1 Pentru reproducerea citatelor din Alice în Ţara Minunilor și Alice în Ţara din Oglindă am utilizat exclusiv ediţia apărută sub semnătura Antoanetei Ralian la Editura ART, în 2010. Traducerea versurilor din cele două cărţi menţionate îi aparţine Ioanei Ieronim.

Un cititor în Pădurea din Oglindă

— Vrei să-mi spui, te rog, pe ce drum trebuie să merg ca să ies de aici?

— Asta depinde în mare măsură de locul unde vrei să ajungi, i-a răspuns Pisica.

Alice în Țara Minunilor, Capitolul 6

Pe când aveam opt sau nouă ani, într-o casă care acum nu mai există, cineva mi-a dăruit un exemplar din Alice în Țara Minunilor și Alice în Țara din Oglindă. Asemenea multor cititori, am simțit întotdeauna că ediția în care am citit o carte pentru prima oară va rămâne, pentru tot restul vieții mele, cea originală. A mea, mulțumesc astrelor, era îmbogățită de ilustrațiile lui John Tenniel și era tipărită pe o hârtie groasă, lucioasă și care mirosea în mod misterios a lemn ars.

Nu am înțeles totul la prima mea lectură din Alice, dar asta n-a contat prea mult. Am priceput de la o vârstă foarte fragedă că, doar dacă nu citești cu un scop precis, altul decât propria plăcere, poți ocoli fără mare pagubă mlaștini periculoase, îți poți croi drum cu maceta prin jungle încâlcite, poți sări peste văile solemne și plictisitoare, te poți lăsa pur și simplu în voia torentului viguros al povestirii.

Pe cât îmi pot aduce aminte, prima mea impresie asupra aventurilor lui Alice a fost aceea a unei aventuri propriu-zise în care chiar eu devenisem tovarășul bietei fetițe. Căderea prin vizuina iepurelui și trecerea prin oglindă nu erau decât puncte de pornire, la fel de banale și de minunate ca îmbarcarea în autobuz. Dar ce călătorie! Pe când aveam opt sau nouă ani, neîncrederea mea încă nu se născuse, iar ficțiunea se simțea câteodată mai reală pe pielea mea decât întâmplările zilnice. Nu e vorba despre faptul că aș fi crezut în existența reală a unui loc numit Țara Minunilor, ci despre acela că eram convins că e alcătuit din aceeași materie precum casa, strada mea sau cărămizile roșii din care era construită școala mea.

O carte devine cu totul alta de fiecare dată când o citim. Când am cunoscut-o pe prima Alice, în copilărie, a fost o călătorie, ca Odiseea sau Pinocchio, și am simțit întotdeauna că aș fi o Alice mai bună decât un Ulise sau o păpușă de lemn. Apoi a venit Alice a adolescenței și am înțeles perfect prin ce a trecut când Iepurele-de-Martie i-a oferit vin, iar la masă nu era vin, sau când Omida i-a cerut să-i spună exact cine e ea și ce înțelege prin asta. Avertizarea lui Tweedledee (Tanda) și Tweedledum (Manda) că Alice n-ar fi altceva decât visul Regelui Roșu mi-a bântuit somnul, iar orele de trezie îmi erau torturate de examene în care profesori asemănători Reginei Roșii îmi puneau întrebări de genul „Dacă îi iei unui câine osul, ce rămâne?“ Mai târziu, la douăzeci de ani, am găsit judecata Valetului de Inimă Roșie în Anthologie de l’humour noir a lui André Breton și mi-a devenit evident că Alice era o soră a suprarealiștilor; în urma unei conversații pe care am avut-o la Paris cu scriitorul cubanez Severo Sarduy, am fost uimit să descopăr că Ouț-Piticuț datorează atât de multe doctrinelor structuraliste de la Change sau Tel Quel. Și chiar mai târziu, când m-am stabilit în Canada, cum să nu remarc că Regele Alb (Însă eu aveam în minte un plan / Să vopsesc favoriții, să-i fac verzi, / Să flutur apoi evantaiul cel mare / Tocmai pentru ca să nu-i vezi.) și-a putut găsi o slujbă ca unul dintre numeroșii birocrați care forfotesc de-a lungul coridoarelor fiecărei instituții publice din noua mea țară?

