Editori:

Silviu Dragomir

Vasile Dem. Zamfirescu

Director editorial:

Magdalena Mărculescu

Redactare:

Virginia Lupulescu

Design și ilustrație copertă:

Andrei Gamarț

Director producție:

Cristian Claudiu Coban

Dtp:

Răzvan Nasea

Corectură:

Dana Anghelescu

Sabina Lungu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: Tørst

Autor: Jo Nesbø

Published by agreement with Salomonsson Agency

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-2090-1

ISBN (EPUB): 978-606-40-2134-2

Prolog

Se holba la nimicul alb.

Așa cum făcea de aproape trei ani.

Nu-l vedea nimeni, nici el nu vedea pe nimeni. Doar când se mai deschidea ușa și era absorbit suficient abur putea zări, pentru o clipă, câte un bărbat gol înainte ca ușa să se închidă la loc și pâcla să învăluie iar totul.

Băile se închideau în curând. Era singur.

Își strânse și mai mult în jurul corpului halatul alb de baie, apoi se ridică de pe băncuța de lemn și ieși, trecând pe lângă bazinul gol și intrând în vestiar.

Niciun duș care să picure, nicio discuție în turcă, nicio talpă goală care să lipăie pe gresie. Se uită la imaginea sa din oglindă. Își trecu un deget peste cicatricea încă vizibilă după ultima operație. Îi luase ceva timp să se obișnuiască cu noul chip. Degetul continuă să-i coboare pe gât, pe piept, apoi se opri unde îi începea tatuajul.

Deschise lacătul dulapului, își trase pantalonii și-și îmbrăcă haina peste halatul încă umed. Își legă șireturile. Se asigură că e singur înainte de-a se apropia de un dulap cu lacăt cu cifru, stropit cu o dâră de vopsea albastră. Răsuci rotițele până citi 0999. Scoase lacătul și deschise ușa. Își acordă câteva secunde să admire enormul și splendidul revolver dinăuntru, înainte de a-l apuca de patul roșu și a-l pune în buzunarul hainei. După care scoase plicul și-l desfăcu. O cheie. O adresă și câteva detalii.

În dulap se mai afla ceva.

Vopsit negru, din fier.

Îl ridică în lumină cu o mână, privind fascinat lucrătura din fier forjat.

Trebuia să-l curețe și să-l lustruiască, însă deja se simțea stârnit la gândul că-l va folosi.

Trei ani. Trei ani de nimic alb, într-un pustiu de zile goale.

Acum sosise vremea. Vremea să bea iar din izvorul vieții.

Vremea să se întoarcă.

Harry se trezi tresărind. Rămase uitându-se în gol în semiîntunericul din dormitor. Era iar el, se întorsese, era aici.

— Un coșmar, dragule?

Glasul șoptit de-alături era cald și liniștitor.

Se întoarse spre ea. Ochii ei căprui îi cercetau pe-ai lui. Apariția se estompă și dispăru.

— Sunt aici, zise Rakel.

— Aici sunt și eu, răspunse el.

— Cine era de data asta?

— Nimeni, minți el și o atinse pe obraz. Culcă-te la loc!

Harry închise ochii. Așteptă să fie sigur că ea readormise, înainte de a-i deschide iar. Îi cercetă și el chipul. De data asta îl văzuse într-o pădure. Mlăștinoasă, învăluită într-o pâclă albă ce se răsucea în jurul lor. Bărbatul ridicase mâna și arătase ceva spre Harry. Iar el de-abia izbutise să distingă fața tatuată de demon pe pieptul gol. Apoi pâcla se îngroșase și bărbatul dispăruse. Din nou.

— Aici sunt și eu, șopti Harry Hole.

1. Miercuri seară

Barul Jealousy era aproape gol, însă aerul dinăuntru era tot irespirabil.

