Editori:

Silviu Dragomir

Vasile Dem. Zamfirescu

Director editorial:

Magdalena Mărculescu

Redactare:

Luana Crăciun

Design și ilustrație copertă:

Andrei Gamarț

Director producție:

Cristian Claudiu Coban

Dtp:

Mirela Voicu

Corectură:

Oana Apostolescu

Dana Anghelescu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlu original: From Scratch: A Memoir of Love, Sicily, and Finding Home

Autor: Tembi Locke

Originally published by Simon & Schuster, Inc.

pentru prezenta ediție

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-1989-9

ISBN (print): 978-606-40-2083-3

Și să nu crezi că poți hotărî drumul iubirii, căci iubirea, de te va găsi vrednic, îți va hotărî ea drumul.

KAHLIL GIBRAN

Prolog

În Sicilia, toate poveștile încep cu o nuntă sau cu o înmormântare. Povestea mea începe cu amândouă. Așa se face că mă aflam la volanul unui Fiat ruginit, conducând pe un drum șerpuit de țară de lângă Aliminusa, un mic sat sicilian, și adăpostind între coapse o cutiuță de lemn cu cenușa soțului meu. Mă îndreptam către un crâng de măslini de la poalele rurale ale munților Madonie, pe coasta de nord a insulei; acolo se aflau pământurile în pantă, presărate cu peri și caiși bătrâni, ale familiei lui Saro.

Cândva, de pe marginea acestui drum, Saro culesese dude coapte, răsucise ciorchinii dolofani de struguri în vița-de-vie, răscolise cu mâinile goale pământul ca să-mi arate cum creștea bulbul de fenicul sălbatic sub el. Îl privisem cum îl dezgolea, strat după strat, de piele. Apoi îmi spusese să închid ochii. Mi-l apropiase de nas, punându-mă să-i inspir adânc aroma de lemn-dulce pământos, trezind în mine misterele acestui loc. Voia să-mi arate forța și delicatețea acestei lumi naturale — locul lui de baștină. Vara trecută, stătuserăm aici să privim dealurile pe care se jucase când era copil.

— Fă ce vrei, dar adu-mi o parte din cenușă în Sicilia, mi-a spus Saro pe când ne aflam chiar în acest loc.

Cancerul îi revenise de curând, dar moartea lui încă era un lucru abstract. Credeam că mai aveam câteva veri împreună în fața noastră, poate cinci. Însă el se pregătea deja și mă pregătea și pe mine. Acesta era locul în care își dorea ca o parte din el să rămână pentru totdeauna, așadar, iată-mă aici, la aproape unsprezece mii de kilometri distanță de casa noastră din Los Angeles, pentru a-mi ține promisiunea.

Cântecele de sfârșit de vară ale cicadelor și foșnetul șopârlelor ce se refugiau din calea soarelui sicilian aflat la apus mă împresurau din toate părțile. Aerul era înmiresmat de arome amețitoare de eucalipt, lemn ars și roșii coapte. În depărtare, clopotele bisericii din sat au izbucnit dintr-odată, chemând oamenii la slujba de după-amiază. Pentru o clipă, mi-am imaginat-o pe fiica mea de șapte ani alergând desculță pe strada pavată. Ea era celălalt motiv pentru care mă avântasem spre țărmurile siciliene — era singura cale pe care-o știam ca să-i păstrez tatăl viu în amintire.

Am oprit mașina în vârful unui deal abrupt, am scos-o din viteză și am verificat frâna de mână de două ori. Apoi am scos dintre coapsele mele lipicioase de la transpirație cutia ce ocrotea rămășițele soțului meu. Micuța cutie pentru inele, în care odinioară își ținuse penele de chitară, găzduia acum o parte din el pe care o păstrasem pentru mine. În urma ei, pe locul pe care el îl îndrăgea cel mai mult din trupul meu, a rămas un model alcătuit din linii verticale. Venise vremea. Și totuși nu am reușit să mă conving să ies din mașină.

Saro fusese chef și spunea mereu că se însurase cu o americancă, cu o afro-americană ce avea sufletul culinar al unei italience. După părerea lui, eram italiancă acolo unde toți oamenii ar trebui să fie italieni: la masă. Ceea ce pentru el însemna să prețuiești mâncarea proaspătă și să-ți făurești amintiri și tradiții în timp ce împarți pâinea și bei vinul local împreună cu alții. O viață în care eu am nimerit din întâmplare, în momentul în care am dat, la propriu, unul peste altul sub copertina celei mai bune gelaterii din Italia. Noroc, soartă. O singură privire și mi-a fost de-ajuns să văd că avea genul acela de ochi căprui adânci ce poartă în ei povești, ochi care m-ar fi putut seduce îndeajuns încât să o spun și eu pe a mea. Profilul lui părea desprins de pe o monedă romană, iar chipul — cu pielea măslinie, maxilarul ferm și părul ondulat, negru ca tăciunele — mi-a adus în fața ochilor, ca un fulger într-o zi senină, imaginea trupurilor noastre înlănțuite. Am spus „Mi scusi“, în cea mai bună italiană a mea de colegiu. El mi-a răspuns „Hello“, fără nicio ezitare. Și exact atunci focul s-a întâlnit cu tigaia.

Acum pot să văd că în momentul în care Saro a apărut în viața mea a creat aproape instantaneu formă acolo unde fusese doar spațiu. Că a alinat locuri despre care nu știam că aveau nevoie de alinare și a părut cât se poate de dispus să-mi accepte părțile neîmblânzite, neastâmpărate, neterminate și contradictorii. Împreună, am gustat viața ca două furculițe ce mănâncă din aceeași farfurie. Gata să ascultăm, să iubim, să privim în întuneric și totuși să vedem în el un firicel timid de lună.