În decursul anilor în care am citit și recitit Alice, am găsit multe alte interpretări ale cărții, dar nu pot spune că vreuna dintre acestea ar fi devenit, în sensul profund al sintagmei, a mea. Interpretările celorlalți influențează, bineînțeles, propria lectură, oferă noi puncte de vedere sau colorează anumite pasaje, dar majoritatea seamănă cu acele comentarii ale Musculiței care șoptește enervant în urechea lui Alice: „Ai putea să faci o glumă pe tema asta“. Eu refuz; sunt un cititor gelos și nu le voi acorda celorlalți jus prima noctis cu cărțile pe care le citesc. Sentimentul intim de înrudire pe care l-am avut cu atât de mulți ani în urmă în legătură cu Alice nu a slăbit în intensitate; de fiecare dată când o recitesc, legăturile devin mai puternice, în feluri care mai de care mai personale și mai inedite. Sunt fragmente pe care le știu pe dinafară. Copiii mei (fiica mea cea mare se numește, bineînțeles, Alice) îmi ordonă să-mi țin gura când izbucnesc și încep să recit versurile îndurerate ale poemului Morsa și Dulgherul. Și pentru aproape fiecare experiență nouă găsesc un ecou premonitoriu sau nostalgic în paginile ei, care-mi repetă mereu „Cam asta te așteaptă“ sau „Ai mai trecut pe-aici“.

Una dintre aventuri, mai mult decât celelalte, nu descrie numai o anumită experiență pe care aș fi avut-o ori pe care aș putea-o avea, ci pare a trimite spre ceva mult mai complex, o experiență sau (dacă termenul nu este prea impunător) o filosofie de viață. Are loc la sfârșitul Capitolului 3 al Țării din Oglindă. După ce transcende propria reflecție și străbate țara tablei de șah care se întinde în spatele oglinzii, Alice intră într-o pădure întunecată unde (așa cum i s-a spus) lucrurile nu poartă nume. „Oricum, și-a făcut Alice curaj când a intrat pe sub copaci, e o mare ușurare ca, după ce am fost atât de înfierbântată, să pătrund acum în... în... în ce?“ Uimită că nu-i vine în minte cuvântul exact, Alice încearcă să și-l amintească. „Vreau să spun, să pătrund... sub... sub asta, știi!“ — și a pus mâna pe trunchiul unui copac. „Cum se cheamă ăsta? Cred că nu are un nume — ce mai, cu siguranță că nu are.“ Încercând să-și amintească termenul care denumește locul în care se află, obișnuită să transfere în limbaj experiența realității, Alice descoperă brusc că nimic nu are de fapt un nume: că până ce ea nu va numi un lucru, acel lucru va rămâne nenumit, prezent, însă tăcut, intangibil ca un strigoi. Trebuie ca ea să-și amintească cuvintele uitate? Sau trebuie să le inventeze, noi-nouțe? Această enigmă cu care se confruntă Alice este una străveche.

După ce l-a creat pe Adam „din țărâna pământului“ și l-a așezat într-o grădină aflată la răsărit de Eden (după cum ne spune cel de-al doilea capitol al Genezei), Dumnezeu și-a continuat munca și a creat toate jivinele de pe pământ și toate păsările cerului, apoi i le-a înfățișat lui Adam pentru ca acesta să le dea nume; și, după cum le-a numit Adam, „așa le-a rămas numele“. Secole de-a rândul, cărturarii au fost nedumeriți de această mutare ciudată. Era Adam într-un loc (asemenea Pădurii din Țara din Oglindă) unde toate lucrurile erau nenumite, astfel încât a fost obligat să inventeze nume pentru obiectele și creaturile care-l înconjurau? Sau, de fapt, jivinele și păsările pe care le crease Dumnezeu aveau nume, pe care Adam ar fi trebuit să le știe și să le pronunțe asemenea unui copil care vede un câine sau luna pentru întâia oară?

