Editori:

Silviu Dragomir

Vasile Dem. Zamfirescu

Director editorial:

Magdalena Mărculescu

Redactare:

Virginia Lupulescu

Design și ilustrație copertă:

Andrei Gamarț

Director producţie:

Cristian Claudiu Coban

Dtp:

Mirela Voicu

Corectură:

Irina Mușătoiu

Cristina Spătărelu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: Das achte Leben (Für Brilka)

Autor: Nino Haratischwili

Această carte a apărut cu sprijinul oferit de TRADUKI, o reţea literară din care fac parte Ministerul Federal al Afacerilor Europene și Internaționale din Republica Austria, Ministerul Afacerilor Externe din Republica Federală Germania, Fundaţia Culturală Elveţiană Pro Helvetia, Grupul de Interes Übersetzerinnen Übersetzer (Literaturhaus Wien) din partea Ministerului Federal pentru Artă, Cultură, Servicii Publice și Sport al Republicii Austria, Goethe-Institut, Fundația S. Fischer, Agenţia Slovenă de Carte, Ministerul Culturii și Massmediei din Republica Croaţia, Ministerul pentru Societate și Cultură al Principatului Liechtenstein, Fundaţia Culturală Liechtenstein, Ministerul Culturii din Republica Albania, Ministerul Culturii și al Informației din Republica Serbia, Ministerul Culturii din România, Ministerul Educației, Științei, Culturii și Sportului din Muntenegru, Târgul de Carte de la Leipzig, Ministerul Culturii din Republica Macedonia de Nord și Ministerul Culturii din Republica Bulgaria.

O.P. 16, Ghişeul 1, C.P. 0490, Bucureşti

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-1959-2

ISBN (EPUB): 978-606-40-2131-1

2006

Povestea aceasta are de fapt mai multe începuturi. Mi-e greu să aleg unul dintre ele fiindcă toate, împreună, alcătuiesc începutul.

Aș putea începe povestea într-un apartament dintr-un vechi imobil berlinez — cât se poate de nespectaculos, cu două trupuri goale în pat. Cu un bărbat de 27 de ani, muzician necruțător de talentat pe cale de a-și irosi harul pe toanele sale, pe dorul neostoit după intimitate și pe alcool. Dar aș putea începe povestea și cu o fată de 12 ani care se hotărăște să întoarcă spatele lumii în care trăiește și să caute un alt început pentru sine și povestea ei.

Sau m-aș putea întoarce cu mult timp în urmă, la rădăcini, și aș începe de acolo.

Ori încep povestea cu toate cele trei începuturi deodată.

În clipa în care Aman Baron, cunoscut sub numele de Baronul, îmi mărturisea că mă iubește sfâșietor de tare, insuportabil de ușor, urlător de zgomotos și indicibil de încet — și asta cu o dragoste bolnăvicioasă, anemică, deziluzionată — nepoata mea de 12 ani, Brilka, părăsea hotelul ei din Amsterdam și se îndrepta spre gară. Avea doar un rucsac sport, nu-i mai rămăsese aproape niciun ban și ținea în mână un sandvici cu ton. Voia să ajungă la Viena și-și cumpărase un bilet ieftin, o ofertă de weekend, cu care putea călători doar cu trenurile regionale. Lăsase la recepție un bilețel în care scria că nu are de gând să se întoarcă în țară împreună cu trupa sa de dans și că era inutil să o caute cineva.

Exact în clipa aceea mi-am aprins o țigară și am avut un acces de tuse — în parte copleșită de ceea ce auzisem, în parte din cauza fumului cu care mă înecasem. Aman, pe care eu nu-l numisem niciodată Baronul, s-a apropiat imediat și m-a bătut atât de tare pe spate încât mi s-a tăiat respirația; m-a privit siderat. Deși era cu doar patru ani mai tânăr decât mine, mă simțeam cu decenii mai bătrână și, în afară de asta, eram pe calea perfectă pentru a deveni un personaj tragic. Fără să-și dea seama careva, fiindcă între timp ajunsesem campioană la amăgire.

Pe fața lui am citit dezamăgire — nu se așteptase la așa reacție după ceea ce-mi mărturisise. Cu atât mai puțin după ce-mi propusese să plec cu el în turneul pe care-l începea peste două săptămâni.

Afară începuse să plouă domol, era iunie, o seară caldă cu nori imponderabili care decorau cerul ca niște bulgărași de vată.

Odată trecut accesul meu de tuse și odată urcată Brilka în primul tren din odiseea ei, am deschis larg ușa balconului și m-am prăbușit pe canapea. Aveam sentimentul că mă sufoc.

Trăiam într-o țară străină, rupsesem legătura cu majoritatea oamenilor pe care-i iubisem odinioară și care însemnaseră ceva pentru mine și primisem un post de profesor universitar invitat, care-mi asigura traiul zilnic, dar nu avea nicio legătură cu cine eram eu cu adevărat.

În seara în care Aman mi-a spus că voia să evolueze firesc alături de mine, Brilka, fiica surorii mele decedate și unica mea nepoată, călătorea spre Viena, un loc pe care și-l imaginase drept căminul electiv, utopia ei personală, și toate acestea dintr-un atașament față de o femeie moartă. Pe această femeie moartă, care era sora bunicii mele și astfel sora străbunicii Brilkăi, o transformase în imaginația ei într-o eroină. Își propusese să redobândească la Viena drepturile asupra cântecelor strămătușii ei.

Mergând pe urmele acestei fantome, spera la izbăvire și la răspunsul definitiv dat hăului care se căsca în ea. Dar la momentul respectiv eu nu bănuiam încă toate acestea.