Mehmet Kalak se uita la bărbatul și la femeia ce stăteau la bar în timp ce le turna vin în pahare. Patru clienți. Al treilea era un tip care stătea singur la masă și lua guri mici de bere, iar al patrulea era doar o pereche de cizme de cowboy ce se ițea dintr-unul dintre separeuri, unde întunericul era din când în când brăzdat de pâlpâirea ecranului unui telefon. Patru clienți la ora 23:30, într-o seară de septembrie, în cel mai bun bar de cartier din Grünerløkka. Groaznic, chiar nu mai putea așa. Uneori se întreba de ce renunțase la jobul de manager de bar la cel mai tare hotel din oraș pentru a porni pe cont propriu în locul ăsta jalnic, cu clienți mereu posomorâți. Posibil pentru că se gândise că dacă ar crește prețurile, ar putea înlocui clienții vechi cu cei pe care și-i dorea de fapt: tinerii bogați din cartier, lipsiți de griji. Pentru că avea nevoie de un loc în care să muncească pe rupte după ce se despărțise de iubită. Sau fiindcă oferta hrăpărețului cămătar Danial Banks i se păruse rezonabilă, după ce banca îi refuzase cererea. Ori pentru că la barul Jealousy el alegea muzica, nu vreun afurisit de manager de hotel care nu știa decât o singură melodie: clinchetul casei de marcat. Să scape de clienții vechi fusese ușor — se retrăseseră la un bar ieftin, la trei străzi distanță. Dar s-a dovedit a fi mult mai greu să atragă clientelă nouă. Poate ar trebui să reevalueze întregul concept. Poate că un singur ecran TV pe care rula mereu fotbal din Turcia nu era suficient ca să merite descrierea de „bar sportiv“. Și poate că și el trebuia să schimbe muzica și să apeleze la clasici precum U2 sau Springsteen pentru tipi și Coldplay pentru fete.

— Păi, eu nu prea am avut parte de multe întâlniri pe Tinder. Dar mi-am dat seama că pe-acolo umblă o mulțime de ciudați, zise Geir în timp ce-și lăsa paharul cu vin alb pe tejghea.

— Chiar așa? spuse femeia, înăbușindu-și un căscat.

Avea păr scurt și blond. Era subțirică. Pe la vreo 35 de ani, se gândi Mehmet. Mișcări repezi, ușor stresate. Privire obosită. Muncește prea mult și merge la sală în speranța că-i va oferi avantajul de care n-a avut parte niciodată. Mehmet îl urmări pe Geir cum își ridică paharul ținând trei degete în jurul cupei, ca femeia. În timpul nenumăratelor sale lipeli pe Tinder comandase mereu la fel ca perechea sa, indiferent că fusese vorba de whisky sau ceai verde. Dornic să dea de înțeles că se potrivesc perfect și în alegerea băuturilor.

Geir tuși. Trecuseră șase minute de când femeia intrase în bar, iar Mehmet știa deja că era momentul în care bărbatul urma să facă mișcarea.

— Ești mai frumoasă decât în poza de profil, Elise, spuse Geir.

— Așa zici tu, dar mulțumesc încă o dată!

Mehmet freca un pahar și se prefăcea că nu ascultă.

— Așa că spune-mi, Elise, ce-ți dorești tu de la viață?

Femeia zâmbi mai degrabă resemnată.

— Un bărbat care nu judecă doar după aparențe.

— Absolut de acord, Elise, ce e în interior contează.

— A fost o glumă. Eu arăt mai bine în poza de profil și, să fiu sinceră, chiar și tu, Geir.

— Ha, ha! râse Geir, apoi își coborî privirea în paharul cu vin, ușor dezumflat. Presupun că cei mai mulți își aleg o poză care să-i avantajeze. Deci cauți un bărbat. Ce fel de bărbat?

— Unul care ar sta acasă cu cei trei copii.

Femeia aruncă o privire la ceas.

— Ha, ha!

Sudoarea nu apăruse doar pe fruntea lui Geir, ci și pe țeasta lui mare, complet rasă. În curând aveau să-i apară inele umede și la subrațele cămășii negre slim-fit, o alegere ciudată având în vedere că nu era nici subțire, nici fit. Acum se juca distrat cu paharul.

