Editori:

Silviu Dragomir

Vasile Dem. Zamfirescu

Director editorial:

Magdalena Mărculescu

Redactare:

Alexandra Fusoi

Design copertă: Faber Studio

Ilustrație copertă: ©VCG /Getty Images

Director producție:

Cristian Claudiu Coban

Dtp:

Răzvan Nasea

Corectură:

Oana Apostolescu

Sabina Lungu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: The Madness of Crowds

Autor: Louise Penny

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-2073-4

ISBN (EPUB): 978-606-40-2133-5

Capitolul 1

— Ceva nu-i în regulă, patron, s-a auzit în cască vocea lui Isabelle Lacoste, neliniștită, aproape alarmată.

Inspectorul-șef Gamache și-a plimbat privirea pe deasupra mulțimii agitate, în vreme ce zgomotul din amfiteatru se transforma în vacarm.

Cu un an în urmă, o asemenea adunare ar fi fost nu numai de neconceput, ci și ilegală. El i-ar fi pus capăt și s-ar fi asigurat că toți cei prezenți sunt testați. Dar datorită vaccinurilor, nu mai trebuiau să se îngrijoreze în legătură cu răspândirea unui virus mortal. Își făceau griji doar în legătură cu o posibilă revoltă.

Armand Gamache n-avea să uite niciodată momentul în care premierul Québecului, un bun prieten al său, îi telefonase și-i dăduse vestea că a apărut un vaccin. Omul era în lacrimi, de-abia reușise să rostească vorbele.

După ce închisese telefonul, Armand rămăsese amețit, cu senzația că e copleșit de un soi de descărcare isterică. Nu mai trăise niciodată un asemenea sentiment. Nu atât de intens. Nu era doar ușurare, era ca un soi de renaștere. Deși nu toată lumea și nu totul avea să renască.

Când se anunțase în cele din urmă că pandemia a luat sfârșit în mod oficial, locuitorii din Three Pines, unde locuia Gamache, se întâlniseră pe pajiștea din mijlocul satului și citiseră cu voce tare numele celor pieriți. Rudele plantaseră copaci în luminișul de lângă capelă, iar locul avea să se numească Pădurea Nouă.

Apoi, cu mare fast, Myrna redeschisese librăria. Sarah descuiase ușa de la boulangerie, monsieur Béliveau pusese semnul Ouvert1 în fața magazinului său, iar când Olivier și Gabri primiseră din nou clienți la bistro, oamenii izbucniseră în aclamații.

La puzderia de grătare de pe pajiște se frigeau burgeri, cârnați pentru hotdog, fripturi și somon pe scândură de cedru. Pe o masă lungă erau întinse prăjiturile, plăcintele și tartele lui Sarah, iar Billy Williams o ajuta pe Clara Morrow să care găleți întregi de limonadă de casă.

Pentru copii fuseseră organizate jocuri, iar pe seară făcuseră un foc de tabără și dansaseră pe iarbă.

Prietenii și vecinii se îmbrățișaseră, ba chiar se și sărutaseră, deși se simțeau ciudat, de parcă făceau ceva nepermis. Unii încă preferau să dea noroc cu cotul, alții aveau în continuare mască. O purtau ca pe un rozariu, ca pe o labă de iepure ori ca pe un medalion cu Sf. Hristofor, care aducea promisiunea unei călătorii în siguranță.

Când tușise Ruth, toată lumea se dăduse înapoi, dar, pe de altă parte, probabil că s-ar fi ferit de ea în orice condiții.

Toate astea erau vestigii, bineînțeles. Vremurile acelea cumplite lăsaseră urme.

Iar evenimentul de-acum, din fosta sală de sport a universității aflate la câțiva kilometri de Three Pines, era una dintre urmele cele mai dureroase.

Inspectorul-șef Gamache a cuprins cu privirea spațiul vast dinspre ușile de pe partea opusă, prin care încă intrau valuri de spectatori.

— N-ar fi trebuit să fie permis așa ceva, a comentat Lacoste.

Gamache era de acord. Din punctul lui de vedere, tot ce ținea de evenimentul acesta era o sminteală. Și cu toate astea, iată că avea loc.

— E totul sub control?

S-a lăsat tăcerea o clipă înainte de răspunsul lui Lacoste.

— Da. Dar…

Dar…

Din culise, s-a uitat prin sală și a zărit-o pe inspectoarea Lacoste într-o parte. Era în civil și avea legitimația de la Sûreté du Québec prinsă pe jachetă.

Se urcase pe o platformă, de unde putea monitoriza mai bine mulțimea tot mai numeroasă și putea îndruma agenții spre locurile cu probleme.

Cu toate că avea doar 30 și ceva de ani, Isabelle Lacoste era unul dintre polițiștii lui cei mai experimentați. Participase la misiuni de control al revoltelor, atacuri armate, luări de ostatici și conflicte. Se confruntase cu teroriști și criminali. Fusese grav rănită, ajunsese la un pas de moarte.

Pe Isabelle Lacoste n-o mai îngrijorau multe lucruri. Dar era clar că acum era neliniștită.

Spectatorii se îmbulzeau să prindă un loc bun, de unde să vadă cât mai bine scena. Peste tot în sala mare se iscau conflicte. Nu era neobișnuit ca într-o mulțime în care oamenii aveau viziuni diferite să se mai împingă, să se mai îmbrâncească. Avuseseră de-a face și cu situații mai grave de-atât, iar agenții lui Gamache erau bine antrenați și prompți în calmarea spiritelor.

Dar…

Chiar înainte s-o fi spus Isabelle, simțise și el. Nodul din stomac. Fiorii de pe piele. Furnicăturile din degete…

A văzut că privea concentrată un bărbat în vârstă și o femeie tânără, aflați cam în centrul sălii, care se împingeau cu coatele.