După ce m-am prăbușit pe canapea și mi-am îngropat fața în mâini, după ce m-am frecat la ochi și am evitat cât am putut privirea lui Aman, am știut că va trebui să plâng iarăși, dar nu acum, nu în acest moment, când Brilka vedea pe geamul compartimentului cum se perindă vechea, noua Europă și zâmbea pentru prima dată de la sosirea pe continentul indiferenței. Nu știu ce a văzut când a părăsit orașul cu podurile sale minuscule, ce a făcut-o să zâmbească, dar nu mai contează. Ceea ce contează este că zâmbea.

Va trebui să plâng iarăși, m-am gândit. Ca să nu plâng, m-am răsucit, m-am dus în dormitor și m-am întins pe pat. Nu a trebuit să-l aștept prea mult pe Aman. O tristețe ca a lui se lasă foarte repede vindecată când primește alinare trupească — mai ales la 27 de ani.

Mi-am dat singură sărutul de trezire a Frumoasei din Pădurea Adormită.

Când Aman își punea capul pe burta mea, nepoata mea de 12 ani părăsea Olanda și trecea granița germană, în compartimentul duhnind a bere la doză și a singurătate, în vreme ce, la multe sute de kilometri, mătușa ei care nu știa toate acestea amăgea cu iubire o umbră de 27 de ani. Brilka traversa Germania, cu speranța la mai bine.

După ce a adormit Aman, m-am ridicat, m-am dus în baie, m-am așezat pe marginea căzii și am început să plâng. Cu lacrimi seculare am plâns amăgirea iubirii, dorul după credința în cuvinte care-mi marcase odinioară viața. M-am dus în bucătărie și am fumat o țigară privind pe fereastră. Ploaia se oprise și, cumva, am știut că se petrece ceva, se declanșase ceva în afara apartamentului cu plafoanele înalte și cărțile stinghere. Cu multe lămpi pe care le adunasem cu atâta zel, ca un substitut al Cerului, ca iluzie a luminii reale. Iluminarea propriului tunel. Dar tunelul a rămas, luminile mă consolaseră doar temporar.

Poate ar trebui să spun că Brilka era o fată foarte înaltă, cu aproape două capete mai înaltă decât mine — ceea ce nu este foarte dificil la înălțimea mea — că avea părul tuns băiețește și niște ochelari ca ai lui John Lennon. Purta o pereche de blugi vechi și o cămașă în carouri, avea ochii perfect rotunzi, ca boabele de cacao, care rătăceau mereu după stele, și o frunte nesfârșit de înaltă — în spatele căreia se ascundea multă mâhnire. Tocmai fugise de la trupa ei de dans care dădea o reprezentație la Amsterdam; interpreta rolurile masculine fiindcă era prea stridentă, prea înaltă, prea sumbră pentru dansurile folclorice feminine, blajine, din țara noastră. După numeroase rugăminți i se permisese într-un final să apară pe scenă în costum masculin și să danseze dezlănțuit; anul trecut, pletele ei bogate căzuseră victimă acestei permisiuni.

Avea voie să execute sărituri din genunchi și lupte cu spada, care-i reușiseră întotdeauna mai bine decât mișcările sinuoase, onirice ale fetelor. Dansa și tot dansa cu pasiune și, după ce primise un solo pentru publicul olandez, fiindcă era atât de bună, mult mai bună decât tinerii care o priviseră inițial amuzați, a părăsit trupa în căutarea răspunsurilor pe care nici măcar dansul nu i le putea oferi.

A doua zi, seara, m-a sunat mama, care mă amenința de fiecare dată că moare dacă nu mă întorc curând în țara natală din care fugisem cu mulți ani în urmă. M-a înștiințat cu voce tremurândă că dispăruse „copila“. Mi-a luat ceva timp să-mi dau seama despre care copilă vorbea și cum se legau toate.

— Mai spune-mi o dată, unde anume era?

— La Amsterdam, ce-i cu tine, la naiba, nu mă asculți? A fugit ieri și a lăsat un bilețel. M-a sunat coordonatoarea trupei de dans. Au răscolit totul și...

— Stai, stai, cum poate să dispară o fată de 11 ani dintr-un hotel, mai ales dac...

— Are 12 ani. În noiembrie a împlinit 12 ani. Ai uitat, bineînțeles, cum altfel?

Am tras un fum din țigară și m-am pregătit pentru calamitatea iminentă. Fiindcă, judecând după vocea mamei, nu aveam cum să-mi iau prea curând tălpășița și să dispar — ocupația mea preferată din ultimii ani. M-am înarmat în fața reproșurilor obligatorii, care aveau ca scop să mă facă să cred că sunt o fiică rea și un om ratat. Lucruri pe care le știam deja, fără să le aflu de la mama.

— Bine, are 12 ani, am uitat, asta e, dar oricum nu contează. A anunțat cineva poliția?

— Da, tu ce credeai? O caută.

— Atunci o vor găsi. E o fetiță răsfățată, cu o viză turistică bănuiesc, va...

— Ascultă, nu ți-a mai rămas nicio fărâmă de omenie?

— Iartă-mă. Încerc să gândesc cu voce tare.

— Cu atât mai rău, dacă astea sunt gândurile tale.

— Mamă!

— Ziceau că mă sună. În cel mult o oră, așa ziceau, mă rog la Dumnezeu să o găsească, să o găsească repede. Pe urmă vreau să te duci acolo, unde o fi, că prea departe n-o fi ajuns, și vreau s-o aduci acasă.

— Eu...