1

Cutiile de carton se aflau în partea de jos a dulapului. Erau trei. Wisting o trase afară pe cea mai mare. Unul dintre colțuri era pe cale să se rupă, așa că trebui să fie atent când o cără în living.

Cele patru clapete care formau capacul erau petrecute una pe sub alta. Le deschise și scoase biblioraftul aflat deasupra. Era negru, iar pe cotor avea lipită o etichetă cam decolorată: Katharina Haugen. Îl puse deoparte, scoase un dosar roșu, pe care scria Martori I, și încă două de aceeași culoare, etichetate ca Martori II și Martori III. Apoi găsi și ceea ce voia să vadă. Dosarul pe care scria Strada Kleiverveien.

Cutiile de carton conțineau tot ce se scrisese și se făcuse în cazul Katharina. La drept vorbind, n-ar fi trebuit să păstreze dosarele cazului acasă, dar nu considera că trebuiau închise într-o arhivă. Așezate cum erau în partea de jos a dulapului, îi aduceau aminte de caz ori de câte ori scotea o cămașă nouă.

Își luă ochelarii de citit și se așeză cu dosarul în poală. Trecuse un an de când îl frunzărise ultima dată.

Strada Kleiverveien. Acolo locuise Katharina. Casa solitară era fotografiată din diferite unghiuri. Era înconjurată de pădure din toate direcțiile. Într-una dintre fotografii, în fundal sclipea lacul Kleivertjern. Casa se afla pe un mic deal, la circa o sută de metri de stradă. Era maro cu cercevele albe, o ușă verde și ghivece goale sub ferestre. Privind fotografiile din dosar avea senzația că se plimbă printr-o casă bântuită. Katharina nu mai era, dar încălțămintea ei încă se afla pe podeaua verandei. O pereche de teniși cenușii, niște cizme maro și o pereche de saboți, alături de sandalele bărbătești mari și bocancii de lucru ai soțului ei. Pe cuier atârnau trei geci. Pe comoda din hol se aflau un pix și o listă de cumpărături, o scrisoare nedeschisă, un ziar și câteva pliante publicitare fără destinatar. Lângă un ornament zăcea un buchet de trandafiri pe jumătate ofiliți. Pe oglinda de deasupra comodei erau lipite câteva post-it-uri de mici dimensiuni: pe unul erau notate o dată și o oră, pe altul apăreau un nume și un număr de telefon, iar pe al treilea erau trei inițiale și o sumă de bani: AML 125 de coroane.

Valiza ei zăcea deschisă pe pat, plină de haine, ca și cum ar fi intenționat să plece pentru o lungă perioadă: zece perechi de ciorapi, zece chiloți, cinci sutiene, zece tricouri, cinci perechi de pantaloni, cinci pulovere, cinci bluze și haine sport. Ceva în legătură cu conținutul valizei nu-i dădea pace, dar nu reușea să exprime în cuvinte ce. Selecția părea atât de rigidă și formală, de parcă ar fi fost împachetată de altcineva sau pentru altcineva.

Întoarse pagina. Pe masa din living se aflau cinci cărți, pe care le scosese din bibliotecă. Pe unele dintre ele le citise și Wisting: Mengele Zoo, Alchimistul, Negri albi. Alături de cărți se găsea o fotografie cu Katharina și Martin Haugen. Fusese făcută undeva într-un punct de belvedere. Erau îmbrățișați și îi zâmbeau, probabil, trecătorului pe care îl rugaseră să îi fotografieze. Fotografia fusese înrămată, dar fusese scoasă din ramă și pusă lângă geam.

Cele mai mari întrebări le ridicaseră fotografiile făcute în bucătărie. Pe blatul de lucru se afla o farfurie cu o felie de pâine unsă cu unt și un pahar de lapte. Scaunul pe care obișnuia să stea era împins puțin într-o parte, iar pe masă se vedeau un pix și ceea ce primise numele de Codul Katharina.

Wisting privi fotografia cu ochii mijiți. Conținea o serie de numere dispuse pe trei coloane. Până acum, nimeni nu reușise să înțeleagă ce puteau să însemne.

În afară de experții poliției, apelaseră și la criptologi de la Ministerul Apărării care să analizeze misteriosul mesaj, dar nici ei nu fuseseră mai aproape de o soluție. Codul le fusese trimis și unor experți străini, dar până și acestora foaia de hârtie li se păruse o combinație de numere fără sens.

Wisting examină copia fotografiei pe toate părțile, ca și cum ar fi sperat să descopere că de data asta ceva s-a schimbat și că, în sfârșit, avea să pătrundă semnificația numerelor.

Brusc, își ridică privirea. Sosise Line. Nu auzise ce spusese fiica lui. Nici măcar nu observase că intrase în cameră.

— Hm? întrebă el, dându-și jos ochelarii de citit și lăsându-i să atârne pe șnurul de la gât.

Line se așeză ținându-și fiica în poală și începu să-și scoată geaca și pantofii, privind în tot acest timp la cutia de carton pe care o adusese Wisting.

— Uitasem că mâine este 10 octombrie, repetă ea.

Wisting puse jos dosarul, întinse mâinile spre nepoata lui și o luă în brațe. Nu mai era un bebeluș. Micuțul crab neajutorat pe care îl ținuse prima dată în brațe cu 14 luni în urmă dobândise o personalitate proprie. Își lipi buzele de obrajii ei rotunjori și îi dădu un pupic. Amalie râse cu sughițuri și încercă prindă ochelarii cu mânuțele dolofane. El și-i scoase de tot și îi puse alături.