Nu era ceva din cale-afară de violent. Încă. Iar un agent își croia deja drum prin mulțime ca să-i liniștească.

Și atunci, de ce se concentra Lacoste asupra lor în mod deosebit?

Gamache a continuat să-i țintuiască și el cu privirea. Apoi a simțit cum i se ridică părul pe ceafă.

Bărbatul și femeia aveau în piept insigne mari pe care scria „Totul va fi bine“.

Gamache știa că era un joc de cuvinte care pornea de la „Bine“. De când cu pandemia, cuvântul acesta dobândise mai multe înțelesuri. Și, găsea Gamache, nu toate erau sănătoase.

A rămas nemișcat.

În cei 30 de ani de când era polițist, asistase la destule demonstrații și multe revolte. Știa care sunt momentele declanșatoare. Recunoștea semnele. Și era conștient de cât de repede puteau scăpa lucrurile de sub control.

Dar, în toată cariera lui de ofițer superior la Sûreté du Québec, nu văzuse așa ceva.

Acești doi oameni, bărbatul și femeia, erau de aceeași parte a baricadei, după cum stăteau mărturie insignele. Și cu toate acestea, își întorseseră mânia, păstrată în mod normal pentru „tabăra cealaltă“, unul împotriva celuilalt. Furia plutea liberă în sală și se putea dezlănțui asupra oricui.

Atmosfera era sufocantă. Deși erau bine îmbrăcați pentru vremea extraordinar de rece de-afară, oamenii se aflau acum la interior, cu haine prea groase, cu pufoaice, cizme grele, fulare și mănuși. Își scoteau fesurile din lână și le îndesau în buzunare, iar oameni care în mod normal erau cât se poate de îngrijiți stăteau acum cu părul ciufulit, de parcă ar fi tras o sperietură groaznică sau ar fi avut o idee nemaipomenit de bună.

În înghesuiala aceea, mulțimea se înfierbânta nu doar fizic, ci și emoțional; inspectorul-șef Gamache aproape că auzea zbârnâitul nervilor tot mai întinși.

A privit frustrat ferestrele înalte din spatele lui Lacoste. Erau blocate, fuseseră și vopsite, n-aveau cum să le deschidă ca să intre un pic de aer curat. Încercaseră deja.

Gamache a continuat să scruteze mulțimea cu ochi de expert. Să analizeze lucrurile văzute și nevăzute. Avea sentimentul că încă nu se atinsese punctul de tensiune maximă, punctul critic. Datoria lui de comandant era să se asigure că nici nu se ajungea acolo.

Dacă se prefigura o busculadă, avea s-o oprească. Dar știa că și așa existau riscuri. Pe lângă problema de ordin moral ce se ridica dacă ar fi pus capăt unei adunări organizate perfect legal, pe primul loc în mintea lui era siguranța publică.

Dacă își punea agenții să intervină și să oprească evenimentul, putea declanșa chiar răbufnirile violente pe care se străduia să le evite.

Nu e complicat să ții sub control o mulțime astfel încât să nu se transforme într-o gloată furioasă. Strategiile respective puteau fi învățate; el însuși instruise recruții de la Sûreté du Québec cu privire la gestionarea unor evenimente mari, a unor situații volatile. Însă în cele din urmă, totul se rezuma la judecată. Și la disciplină.

Polițiștii trebuiau să țină sub control mulțimea, dar să se și controleze foarte bine. Odinioară, pe când era cadet, Gamache îi văzuse pe polițiștii prezenți la o demonstrație cum intraseră în panică, rupseseră rândurile și începuseră să-și bată concetățenii.

Era oribil. Dezgustător.

Sub comanda lui nu se petrecuse niciodată așa ceva, dar inspectorul-șef bănuia că s-ar fi putut întâmpla, în anumite condiții. Nebunia mulțimii era o priveliște înfricoșătoare. Nebunia polițiștilor cu arme și bastoane era și mai cumplită.

Le-a cerut pe rând subordonaților săi să dea raportul. Le-a vorbit calm și ferm.

— Inspectore Lacoste, care-i situația? a întrebat el în cască.

A urmat o scurtă pauză, cât și-a cumpănit ea răspunsul.

— Oamenii noștri țin lucrurile sub control. Cred că în momentul ăsta ar fi mai periculos s-o oprim, decât s-o lăsăm să continue.

— Merci. Inspectore Beauvoir, cum stau lucrurile afară?

Întotdeauna le vorbea formal când comunicau pe o frecvență deschisă și prefera să li se adreseze folosindu-le și rangul.

În ciuda protestelor lui, inspectorul Jean-Guy Beauvoir fusese însărcinat să se ocupe de intrare — din punctul lui de vedere, fusese exilat.

Beauvoir se apropia de 40 de ani și era zvelt, în formă, însă parcă începuse să se împlinească un pic la trup. Împărțea îndatoririle de adjunct cu Isabelle Lacoste și era întâmplător și ginerele lui Gamache.

— O să depășim capacitatea, patron, a raportat el, cocoțat pe o lădiță întoarsă cu fundul în sus.

Jean-Guy și-a ridicat mâna înmănușată la ochi, încercând să se ferească de lumina orbitoare a soarelui, reflectată de zăpadă. Cei care încă așteptau la coadă afară tropăiau, își frecau mâinile ca să pună sângele în mișcare și-l țintuiau cu privirea, ca și cum el ar fi fost de vină că era iarnă.

— Aș zice că mai sunt de intrat vreo 150, poate 180. Devin cam nerăbdători. Unii se mai împing, dar încă nu s-a luat nimeni la bătaie.