Și ce înțelegem noi prin „nume“? Întrebarea, sau o variantă a întrebării, este pusă în Alice în Țara din Oglindă. La câteva capitole distanță de traversarea pădurii nenumite, Alice se întâlnește cu personajul trist al Regelui Alb care, în felul autoritar al adulților, spune că-i va cânta un cântec menit s-o „aline“. „Cântecul se cheamă“, spune Regele, „Ochi de pește Cod“:

— Da, ăsta-i numele cântecului? a întrebat Alice, încercând să se arate interesată.

— Nu, nu înțelegi, a răspuns Cavalerul ușor sâcâit. Așa se numește numele cântecului. Dar titlul cântecului e Un moș bătrân de tot.

— Atunci ar fi trebuit să întreb care-i titlul cântecului? s-a corectat Alice.

— Nu, n-ar fi trebuit, asta-i altceva. Cântecul se numește Căi și Mijloace de Existență, dar asta-i numai cum se numește.

— Și atunci care-i titlul cântecului? a întrebat Alice, simțindu-se năucită.

— Tocmai aici voiam să ajung. Titlul cântecului este Șezând pe poartă sus și melodia e propria mea invenție.

Așa cum se va dovedi, melodia nu este propria lui invenție (după cum ne va indica Alice), la fel cum nu sunt nici distincțiile pline de acribie ale Regelui, între ceea ce numește un cuvânt, cuvântul propriu-zis, ceea ce stă la baza numirii și lucrul în sine; aceste distincții sunt la fel de vechi precum primii comentatori ai Genezei. Lumea în care a fost aruncat Adam nu-l cunoștea pe Adam; nu cunoștea, de asemenea, nici cuvintele lui Adam. Tot ceea ce vedea Adam, tot ceea ce simțea el, ca și tot ceea ce îi plăcea lui sau îi provoca teamă, totul urma să-i fie prezentat prin intermediul unor straturi de cuvinte, cuvinte prin care limba încearcă să îmbrace goliciunea experienței. Nu este întâmplător faptul că Adam și Eva, după pierderea inocenței, au simțit obligația de a purta piei de animale, astfel încât, precum scrie un comentator al Talmudului, „să poată învăța cine sunt prin intermediul formei ce-i îmbracă“. Cuvintele, numele lucrurilor oferă formă experienței.

Sarcina de a numi lucrurile cade în grija fiecărui cititor. Ceilalți, cei ce nu citesc, trebuie să-și numească experiența precum pot, construind surse verbale, ca și cum și-ar imagina propriile cărți. În societatea noastră livrescă, meșteșugul lecturii semnalizează intrarea noastră pe căile tribului, cu ale sale coduri și cerințe specifice, ne permite să împărtășim sursa comună a vorbelor înregistrate în memorie; dar ar fi o greșeală să privim lectura ca pe o activitate ce ține doar de receptare. Din contră: Stéphane Mallarmé a oferit ca variantă datoria fiecărui cititor de a „purifica sensul cuvintelor tribului“. Pentru a realiza acest lucru, cititorii trebuie să-și aproprieze cărțile. În biblioteci nemărginite, asemenea hoților în noapte, cititorii ciupesc câte un nume, creații vaste și uimitoare precum „Adam“ și la fel de deșănțate precum „Rumpelstiltskin“. Dante își descrie întâlnirea cu cele trei fiare din pădurea întunecată ca având loc „spre-amiaza vieții noastre muritoare“; pentru cititorii săi, acea viață pe jumătate scursă devine chiar a lor și, de asemenea, imaginea reflectată a altei vieți, un loc pe care l-au văzut odinioară, în copilărie, o pădure ce le umple reveriile cu miros de pin și de blană de vulpe. John Bunyan își descrie pelerinul creștin fugind de acasă cu degetele în urechi pentru a nu-și auzi copiii și nevasta plângând, iar Homer îl descrie pe Ulise, legat de catarg, obligat să asculte cântecul sirenelor; cititorul lui Bunyan și al lui Homer interpretează aceste cuvinte ca pe o aluzie peste timp la surzenia contemporanului nostru, afabilul Prufrock. Edna St Vincent Millay spune despre ea însăși că ar fi „domestică asemenea unei farfurii“, iar cititorul este cel care redenumește porțelanul cotidian de bucătărie — tovarășul meselor noastre, încărcându-l cu un sens nou, abia achiziționat. „Cazuistica înnăscută a omului!“ se plângea Karl Marx (citat de Friedrich Engels în Originile familiei). „A schimba lucrurile schimbându-le denumirea!“ Și totuși pace, Marx, exact asta facem.