În cele din urmă, am întredeschis ușa mașinii, iar aerul proaspăt a pătruns înăuntru, aducând cu el și mai multe amintiri. M-am gândit la Saro și mi-am adus aminte de ultima plăcere pământeană pe care am împărțit-o împreună: o înghețată pe băț în formă de rachetă. Precizia amintirii m-a copleșit. M-a purtat înapoi, până în ultima noastră zi împreună. Atunci când întreg cuprinsul vieții noastre se redusese la măruntele gesturi intime pe care moartea le impune: să-mi hrănesc soțul muribund cu o înghețată pe băț; la momentul în care i-o lipisem de buze, după ce întreaga zi o sâcâisem pe asistentă să scoată din congelator câte una din oră în oră, în caz că se trezea și era în stare să mănânce. Era grija delicată și constantă pe care voiam să i-o ofer, cele din urmă gesturi ale mele ca îngrijitoare și iubită. Am vrut ca ultimele senzații pe cerul gurii lui să fie liniștitoare, blânde, chiar plăcute. Merita din plin asta. În toți anii în care stătusem alături de el în bucătărie, mă învățase că detaliile erau totul. Surpriza primei degustări are loc doar o dată. Iar dacă hotărâsem că înghețata pe băț era cea mai potrivită, atunci trebuia să fie cea mai inspirată dintre toate: lămâie proaspăt stoarsă cu un strop de agavă.

În acele ultime zile, timpul părea că se comprimase și se lungise simultan. Și cu toate că făcusem tot posibilul să o pregătesc pe fiica noastră, Zoela, care tocmai împlinise șapte ani, pentru o viață fără tatăl ei, cu toate că mă străduisem să o țin aproape și să o includ în evenimentul care avea să-i schimbe viața pentru totdeauna, mă temeam că nu făcusem destul.

În ultima zi, am închis ușile glisante de la biroul nostru și m-am așezat lângă el pe patul de spital. I-am plimbat peste buze înghețata care se topea. O întreagă viață de săruturi îmi oferiseră acele buze. Apoi l-am sărutat pe frunte și, când m-am tras înapoi, am văzut că o parte din suc îi ajunsese pe limbă. Nu și-a desprins nicio clipă privirea de a mea. Am lins și eu din sucul înghețat. A zâmbit. Împărtășiserăm un moment de plăcere, la fel ca la început, când, după ce făcuserăm dragoste, îmi șoptise la ureche: „Simt o sete infinită de iubire, iubire pentru trupul și sufletul tău“. Și apoi s-a dus.

Moartea lui a pus din nou tigaia pe foc. Toată puterea pe care o adunasem ca femeie, mamă și iubită se ofilise subit și complet. M-am simțit ca și cum aș fi fost aruncată în crucea amiezii, cu burta în sus, pe stânci colțuroase la reflux, în cea mai lungă și mai arzătoare zi din cel mai lung an al vieții mele. Nu părea să existe niciun capăt al durerii mele, nicio cale de scăpare, ci doar un drum nesfârșit prin ea. Prin întuneric, prin izolare, prin lipsa atingerii lui. Dar cea din urmă promisiune pe care i-o făcusem era cea care mă adusese, luni de zile mai târziu, în această livadă din inima Mediteranei, disperată după o fărâmă de lumină.

Ultimul clopot al bisericii a bătut, iar eu am luat cutiuța cu cenușă în mână. Amore, l’ho fatto — am făcut-o. Am reușit să ne aduc pe amândoi până aici. Și am coborât din mașină.

Soarele care apunea mi-a amintit de prima noastră călătorie împreună în Sicilia, când am cutreierat prin miezul ei îndepărtat. Nu era nimic de văzut acolo în afară de munți, lanuri de grâu, vaci, bărbați pe măgari și nenumărate livezi de măslini. Nu prindeam semnal radio, așa că am vorbit cu orele în vreme ce străbăteam drumurile acelea șerpuite, cu interludii de tăcere, în legănatul nesfârșit, în sus și în jos, al micuțului nostru Fiat. Îmi amintesc de lumina după-amiezilor de-atunci ca de un alt pasager în mașină, martor a două vieți în mișcare. Acum, când în sfârșit am reușit să ies complet din mașină și să stau drept, aveam soarele din nou martor. Pământul îmi fugea ușor de sub picioare.

În fața mea se înălța o poartă mare de fier, sprijinită de două coloane făcute din pietre de țară, pământ compactat și argilă, stivuite unele peste altele. Formau o intrare impresionantă, deși simplă și rustică. De o parte și de alta a intrării principale se întindea un gard din sârmă ghimpată, deasupra unei temelii din piatră, care despărțea pământurile familiei de drum. M-am uitat la el și am înaintat puțin, în speranța că voi găsi o spărtură prin care să trec. Nu exista niciuna.

M-am simțit brusc epuizată, așa că m-am așezat pe o grămadă de pietre ce formau un soi de stăvilar improvizat și am privit către satul din vale. Puteam să văd turla bisericii și, dincolo de ea, câmpurile care cădeau abrupt în valea ce ducea către mare. Apoi am auzit un tractor apropiindu-se.

Nu voiam să fiu văzută în acel moment, nu voiam să-i explic unui fermier care trecea pe drum, întorcându-se acasă cu recolta zilei, de ce stăteam acolo, în fața acelei livezi aproape abandonate. Mai mult decât atât, nu voiam să se afle în sat că nevasta aceea americană de culoare fusese zărită într-un loc în care nimeni altcineva nu a fost vreodată. Așa că m-am ridicat și am grăbit pasul.