Lui Meriel, cea mai bună dintre cele mai bune prietene

Crimă la Oxford

Înainte

După aceea, de ușă și-a amintit. Era deschisă, continua ea să le spună polițiștilor. Ar fi trebuit să-mi dau seama că era ceva în neregulă.

Ar fi putut să-și reconstituie fiecare etapă a întoarcerii din refectoriu: pietrișul care îi scârțâia sub picioare pe aleea ce traversa Campusul Vechi, pe sub Arcada Cherwell, apoi pe scurtătura clandestină prin întunericul Grădinii Membrilor, pașii ușori pe gazonul interzis, acoperit de rouă. Oxfordul nu avea nevoie de pancarte cu „Nu călcați pe iarbă“; peluza aceea era, de mai bine de 200 de ani, domeniul profesorilor universitari și al bursierilor în cercetare, fără a fi nevoie să li se spună studenților acest lucru.

În continuare, trecuse pe lângă reședința Decanului și pe aleea care ocolea Campusul Nou (cu o vechime de aproape 400 de ani, totuși, cu 100 de ani mai nou decât Campusul Vechi).

Apoi urcase cele patru rânduri de trepte de piatră tocite ale scării VII până sus, unde dormeau ea și April, pe partea stângă a palierului, vizavi de camerele domnului Myers. Ușa acestuia era închisă, ca întotdeauna. Dar cealaltă, a ei, era deschisă. Acesta era ultimul lucru pe care și-l amintea. Ar fi trebuit să-și dea seama că era ceva în neregulă.

Dar nu bănuise absolut nimic.

Ce se întâmplase în continuare știa doar din ceea ce-i spuseseră alții. Țipetele ei. Hugh venind într-un suflet după ea pe scări, urcând câte două trepte deodată. Trupul inert al lui April, întins pe covorul din fața șemineului într-o atitudine aproape teatrală, din fotografiile care îi fuseseră arătate ulterior.

Însă ea nu-și putea aminti toate astea. Era ca și cum creierul său le-ar fi blocat, le-ar fi închis ca pe o eroare de memorie dintr-un computer: fișier corupt — și oricât de multe întrebări răbdătoare îi puseseră polițiștii, nu reușiseră s-o aducă mai aproape de momentul unei adevărate conștientizări.

Doar uneori, în toiul nopții, se trezea cu o imagine în fața ochilor, o imagine diferită de cea din fotografiile Polaroid granulate făcute de fotograful poliției, cu probele numerotate cu atenție și cu iluminatul strident. În această imagine lumina era mai slabă, iar obrajii lui April erau încă îmbujorați de ultima pâlpâire a vieții. Și se vede alergând de-a lungul camerei, împiedicându-se de covor și căzând în genunchi lângă trupul lui April, după care aude țipetele.

Nu știe niciodată dacă acea imagine este o amintire sau un coșmar, ori un amestec din amândouă.

Dar, indiferent de adevăr, April nu mai este.

După

— Costă 17 lire și 98 de pence, îi spune Hannah femeii din fața ei, care încuviințează fără să fie cu adevărat atentă și îi împinge cardul de credit pe tejghea.

— E contactless, da?

Femeia nu-i răspunde imediat; încearcă să-și convingă copilul de patru ani să nu se mai joace cu gumele de șters de pe raftul de papetărie, însă când Hannah repetă întrebarea, îi răspunde:

— Oh, sigur.

Hannah ține cardul lipit de aparat până când acesta emite un bip, apoi îi întinde cărțile, împreună cu bonul. Gruffalo1, Bebelușul cel nou2 și Înăuntrul lui mami e o casă3. Vreun frățior sau vreo surioară la orizont? Surprinde privirea fetiței care se joacă cu obiectele de papetărie și îi zâmbește conspirativ. Fetița se oprește brusc, apoi, dintr-odată, îi zâmbește și ea. Hannah ar vrea s-o întrebe cum o cheamă, dar e conștientă că s-ar putea să întreacă limita.

În schimb, se întoarce spre clientă.

— Doriți o pungă? Sau avem sacoșele astea drăguțe, la două lire.

Face un gest din spatele tejghelei spre teancul de sacoșe din pânză, fiecare dintre ele imprimată cu simpaticul logo Tall Tales — un teanc de cărți care se clatină și alcătuiesc numele librăriei.

— Nu, mulțumesc, îi răspunde femeia pe un ton sec.

Apoi își îndeasă cărțile în geanta de umăr, își înșfacă fiica de mână și o trage afară. O gumă de șters în formă de pinguin se rostogolește pe podea în timp ce ele pleacă.

— Încetează, o aude Hannah spunând în timp ce trec amândouă prin ușile victoriene din sticlă, făcând să sune clopoțelul aflat deasupra lor. M-am săturat de tine pe ziua de azi.

Hannah le privește cum dispar în susul străzii, fetița plângând neconsolată acum, atârnată de mâna maică-sii, în vreme ce femeia își duce mâna spre abdomen. Însăși forma acestuia e liniștitoare — tare, rotundă și bizară, de parcă ar fi înghițit o minge de fotbal.

Cărțile din secțiunea de parenting folosesc metafore alimentare. O arahidă. O prună. O lămâie. Chestia asta e ca Omida foarte flămândă4 a parentingului, zisese Will derutat când citise capitolul despre primul trimestru. Săptămâna aceasta era un mango, dacă-și amintea bine. Sau poate o rodie. Will îi luase un avocado când împlinise 16 săptămâni, ca un fel de cadou amuzant care să marcheze acea etapă, aducându-i-l în pat tăiat în două și cu o lingură lângă el. Hannah doar se uitase la el și simțise greața matinală, care ar fi trebuit să înceteze, încolăcindu-i-se și rostogolindu-i-se în măruntaie, după care dăduse farfuria deoparte și fugise la baie.

