Prietenilor mei

Ai tot respectul meu că nu faci stand-up comedy

— Tase, apreciez mult că nu faci stand-up comedy.

Teo mi-a spus asta pe cel mai natural ton. N-a spus-o cu răutate. Fraternitatea care ne unește are ca fundație râsul. Am râs mult cu Teo. Râsul creează legături. Eram foarte tineri — el avea 24 de ani, eu aveam 33 — când am început să facem împreună o emisiune la radio, noaptea, și râsul a fost aerul pe care îl respiram, și mințile noastre erau acordate una la cealaltă, și în această stare de grație aveam tot dreptul să ne simțim nemuritori. La 33 de ani, ești nemuritor, Isus poate confirma. La 24 de ani, ești încă și mai nemuritor.

Cu vreo doi ani înainte de a face echipă cu el la radio, Teo începuse să facă stand-up comedy la Café Deko, împreună cu Bobo, Vio și Costel. Tot în perioada aia, eu mă apucasem de radio. Teo a ajuns rapid să se simtă pe scenă ca peștele în apă. Tot ca peștele în apă am ajuns și eu să mă simt la microfon, în studio. Teo se scălda în lumina reflectoarelor, sub privirile spectatorilor, mie îmi plăcea să fiu invizibil și să-mi las vocea să se strecoare în urechile și în mințile ascultătorilor. Teo a devenit, între timp, unul dintre cei mai buni comedianți din țară. Eu, între timp, m-am lăsat de radio.

Eram la Control, pe terasă, tocmai ce văzuserăm un spectacol în care protagonistul spusese pe scenă niște chestii pe care și le dorea sau și le imagina amuzante, și Teo nu râsese deloc, și exact despre asta îmi vorbea atunci, iar eu îi spuneam despre diferența dintre a avea umor și a avea haz, sunt oameni care au umor, dar nu sunt amuzanți, pur și simplu nu te fac să râzi. Tipul de pe scenă avea umor, sigur avea umor, dar nu avea haz. Nu știu, poate că nu avea haz tocmai pentru că se străduia prea mult să fie amuzant, deși nu cred că despre asta e vorba. Haz ai sau n-ai. Dacă n-ai, e bine să știi că n-ai.

— Sorry, nu m-a făcut deloc să râd, a spus Teo. Uite, tu, de exemplu — tu mă faci să râd.

— OK, știu asta, doar că eu nu sunt pe scenă când te fac să râzi. Dacă m-aș urca pe scenă, în club, la 99 sau în altă parte, nu cred că te-aș mai face să râzi.

— Tase, apreciez mult că nu faci stand-up comedy.

— Și eu apreciez mult că nu scrii cărți.

Am izbucnit amândoi în râs.

O pasăre invizibilă a trecut pe lângă noi, atingându-ne discret pe umăr.

Dorința e Raiul, dorința e Iadul

Nu știu cum s-a insinuat în viața mea dorința de a face stand-up comedy. I-am văzut de multe ori pe Teo și pe Costel pe scenă. Sunt prietenii mei și mi s-au părut mereu cei mai buni. I-am admirat și îi admir. În ultimii doi ani, m-am apropiat mai mult de Costel, datorită pod­castului pe care îl facem împreună. Să râzi două–trei ore pe săptămână împreună cu cineva nu e chiar puțin lucru. Să râzi, în vacanță, ore în șir, zile la rând, împreună cu cineva e de neprețuit. Costel și-a testat multe glume pe mine, iar eu mi-am încercat multe glume pe el. Doar că, în timp ce eu făceam glume de dragul de-a le face, Costel le lua pe-ale lui pe scenă. Glumele lui Costel au produs nu doar hohote de râs, ci și bani și foarte mulți fani. Mă bucur c-a făcut bani, am înotat și eu de multe ori în piscina lui de la Albești. De fapt, dacă stau să mă gândesc, majoritatea prietenilor mei s-au îmbogățit, iar eu nu m-am îmbogățit absolut deloc. Însă sunt foarte OK cu asta. M-am obișnuit să trăiesc la limită. Sufăr de un complex peratologic, se pare.