Așa cum știe orice copil, lumea experienței (ca pădurea lui Alice) este lipsită de nume și rătăcim prin ea într-o stare de uimire, cu mintea asaltată de-a valma de învățare și de intuiție. Cărțile pe care le citim ne ajută să numim o piatră sau un copac, o clipă de fericire sau de disperare, suflul celui iubit sau șuieratul ca de ceainic al unei păsări. Fac asta aruncând o lumină specială asupra unui obiect, a unui sentiment, a unei revelații și spunându-ne că aici, în față, se află chiar inima noastră, după un sacrificiu prea îndelungat, că acolo se află straja prevenitoare a Edenului, că ceea ce am auzit a fost cântecul venit de undeva de lângă Convent of the Sacred Heart2. Aceste iluminări ajută câteodată; ordinea în care survin experiența și numirea lucrurilor nu prea contează. Experiența poate fi prima și, mulți ani mai târziu, cititorul va găsi numele potrivit ei în paginile Regelui Lear. Sau poate să fie ultima, iar o sclipire a memoriei va scoate la lumină o pagină pe care credeam că o crezuserăm uitată într-un exemplar ferfenițit din Insula Comorii. Sunt termeni inventați de scriitori pe care cititorul refuză să-i folosească pentru că i se par ciudați sau banali, sau chiar prea măreți pentru înțelegerea comună, așa încât sunt dați la o parte ori uitați, ori păstrați pentru vreo revelație întemeietoare ce îi va solicita într-o bună zi (speră cititorul). Dar câteodată ei ajută cititorul să numească ceea ce pare de nenumit. „Vrei ca el să știe ce nu poate fi rostit și să poată da răspunsul perfect, în aceeași limbă“, spune Tom Stoppard în Inventarea iubirii. Câteodată un cititor poate găsi într-o pagină acel răspuns perfect.

Pericolul, așa cum știau prea bine Alice și al ei Rege Alb, este câteodată acela de a încurca cuvântul cu ceea ce numim cuvânt, lucrul cu ceea ce credem că este un lucru. Grațioasele fantome aflate pe o pagină, cu ajutorul cărora etichetăm lumea atât de prompt, nu reprezintă lumea. S-ar putea să nu existe cuvinte care să descrie torturarea altei ființe umane sau nașterea unui copil. După ce a dat naștere îngerilor lui Proust sau privighetorii lui Keats, scriitorul îi poate spune cititorului: „Îmi încredințez spiritul în mâinile tale“ și să lase lucrurile în această stare. Dar cum ar putea cititorii să se ghideze după aceste spirite încredințate lor pentru a-și găsi drumul în realitatea inefabilă a pădurii?

Cititul sistematic nu ajută prea mult. A urma o listă oficială de cărți (de clasici, de istoria literaturii, de literatură cenzurată sau recomandată, a cataloagelor unei biblioteci) poate, întâmplător, să scoată la iveală un cuvânt util, atât timp cât conștientizăm rațiunea aflată în spatele acelei liste. Dar ghizii cei mai buni, cred, sunt toanele cititorilor — ai încredere în plăcere și credință în hazard —, care câteodată ne conduc spre substitutul unei stări de grație, ne permit să scoatem diamante din noroi.

