Editori:

Silviu Dragomir

Vasile Dem. Zamfirescu

Director editorial:

Magdalena Mărculescu

Redactare:

Domnica Drumea

Imagine copertă: Ashraful Arefin - Arcangel Images

Director producție:

Cristian Claudiu Coban

Dtp:

Eugenia Ursu

Corectură:

Irina Mușătoiu

Cristina Spătărelu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: Tout le bleu du ciel

Autor: Mélissa Da Costa

First edition © Carnets Nord - 2019

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-1740-6

ISBN (EPUB): 978-606-40-1956-1

Micapublicitate.fr

SUBIECT: Caut tovarăș(ă) de călătorie pentru o ultimă aventură

AUTOR: Emile26

DATA: 29 iunie, ora 01:02

MESAJ:

Tânăr de 26 de ani, diagnosticat cu alzheimer precoce, doresc să plec într-o ultimă călătorie. Caut tovarăș(ă) de aventură pentru această ultimă expediție. Itinerarul îl vom stabili împreună. Munții Alpi, departamentul Hautes-Alpes, Pirinei? Călătorie cu rulota, alternând cu drumeție (de cărat în spate rucsac și cort). Se impune condiție fizică satisfăcătoare.

Plecare: imediat ce este posibil. Durata călătoriei: maximum 2 ani (după estimarea medicilor). Posibilitate de scurtare.

Profilul tovarășului meu/tovarășei mele de călătorie:

Nu e nevoie să aibă competențe medicale deosebite; nu urmez niciun fel de terapie sau tratament și dispun de toate capacitățile mele fizice.

Mental bun (risc să sufăr pierderi de memorie din ce în ce mai grave).

Pasiune pentru natură.

Să nu fie speriat(ă) de condițiile de viață puțin mai aspre.

Dorința de a împărtăși cu cineva o aventură umană.

Doritorii să mă contacteze doar pe e-mail. Vom putea discuta la telefon după aceea.

Émile își freacă bărbia. Este un tic pe care-l are încă din copilărie și care apare atunci când e îngândurat sau indecis. Nu e sigur că anunțul lui e bun. I se pare rece, vag și cam bizar. L-a scris dintr-o răsuflare, fără să se gândească. Este ora unu noaptea. De o săptămână, n-a dormit deloc, sau aproape deloc. Ceea ce nu-l ajută la scris.

Recitește anunțul. Simte că-i lasă un gust ciudat în gură. Un pic amar. Dar își spune că e bine așa, că este suficient de sinistru ca să descurajeze sufletele sensibile și suficient de absurd ca să descurajeze persoanele obișnuite. Numai o persoană suficient de specială va putea să distingă tonul bizar al acestui anunț.

De când a primit diagnosticul, mama lui plânge întruna și tatăl lui are mereu maxilarul încordat. Își vede sora topindu-se pe picioare, cu chipul încercănat. El nu. El a primit vestea cu o luciditate totală. O formă de alzheimer precoce, așa i s-a spus. O boală neurodegenerativă care va provoca o pierdere progresivă și ireversibilă a memoriei. În cele din urmă, boala va ataca trunchiul cerebral responsabil cu funcțiile vitale: bătăile inimii, tensiunea arterială, respirația… Vestea bună este că va muri repede. În cel mult doi ani. Perfect. Nu-și dorește să devină o povară, să-și petreacă restul vieții, zeci și zeci de ani, într-o stare de senilitate avansată. Preferă să știe că o să moară în curând. Doi ani e bine. Încă mai poate profita un pic.