Tot ce mi-am dorit eu mai mult și mai mult de la mine a fost să scriu, și exact asta am făcut. Am scris și am publicat cărți. Comedia, da, se vinde infinit mai bine decât literatura. În ultimii douăzeci și ceva de ani, eu am produs o marfă care mai mult nu s-a vândut decât s-a vândut. Nu mi-am făcut vreo clipă nici cea mai vagă iluzie că aș putea trăi din scris. Nu-mi fac iluzii nici că, după moartea mea, cărțile mele se vor vinde mai bine decât s-au vândut în timpul vieții, și oricum n-o să-mi pese prea mult după ce mor, în Iad o să fiu ocupat cu altele.

Fii serios, Tase! Iadul și Raiul nu există decât aici, pe Pământ!

Vocea mea interioară are dreptate: Iadul și Raiul nu există decât aici, pe Pământ. Am fost de multe ori în Iad, dar am fost și în Rai. Momentan, mă aflu între.

E un mister cum își face loc dorința în sufletul omului. Probabil că datorită — sau poate din cauza — lui Costel a apărut dorința mea de a face stand-up comedy, însă îmi cunosc atât de bine teama de scenă, încât va trebui să găsesc o altă cale de a o îndeplini.

Dorința e o frică întoarsă pe dos.

Pe bune, Tase, că dorința e o frică întoarsă pe dos!?

Nu știu, zic și eu.

Am o problemă cu vârsta

Dacă aș fi la Alcoomicii Anonimi, aș începe așa: „Sunt Tase și-mi doresc foarte mult să fac stand-up comedy“.

Sunt pur și simplu tiranizat de această dorință. Am încercat să scap de ea, dar nu am reușit. Eu și dorința asta a mea ne aflăm, practic, într-o relație toxică. În timp ce dorința mă tiranizează, frica mă terorizează. Sunt terorizat de ideea de-a mă urca pe scenă în fața unui public viu. În fața unor morminte, n-aș avea probabil nicio problemă. Aș dezgropa din mine tot felul de glume ne­muritoare.

Am 48 de ani, vârstă la care majoritatea comicilor fac stand-up de vreo 30 de ani sau chiar de mai mult. Încă nu există dovezi dacă în viața intrauterină se fac spectacole de stand-up comedy, dar vor exista.

Am pomenit vârsta pe care o am momentan pentru simplul motiv că voiam să-mi ridic singur mingea la fileu și să spun că mă deranjează foarte tare ideea de vârstă. Un prieten de-ai mei are 29 de ani și spune mereu că are 30. Pur și simplu îi este jenă cu vârsta de 29 de ani, și pe bună dreptate. Și mie mi-ar fi jenă să am 29 de ani, nu neapărat că 30 ar fi vreo șmecherie cu mult mai mare.

Să vă spun ceva: orice vârstă e nașpa. Copiii de 10 ani de-abia așteaptă să crească, să aibă măcar 14. Cei de 13 ani se jenează să spună că au 13, pe motiv că arată de 16. Iar cei de 16 sunt atât de aproape de vârsta de 18 ani, încât spun că au 18 și își tot repetă chestia asta până ajung s-o și creadă, motiv pentru care se arată foarte surprinși când li se spune la magazin: „Nu vindem țigări minorilor“. Când ai 20 de ani, vârstă spre care priveai cu infinită admirație pe vremea când n-aveai decât 12, ți se pare că ești atât de mic și de neînsemnat pe lângă cei de 30 de ani, încât, atunci când chiar împlinești 30, te simți super nașpa pe lângă cei de 40, care au ajuns deja la o relaxare pe care nu o aveau cu zece ani în urmă. Probleme sunt mereu. Orice vârstă are problemele ei. După o anumită vârstă, cele mai mari sunt de sănătate.