— Crezi că mai e ceva pe acolo ce încă n-ai citit până acum? îl întrebă Line, făcând semn cu capul spre dosarul de pe masă.

Părea morocănoasă și nervoasă.

— S-a întâmplat ceva? se interesă Wisting.

Line oftă, scotoci prin geantă și cu o mișcare rapidă scoase o bandă adezivă galbenă. Urmară un ruj, un pix, un pachet de gumă de mestecat și alte câteva mărun­țișuri.

— Am primit o amendă de parcare, îi explică ea, trântind-o pe masă, după care puse toate lucrurile înapoi în poșetă. 700 de coroane.

Wisting îi aruncă o privire.

— Parcare cu încălcarea indicatorului 372, citi el. Ce este indicatorul 372?

— Parcarea interzisă.

Wisting zâmbi, se aplecă și își frecă nasul de obrăjorul nepoatei sale.

— Mami a fost amendată, spuse el cu vocea schimbată.

Line se ridică în picioare.

— Nu înțeleg de ce mai lucrezi la dosarul ăsta, după atâția ani, spuse ea mergând în bucătărie.

— Ai de gând să faci plângere? Pentru amendă.

— N-am de ce să fac plângere. N-am văzut indicatorul. Sunt bani pierduți.

Se întoarse cu o linguriță, scoase un iaurt din sacoșa de schimburi și o luă din nou pe Amalie la ea în poală.

— Ai mai găsit vreo rudă?

Line deschise iaurtul.

— Niște rude de gradul cinci și șase în Bergen, răspunse ea aruncându-i un zâmbet scurt.

— Cum ajungi să ai rude de gradul ăsta?

— Având străstrăstrăstrăbunici comuni, îi explică Line, hrănind-o pe Amalie.

— Și despre ce stră-stră-stră-străbunic vorbim?

— Arthur Thorsen a fost stră-străbunicul mamei.

— Nu am auzit niciodată de el, recunoscu Wisting.

— S-a născut în Askøy, în 1870.

Wisting luă raportul pe care îl citea.

— Și mai spui că eu răscolesc prin hârtii vechi? zâmbi el.

— Dar ceea ce cauți tu nu se află acolo. Faci același lucru de 25 de ani, însă răspunsul nu este acolo.

— De 24, o corectă Wisting ridicându-se în picioare.

Știa că, probabil, răspunsul nu era de găsit în niciuna dintre cutiile din dulapul cu haine, dar în același timp era convins că măcar unul dintre cele 763 de nume consemnate în documentele de urmărire penală aparținea unei persoane care știa ce se întâmplase în acel octombrie, în urmă cu aproape 25 de ani.

Ridică unul dintre dosarele roșii și răsfoi la întâmplare. O declarație de martor. Hârtia pe care era scrisă era îngălbenită și textul decolorat. Wisting citi începutul unei fraze pe care-i căzură ochi, undeva pe la mijlocul paginii, și știu cum se termina fără să trebuiască să ajungă la final. Era un interogatoriu de rutină. Nu conținea detalii importante sau interesante, dar de fiecare dată când îl citea, pe acesta sau oricare alt document, avea sentimentul că de data asta avea să descopere un detaliu pe care îl trecuse cu vederea până atunci sau că avea să interpreteze cele scrise într-un context nou și clarificator.

— Pleci? îl întrebă Line, scoțându-l din amorțeala gândurilor.

El închise dosarul și realiză că nici de data asta nu auzise ce-i spusese.

— O să mergi din nou cu el în excursie? îl întrebă ea.

— Cu cine? se interesă Wisting, cu toate că știa la cine se referă.

— Cu el, repetă Line făcând resemnată un semn spre teancul de documente.

— Nu cred.

— Dar parcă ăsta era planul. Să mergi mâine la el acasă, nu?

Wisting încuviință. La asta se ajunsese. Ca în fiecare an, pe 10 octombrie, să-l viziteze pe Martin Haugen.

— Îmi pare rău, spuse el, lăsând dosarul din mână.

Știa prea bine cum se transforma în apropierea aniversării. Vechiul caz îi întunecase conștiința, făcând ca tot restul să pălească.

— Ce ai de gând să faci în seara asta? o întrebă el îndreptându-se spre fereastră.

Afară era întuneric. Pe geamuri erau stropi de ploaie.

Line îi dădu fiicei sale ultima linguriță de iaurt.

— Merg la antrenament. Speram să ai tu grijă de Amalie. Nu se simte prea grozav la locul de joacă, zise ea și lăsă copila pe podea.

Micuța Amalie stătea în picioare pe podea, clătinându-se.

— O poți lăsa aici, zâmbi Wisting, bătând din palme pentru a-și face nepoata să vină spre el.

Ea se apropie împleticindu-se și începu să râdă când Wisting o prinse și o ridică în aer.

— Ai grijă, abia a mâncat, îl avertiză Line.

Wisting o lăsă jos și se duse în camera alăturată de unde veni cu o cutie plină cu jucării. Apoi îi răsturnă conținutul și se așeză lângă fetiță, pe podea.

Amalie apucă o jucărie roșie de lemn și spuse ceva ce Wisting nu înțelese.

— Mulțumesc, mă întorc peste vreo două ore, spuse Line și se ridică în picioare.

Le făcu semn cu mâna, însă Amalie era prea ocupată ca să bage de seamă că mama ei pleca.

Timp de zece minute rămaseră împreună pe podea, dar, treptat, fetița deveni mai interesată să se joace de una singură.