Până la urmă, nu e rău că Laura a plecat cu un an mai înainte. Ar fi complicat mult lucrurile. Își tot repetă asta de vreo săptămână, de când a aflat diagnosticul. Laura a plecat, n-a mai dat niciun semn de un an. Niciun telefon. Nici măcar nu știe unde locuiește. Cu atât mai bine. Nu se mai simte legat realmente de nimeni. Poate pleca. Poate să înceapă liniștit această ultimă călătorie. Nu că n-ar mai avea pe nimeni… Mai sunt părinții lui, sora sa Marjorie și soțul ei Bastion, gemenii lor. Mai e Renaud, prietenul lui din copilărie, Renaud care tocmai a devenit tată și care caută o casă pentru familia lui. Renaud, tată și însurat… Afurisită revanșă a vieții! Niciodată n-ar fi pariat pe asta niciunul dintre ei. Renaud era grăsanul din fundul clasei. Astmatic, alergic la alune și cât se poate de caraghios pe un teren de sport. În timp ce el era puștiul zvăpăiat și un pic rebel, ager la minte. Văzându-i pe amândoi, te întrebai ce căutau împreună. Grăsanul și rebelul. Renaud rămăsese mereu un pic în umbra lui. Și apoi, odată cu trecerea anilor, lucrurile se schimbaseră. Era cu atât mai bine pentru Renaud. Începuse prin a da jos zece kilograme, apoi își găsise drumul: devenise logoped. Din momentul acela, se transformase. Renaud o cunoscuse pe Laëtitia și acum formau o familie. În timp ce el, băiatul zvăpăiat, era tot acolo, pe marginea drumului. Douăzeci și șase de ani, și atât de plin de viață. O lăsase pe Laura să plece…

Émile dă din cap aprobator, sprijinit de spătarul scaunului de birou. E prea târziu să fie sentimental și să răscolească trecutul. Acum trebuie să se concentreze asupra călătoriei. Ideea i-a venit chiar în ziua în care a primit diagnosticul. Timp de o oră-două s-a lăsat cuprins de deznădejde, apoi i-a încolțit în minte ideea călătoriei. N-a vorbit despre asta cu nimeni. Știe că s-ar împotrivi. Părinții și sora lui s-au grăbit să-l înscrie la studiul clinic. Medicul a precizat totuși: nu e vorba să-l vindece sau să-l îngrijească, ci pur și simplu să afle ceva mai mult despre această boală rară. Pentru el, chestia asta nu prezintă niciun interes. Să-și petreacă ultimii ani într-un salon de spital ca să fie cobaiul unor studii clinice. Totuși părinții și sora lui au insistat. Și știe de ce. Ei refuză să-i accepte moartea. Se agață de speranța infimă că studiul acela și observațiile rezultate în urma lui vor opri evoluția bolii. De ce s-o oprească? Pentru a-i prelungi viața? Senilitatea? E stabilit deja: va pleca. Va pune la punct toate detaliile în cel mai mare secret, fără să sufle o vorbă, și va pleca.

A găsit deja o rulotă. A trimis banii. Va lua vehiculul la sfârșitul săptămânii. Îl va lăsa într-o parcare din oraș, până când totul va fi pregătit, ca să nu trezească bănuielile părinților și ale surorii lui. În privința lui Renaud, încă mai ezită. Să-i spună? Să-i ceară părerea? Nu știe. Dacă Renaud ar fi fost celibatar, fără copil, totul ar fi fost diferit. Ar fi plecat amândoi. Fără nicio îndoială. Dar așa, lucrurile s-au schimbat. Renaud are viața lui, responsabilitățile lui. Iar Émile nu vrea să-l târască în ultimele lui hoinăreli. Totuși au tânjit amândoi după aventuri. Își ziceau: „După ce vom termina studiile, vom pleca în Alpi cu cortul și cu rucsacul în spate“. Apoi Émile a întâlnit-o pe Laura. Iar Renaud a întâlnit-o pe Laëtitia. Și și-au lăsat baltă dorințele de evadare.