Eu nu am absolut nicio problemă cu vârsta de 48 de ani și nici cu vârsta de 49 de ani, pe care o voi împlini foarte curând. Eu am o problemă, dar una foarte mare, cu ideea de vârstă. Aș vrea pur și simplu să scap de vârstă. Aș vrea să scap de vârstă ca de o proprietate cu care nu mai vreau să am de-a face. Vârsta mi se pare un soi de casă bântuită. Nu vreau să locuiesc în niciun fel de vârstă. Aș vrea fie să-mi vând vârsta, fie s-o donez, și asta pentru că mi-e foarte greu să mă identific cu o persoană care, în orice clipă a existenței sale, are vârstă. Vreau să am măcar câteva momente în care să mă separ de vârsta mea și ea de mine, să nu mai existe nicio legătură între noi. Asta nu înseamnă că vreau să trăiesc în afara timpului, căci timpul e OK, îți faci treaba cu el, îmi doresc doar să exist și eu un pic în afara oricărei vârste.

Scuze, m-am cam lungit cu faza asta și am și repetat cuvântul „vârstă“ de o mie de ori, dar n-am ce face. Știu de unde mi se trage. De la imensa neîncredere pe care o am față de certificatele de naștere. Pe bune, ar trebui să cred mult prea mulți oameni pe cuvânt că m-am născut în data cutare, în anul cutare, în locul cutare. Gândiți-vă un pic: sunt foarte puțini oameni pe lumea asta care par că au exact vârsta pe care o au. Unii par mult mai în vârstă decât sunt în realitate, alții par mai tineri, și de ce se întâmplă asta? Vă spun eu: pentru c-au fost înșelați. Pentru că certificatele de naștere sunt vrăjeală, la fel ca majoritatea certificatelor de căsătorie. Nici măcar în certificatele de divorț nu poți să ai încredere sută la sută.

Apropo de asta: eu, Tase, am avut două căsnicii, nu-mi pare rău că le-am avut, dar nici nu regret că vorbesc despre ele la trecut. Am doi copii din a doua căsnicie, o fată și un băiat. Niciunul nu mai locuiește cu mine, știu și de ce, dar nu doresc să intru în detalii. Sunt atât de fericit că există acești copii, încât pot exista unde vor, doar să știu că sunt ei bine. Vorbim zilnic la telefon, ne vedem de câte ori e posibil, însă, uneori, trebuie să recunosc, mi-e foarte greu să scap de senzația că propriii copii m-au abandonat, deși știu că nu m-au abandonat, doar că eu sunt un suflet dramatic și sensibil, chiar dacă nu par. M-a întrebat într-o zi băiatul meu în vârstă de zece ani cum e să locuiești singur. El mai vine pe la mine, jucăm fotbal, ping-pong, șah, ne uităm la filme, dormim împreună, iar seara, înainte de culcare, discutăm de-ale vieții.

— Nu e vesel, i-am spus, dar ajungi să te obișnuiești.

Singurătatea nu e pentru toată lumea, norocul meu e că am descoperit la un moment dat că am stofă de pustnic. „Felicitări, doamnă, aveți un pustnic de trei kilograme patru sute!“ — mă îndoiesc că mama a auzit cuvintele astea la maternitate. Iar acum, pustnicului din mine i-a intrat în fiecare celulă și-n fiecare miligram din cele 21 de grame ale sufletului această dorință tiranică de a face stand-up. Dorința e Iadul, dorința e Raiul.

Vorbeam zilele trecute cu un prieten care și-a făcut o foarte frumoasă carieră academică, îl apreciez sincer, țin la el și știu că și el mă apreciază și ține la mine. Am trecut dintr-una în alta și am ajuns și la dorința mea de a face stand-up comedy, iar el m-a întrebat nitam-nisam care cred că este cea mai mare realizare a mea de până acum, o întrebare care ar fi putut părea aiurea într-un alt context decât cel al prieteniei. Pe mine nu m-a deranjat deloc.