— Exact genul meu de umor, Elise. Deocamdată pentru mine un câine e suficient pe post de familie. Ție îți plac animalele?

Tanrim1, cugetă Mehmet. Oare ce de nu renunță și gata?

— Dacă întâlnesc persoana potrivită, o simt aici… și aici.

Bărbatul rânji, își coborî glasul și arătă spre vintre.

— Dar evident că trebuie să afli dacă am dreptate. Ce zici, Elise?

Mehmet se cutremură. Geir se lansase cu toate forțele, iar stima lui de sine urma să mai primească o lovitură.

Femeia își împinse paharul cu vin deoparte și se aplecă ușor în față, iar Mehmet ciuli urechile pentru a o auzi.

— Geir, îmi promiți ceva?

— Desigur.

Glasul și expresia lui erau la fel de nerăbdătoare ca ale unui câine.

— Că atunci când vom ieși de aici, adică imediat, nu vei mai încerca să iei vreodată legătura cu mine?

Mehmet se văzu nevoit să-l admire pe Geir pentru că reușise să schițeze un zâmbet.

— Desigur.

Femeia se îndreptă la loc.

— Nu că ai părea vreun hărțuitor, Geir, însă am trecut prin câteva experiențe neplăcute. Un tip a început să mă urmărească. Și să-i amenințe pe cei cu care umblam. Sper că mă înțelegi dacă sunt mai precaută.

— Înțeleg.

Geir ridică paharul și-l goli.

— Cum spuneam, umblă o mulțime de ciudați pe stradă. Dar nu-ți face griji, ești în siguranță. Statistic vorbind, șansele de-a fi omorât sunt de patru ori mai mari pentru un bărbat decât pentru o femeie.

— Mersi pentru vin, Geir!

— Dacă vreunul dintre noi trei… — Mehmet se grăbi să-și ferească privirea atunci când Geir arătă spre el — ar ajunge să fie omorât în seara asta, probabilitatea să fii tu ar fi una din opt. Nu, stai, trebuie să împarți la…

Femeia se ridică.

— Sper să afli rezultatul. Să ai o viață plăcută!

Geir mai rămase o vreme să se holbeze în pahar după plecarea ei, dând din cap odată cu Fix You, ca pentru a-l convinge pe Mehmet și pe indiferent cine-l mai urmărea că deja dăduse uitării experiența, că nu fusese nimic altceva decât o melodie pop de trei minute, la fel de ușor de dat uitării. După care se ridică și plecă. Mehmet privi în jur. Cizme de cowboy și tipul care o lălăia cu berea plecaseră și ei. Rămăsese singur. Și se întorsese și oxigenul. Se folosi de telefonul mobil ca să schimbe playlistul. Playlistul lui. Bad Company. Având în vedere că trupa era alcătuită din membri Free, Mott the Hoople și King Crimson, nu avea cum să scoată vreodată ceva prost. Iar cu vocea lui Paul Rodgers chiar nu puteau da greș. Mehmet dădu volumul mai tare până ce paharele din spatele tejghelei începură să clincăne.

Elise mergea pe Thorvald Meyers gate, trecând pe lângă clădiri cu patru niveluri care demult adăpostiseră clasa muncitoare a acestei părți paupere a orașului, însă unde un metru pătrat costa acum la fel de mult ca în Londra sau Stockholm. Septembrie în Oslo. Întunericul se întorsese în sfârșit, iar nopțile lungi și enervant de călduroase de vară se terminaseră odată cu tot ce caracteriza isteria și tipica veselie stupidă estivală. În septembrie, Oslo se întorcea la adevărata sa natură: melancolic, rezervat, productiv. O fațadă solidă, însă deloc lipsită de unghere întunecate și secrete. La fel ca ea, se părea. Iuți pasul; ploaia plutea în aer, ceața, stropii mărunți scoși de Dumnezeu când strănuta, cum se exprimase unul dintre curtezanii săi, într-o încercare de-a fi poetic.