Astăzi poate în sfârșit să plece. Nu mai este legat de nimeni. Nu mai are decât doi ani de trăit și niște apropiați care s-au obișnuit deja cu ideea că-l vor pierde. Acum sau peste doi ani, nu mai contează. Mai citește încă o dată anunțul. Da, este ciudat și impersonal. Probabil că nu va răspunde nimeni. Nu contează, va pleca totuși. Singur. Îi e teamă să moară singur, îl neliniștește chestia asta. Dar, dacă așa trebuie să se întâmple, dacă nimeni nu răspunde la anunțul lui, atunci asta e! Va pleca, fiindcă ultimul lui vis este mai puternic decât frica. Apasă pe butonul „Trimite“ și pe ecran se afișează un mesaj, indicându-i că anunțul a fost publicat. Se lasă pe speteaza scaunului oftând. E ora unu și un sfert noaptea. Dacă îi va răspunde cineva, dacă va avea cineva nebunia sau curajul de a-i răspunde (nici nu știe prea bine cum să-l definească)… atunci este convins că va găsi cel mai bun tovarăș de drum din lume.

— Émile, bătrâne, îmi pare rău, n-am putut să-l las pe bebiță cu Laëtitia, lucrează. De altfel, să știi că vine și ea imediat ce termină.

Renaud pare necăjit că intră în camera de spital cu bebelușul în brațe. Émile îl bate pe umăr.

— Încetează, știi bine că-mi face plăcere să-l văd pe prichindelul tău.

— Ar trebui să doarmă. N-a dormit azi-noapte. Cred că e extenuat acum.

Renaud pare obosit. Émile se uită la el cum se chinuie, cu bebelușul în brațe, să deschidă căruciorul pliabil. Bebelușul tocmai a împlinit șase luni și Émile nu s-a obișnuit încă să-l vadă pe Renaud cu un copil. Încă i se pare ceva absurd. Așa că să-l vadă acolo, atât de preocupat să desfacă un cărucior, e prea de tot.

— De ce râzi?

— Am senzația că mă aflu în fața a ceva ireal.

— Ce? De ce?

— Tu și prichindelul ăsta, tu, expertul în cărucioare pliabile.

— Așa, bate-ți joc de mine. O să ți se întâm….

Nu-și termină fraza și Émile înțelege imediat de ce. Renaud urma să-i răspundă „o să ți se întâmple și ție într-o bună zi“, așa cum face de obicei, dar s-a oprit brusc. E roșu ca racul de rușine.

— Îmi pare rău… Am…

Émile scutură din cap și zice cu un zâmbet larg:

— Ei bine, nu, n-o să mi se întâmple. O să scap măcar de chestia asta! Cine a zis că viața e nedreaptă?

Încearcă să-l facă pe Renaud să zâmbească, dar degeaba. Renaud lasă căruciorul și se întoarce spre el, cu chipul răvășit.

— Cum reușești? Vreau să spun… Eu nici nu mai pot să dorm când mă gândesc… Cum faci de mai ești în stare să glumești cu așa ceva?

Émile încearcă să-i evite privirea, prefăcându-se că-și inspectează unghiile. Își ia un aer dezinvolt.

— E-n regulă. Vreau să zic… peste câteva luni nu voi mai ști nici măcar cine sunt… Nimic nu va mai avea importanță. Ce rost are să-mi fac sânge rău?

— Émile… Eu nu glumesc.

— Nici eu.

Renaud este pe punctul de a se lăsa păgubaș. Are lacrimi în ochi. Preț de o secundă, Émile își dorește să-i spună tot, să se dea de gol: Totul o să fie bine, bătrâne, o să plec, o să-mi iau tălpășița și-o să merg încotro oi vedea cu ochii, cu rucsacul în spate și o rulotă, așa cum visam noi. O să trăiesc șaizeci de ani într-unul singur. Îți promit. Nu voi avea niciun regret.

Dar nu poate. Renaud nu-l va descuraja, dimpotrivă. Problema este alta. Renaud îi este mult mai mult decât un prieten, îi este ca un frate și, dacă află că pleacă, va fi distrus la gândul de a-l lăsa să plece singur, de a nu-l însoți. Nici nu se pune problema. Émile refuză să-l facă să se simtă vinovat. Și, dacă îl cunoaște pe Renaud la fel de bine precum crede, atunci acesta ar fi în stare să țină cu orice preț să-l însoțească, măcar pentru câteva luni sau săptămâni. Iar asta ar fi de-a dreptul insuportabil.