul intens făcea ca iarna termometrele să coboare sub -20, ba chiar sub -25 de grade săptămâni de-a rândul. În miezul lui ianuarie, animalele — cerbi, căprioare, capre negre — coborau până în apropierea localităților, unde găseau fân. Zăpada mă făcea să trec la pantaloni scurți sau, mai degrabă, lederhose (pantaloni de piele) cu bretele, accent bavarez și pălărioară care semăna cu o kippa. Astăzi, când a ajuns mai rară, rămân de fiecare dată impresionat că binecuvântata pudră ne onorează cu prezența. Caut în ea chipul copilăriei mele. Copilărie din centrul Europei, datorată celor mai nefavorabile motive. Tata, antisemit pasionat și adulator al celui de-al Treilea Reich până în ultima sa zi de viață, din august 2012, dorea să facă din mine un arian. Inginer voluntar la Siemens, din 1941 până în 1945, mai întâi la Berlin, apoi la Viena, fugise când Armata Roșie ajunsese la porțile orașului, în luna aprilie a acelui ultim an de război, și se refugiase cu iubita lui în Voralberg, care era sub administrație franceză. Și unde m-a trimis șapte ani mai târziu. Scăpând, grație unei sincope birocratice, de urmărirea în justiție, la întoarcerea la Paris, în noiembrie 1945, s-a apucat să răzbune înfrângerea Germaniei prin descendent. Bolnav providențial, eram fiul revanșei. Dar, din păcate pentru el, nu i-am îndeplinit dorințele. Cu patronimul meu teuton, am fost imediat iudaizat în Franța, spre marea lui disperare, și trecut în rândul intelectualilor evrei. Urmaș refractar, gol de comedie, am pătruns fără să vreau, fără să vrea, în această mare familie mozaică pe care își dorise să o măture de pe fața pământului. Degeaba am protestat, afirmând că sunt de rit catolic, tot am fost expediat în cadrul acestei identități de împrumut. „Dacă nu vrei s-o spui, nu e grav!“ Mă întreb dacă tata, din lumea de dincolo, nu râde și el de această răsturnare de situație.

Zăpada este inseparabilă de brad, acest servitor zelos care stă țeapăn și abia de îndrăznește să se miște altfel decât atunci când își leagănă crengile pentru a scăpa de surplusul de alb. Este un conifer discret: o coloană verde, plină de ace pentru a ne descuraja să ne apropiem. Se strânge lângă semenii lui și, când se pleacă sub asaltul vântului ori al furtunii, își ține ramurile lipite de trup, în jurul trunchiului, ca un avar comoara. Parcimonios și rustic, geme de-ai zice că e locuit de o mulțime de fantome pe care te temi că le-ai putea vedea țâșnind printre crengi. Coniferul acesta este cu adevărat copacul de serviciu: poartă pachetele de zăpadă ca pe tot atâtea colete, ca un lacheu al înălțimilor. Este un creion împodobit cu pene, gata să se lase în fiecare an martirizat, pentru a deveni pom de Crăciun. I se încarcă ramurile cu lumânări, globulețe, ghirlande, nuci aurite, lampioane care pâlpâie. Iar la picioare i se aruncă mici coline de cadouri multicolore și inutile. E sortit sacrificiului: este tăiat cu sutele de mii pentru câteva zile de figurație prin apartamente și case. Mai întâi le înmiresmează, apoi încheie prăbușit pe trotuare, înainte de a fi făcut bucăți, la groapa de gunoi. Un masacru pentru bucuria copiilor tineri ori bătrâni. Alegorie accelerată a existenței omenești. Hai că l-am văzut destul, gata, afară. Rășinosul acesta zgârcit, paznic auster al munților, își ia mereu un aer consternat și pare a se întreba ce caută pe acolo. Și, de parcă nu ar fi oricum ultraexploatat de oameni, uite că unii îl consideră prea falic și sugerează ca pomul de Crăciun să fie înlocuit cu Poama de Crăciun, un soi de accesoriu al Maicii Crăciun, care stă culcată în loc să fie sculată. Numai că, în franceză, cuvântul se pretează la bancuri deplasate și subliniază exact ce se dorise să fie șters2.

Imediat ce ajung mai sus de 1 000 de metri, respir mai bine, simt o euforie specială, eterul mă-mbată, îmi aerisește creierul, îmi eliberează endorfinele. Ceva mă ridică mai sus de mine însumi. Torentele care mugesc și dau pe-afară din albie mă exaltă. Mă simt acasă. Împart spontan lumea în văi adânci și înălțimi sclipitoare pe unde cunosc un proces de purificare.