Diamante din noroi: în vara anului 1935, poetul Osip Mandelștam a primit din partea lui Stalin — ca o favoare, vezi Doamne! — documente de identitate valabile pentru trei luni, însoțite de un permis de rezidență. După spusele soției sale, Nadejda Mandelștam, acest micuț document le-a făcut viața mult mai ușoară. S-a întâmplat ca un prieten de-al lui Mandelștam, actorul și eseistul Vladimir Yakhontov, să treacă prin orașul lor. În Moscova, cei doi se amuzau citind din listele de alimente raționalizate, într-un efort de a numi paradisul pierdut. Acum, cei doi bărbați au făcut același lucru, de data aceasta cu propriile documente de identitate. Scena este descrisă în memoriile Nadejdei, Fără speranță:

Trebuie spus că efectul era și mai deprimant. În lista alimentelor raționalizate citeau solo și în cor: Lapte, lapte, lapte... brânză, carne... Când Yakhontov a citit din documentele de identitate, a reușit să inducă inflexiuni amenințătoare și premonitorii vocii sale: Pe baza cărora a fost eliberat... eliberat... eliberat de către... intrări speciale... permis de rezidență, permis de rezidență, permis de rezidență...3

Toate lecturile adevărate sunt subversive, împotriva firului apei, așa cum Alice, o cititoare sănătoasă la cap, a descoperit în Țara din Oglindă a nebunilor care dădeau nume. Ducesa numește muștarul „un mineral“; Pisica-Cheshire toarce și spune că „rage“; un prim-ministru canadian distruge calea ferată și numește asta „progres“; un afacerist elvețian face trafic cu obiecte furate și numește asta „comerț“; un președinte argentinian adăpostește criminali și numește asta „amnistiere“. Împotriva unor asemenea numitori improprii, cititorul nu poate face altceva decât să deschidă paginile cărților. În astfel de cazuri de nebunie premeditată, cititul ne ajută să ne menținem coerența în mijlocul haosului. Nu să-l eliminăm, nu să introducem experiența în structurile verbale convenționale, ci să permitem haosului să progreseze creativ în felul său propriu, vertiginos. Nu să ne încredem în suprafața strălucitoare a cuvintelor, ci să săpăm în întuneric.

Mitologia vlăguită a timpurilor noastre pare a se teme să coboare dincolo de suprafață. Nu ne încredem în profunzime, facem haz de reflecția molcomă.

Imagini ale ororii pâlpâie pe ecranele noastre, mari sau mici, dar nu ni le dorim întârziate de vreun comentariu: vrem să vedem cum îi sunt scoși ochii lui Gloucester, dar nu vrem să stăm la restul spectacolului Lear. Cu ceva vreme în urmă, într-o seară, mă uitam la televizor într-o cameră de hotel, trecând de la un canal la altul. Poate din întâmplare, toate imaginile care apăreau pe ecran câteva secunde arătau cum cineva era omorât sau bătut, un chip distorsionat de teroare, o mașină sau o clădire explodând. Brusc, am realizat că una dintre scenele peste care trecusem nu aparținea vreunui film de acțiune, ci unei știri despre situația din Balcani. Printre toate celelalte imagini care diluau, prin cumulare, oroarea violenței, privisem, fără să clipesc, cum o persoană reală fusese lovită de un glonț.

George Steiner a sugerat că Holocaustul a transferat ororile infernurilor noastre imaginare într-o realitate alcătuită din carne și oase carbonizate; s-ar putea ca acest transfer să fi marcat începutul incapacității noastre moderne de a imagina durerea altei persoane. În Evul Mediu, de exemplu, chinurile groaznice ale martirilor, înfățișate în nenumărate picturi, nu erau privite niciodată ca imagini ale groazei: ele erau decriptate de teologie (oricât de dogmatică, de tributară catehismului), care le hrănea cu sens și le definea, iar reprezentarea lor avea ca scop să-l ajute pe privitor să reflecteze la suferința continuă a lumii. Nu toți privitorii puteau trece dincolo de simpla carnalitate a scenei, dar posibilitatea unei reflecții mai profunde era întotdeauna prezentă. Până la urmă, o imagine sau un text pot doar să ofere posibilitatea unei lecturi mai profunde sau a unei alte lecturi; această alegere poate fi respinsă de către cititor sau privitor dacă pentru el textul și imaginea nu sunt altceva decât pete pe hârtie, lemne sau pânză.