— Îmi pare rău, îi spusese lui Will când se întorsese. A fost o idee minunată, doar că…

Nu putuse să termine. Până și simplul gând la acel avocado îi provoca greață. Nu era vorba doar de onctuozitatea catifelată a fructului pe limba ei, era și altceva, ceva mai visceral. Gândul că își mânca propriul copil.

— Cafea?

Vocea lui Robyn îi întrerupe șirul gândurilor și Hannah se întoarce spre locul unde se află colega ei, la celălalt capăt al tejghelei.

— Poftim?

— Te-am întrebat dacă vrei o cafea. Sau tot n-ai reînceput să bei?

— Nu, nu, am reînceput, numai că încerc să nu exagerez. Poate una fără cofeină, dacă se poate?

Robyn încuviințează și dispare în celălalt capăt al librăriei, în celebra debara pe care o numesc „camera personalului“, și chiar în momentul în care dispare din raza ei vizuală, lui Hannah îi vibrează telefonul în buzunarul din spate al blugilor.

Îl ține pe modul silențios la muncă. Cathy, patroana Tall Tales, e drăguță și nu e interzis să-ți verifici telefonul, dar este deranjant să înceapă să sune în timpul lecturilor pentru copii sau când ajută vreun cumpărător.

Totuși, acum librăria este pustie, așa că îl scoate pentru a vedea cine sună.

E maică-sa.

Hannah se încruntă. Asta nu e ceva obișnuit. Jill nu e genul care să sune la întâmplare. Vorbesc cam o dată pe săptămână, în general duminica dimineață, după ce maică-sa se întoarce de la tura ei de înot în lac. Jill sună rar în mijlocul săptămânii și niciodată în timpul unei zile lucrătoare.

Hannah răspunde.

— Hannah, poți vorbi? întreabă maică-sa abrupt, fără niciun preambul.

— Păi, sunt la muncă, așa că va trebui să închid dacă intră vreun client, dar acum pot vorbi puțin. S-a întâmplat ceva?

— Da. Adică, nu…

Maică-sa se oprește. Hannah simte cum îngrijorarea începe să pună stăpânire pe ea. Mama ei energică și stăpână pe sine nu-și pierde niciodată cuvintele. Ce s-o fi întâmplat?

— Ești bine? Nu e… nu ești… bolnavă? o întreabă Hannah neliniștită.

— Nu!

Îi aude râsul scurt și dintr-odată ușurat care însoțește cuvântul, dar încă există acea tensiune ciudată.

— Nu, nimic de genul ăsta. Doar că… ei bine, presupun că n-ai văzut știrile?

— Ce știri? Am fost la muncă toată ziua.

— Știrea despre… John Neville.

Lui Hannah i se strânge stomacul.

Senzația de rău începuse să i se amelioreze ușor în ultimele săptămâni. Acum, greața i-a revenit cu un zvâcnet. Își strânge gura, respirând cu dificultate pe nas, în vreme ce cu mâna liberă se ține de tejghea, de parcă aceasta ar putea să o ancoreze.

— Îmi pare rău. N-am vrut să te iau prin surprindere la muncă, dar tocmai mi-a apărut pe Google Alerts și mi-am făcut griji că te va suna cineva de la Pelham sau că te vei trezi la ușă cu vreun jurnalist de la Mail. M-am gândit…, spune mama ei în tăcerea care s-a lăsat.

Hannah o aude înghițind în sec.

— M-am gândit că ar fi mai bine să afli de la mine.

— Ce anume?

Maxilarul lui Hannah se încleștează, ca și cum asta i-ar putea stăvili starea de rău, și înghite saliva care i se adună brusc în spatele dinților.

— Ce să aud de la tine?

— E mort.

— Oh.

E cea mai stranie senzație. Un val de ușurare, urmat de un fel de gol.

— Cum?

— Atac de cord în închisoare.

Vocea lui Jill este blândă, de parcă ar încerca să mai îndulcească vestea.

— Oh, zice Hannah din nou.

Se îndreaptă pe bâjbâite spre scaunul din spatele tejghelei, pe care-l folosesc în perioadele liniștite, când lipesc etichetele pe cărți. Își așază mâna pe abdomen, ca și cum s-ar proteja de lovitura pe care deja a primit-o. Cuvintele nu reușesc să-i iasă. Singurul lucru pe care-l poate face este să se repete.

— Oh.

— Ești în regulă?

— Da. Sigur.

Vocea lui Hannah sună fals în propriile-i urechi și pare a veni de la mare distanță.

— Da, de ce n-aș fi?

— Păi…

Își poate da seama că maică-sa își alege cuvintele cu grijă.

— E o chestie importantă. O răscruce.

O răscruce. Poate e din cauza acelui cuvânt, venit din gura maică-sii imediat după ce-și amintise de conversația ei cu Will, dar dintr-odată nu mai poate continua. Se luptă cu nevoia de a plânge, de a fugi, de a părăsi librăria în timpul serviciului.

— Îmi pare rău. Îmi pare foarte rău, mamă, trebuie să…, bolborosește în telefon.

Nu se poate gândi ce să spună.

— Am un client, reușește să rostească în cele din urmă.

Închide. Tăcerea din librăria pustie o învăluie.

---