Imaginile pe care le priveam în seara aceea nu erau, cred, decât o poleială; asemenea textelor pornografice (sau sloganurilor politice, romanului American Psycho, al lui Bret Easton Ellis, reclamelor), nu ofereau nimic în afara a ceea ce simțurile puteau percepe imediat, deodată, în goană, fără spațiu sau timp pentru gândire.

Pădurea Țării din Oglindă, a lui Alice, nu este alcătuită din asemenea imagini: ea are profunzime, necesită gândire, chiar dacă (atât cât ține traversarea ei) nu oferă vocabularul necesar numirii propriilor elemente. Adevărata experiență și adevărata artă (oricât de inconfortabil ar fi devenit adjectivul) au acest lucru în comun: depășesc întotdeauna în dimensiuni înțelegerea noastră, ba chiar și capacitățile noastre maximale de înțelegere. Granițele lor superioare sunt întotdeauna cu puțin dincolo de posibilitatea noastră de a le atinge, așa cum descria odată poeta argentiniană Alejandra Pizarnik:

Și de-ar fi sufletul să-ntrebe, mai avem de mers? Vei răspunde, neapărat:

De partea cealaltă a râului, dar nu acesta, cel de dincolo.

Pentru a ajunge numai și până aici, am avut o mulțime de călăuze minunate. Unele copleșitoare, altele mai intime, altele extrem de amuzante, foarte puține mai darnice cu revelațiile decât mi-aș fi putut dori. Scrierile lor își tot schimbă forma în memoria mea, unde circumstanțe de tot felul — vârsta și nerăbdarea, felurite aspecte ale cerului și diferite voci, comentarii vechi și noi — continuă să schimbe volumul, să elimine pasaje, să adauge notițe pe margine, să schimbe copertele, să inventeze titluri. Furtișagurile acestor librari anarhici au ca efect extinderea bibliotecii mele limitate, până aproape de infinit: pot să recitesc acum o carte ca și cum aș citi una complet nouă.

În Bush, căminul său din Concord, Ralph Waldo Emerson, în vârstă de șaptezeci și cinci de ani, suferea de ceea ce era, mai mult decât probabil, Alzheimer. După cum scrie biograful său, Carlos Baker:

Bush a devenit un loc al uitării... (Dar) cititul, spunea el, încă era o „plăcere intactă“. Din ce în ce mai mult, biroul său de la Bush îi devenea refugiu. Se agăța de rutina mângâietoare a singurătății, citind în biroul său până la amiază, apoi întorcându-se în același loc după masă până la vremea plimbării. Treptat, și-a pierdut memoria propriilor scrieri și era încântat să-și redescopere propriile eseuri: „Măi să fie, dar treburile astea chiar sunt foarte bune“, îi spunea fiicei sale.

Ceva asemănător redescoperirilor lui Emerson mi se întâmplă și mie când iau de pe raft Omul care era joi sau Doctor Jekyll și domnul Hyde, astfel încât le întâmpin așa cum probabil a făcut-o Adam cu prima sa girafă.

Asta să fie tot?

Câteodată pare îndeajuns. În miezul incertitudinii sau al diverselor tipuri de frică, când suntem amenințați de pierdere, de schimbare și de șuvoiul interior al durerii de care nimeni nu ne poate izbăvi, cititorii măcar știu că există, ici și colo, câteva refugii, reale precum hârtia și vizibile precum cerneala, ce ne oferă un acoperiș și o masă caldă în timpul aventurii noastre prin pădurea întunecată și nenumită.

2 Școală independentă romano-catolică pentru fete din Manhattan, New York.

3 „Fără speranță. Speranță abandonată“, traducere de Nicolae Iliescu, postfaţă de Livia Cotorcea, Polirom, Iași, 2020.