Pentru Margaux,
pentru că ai făcut ca această carte să fie mult mai bună

Trecut

Biroul meu e mic, perfect şi minimalist. E decorat în nuanţe liniştitoare de gri, cu doar două fotolii; unul gri stil cocon pentru clienţii mei şi unul mai deschis la culoare pentru mine. Am o măsuţă în dreapta scaunului meu, pentru carneţel, iar pe perete se află un şir de cârlige pentru agăţat hainele. Și asta-i tot. Camera de tratament prin relaxare se află dincolo de o ușă din partea stângă. Pereţii de acolo au nuanţe pale de roz şi nu există ferestre, ci doar două lămpi decorative care aruncă o lumină aurie peste masa de masaj.

Prin storul care umbreşte fereastra biroului pot vedea pe oricine intră pe uşă. Aştept să-mi sosească noua clientă, sper să fie punctuală. Dacă va întârzia — ei bine, atunci va primi o bilă neagră din partea mea.

Soseşte cu două minute întârziere, lucru pe care-l pot ierta. Urcă în fugă treptele, privind cu nervozitate în jurul său în timp ce sună la sonerie, cu umerii ridicaţi până la urechi. E îngrijorată să nu fie recunoscută. Lucru deloc necesar, deoarece nu există nicio plăcuţă care să facă reclamă serviciilor pe care le ofer.

O întâmpin şi-i spun că se poate face comodă. Ea se aşază în fotoliu, punându-şi geanta la picioare. E îmbrăcată într-o fustă bleumarin şi o bluză albă, cu părul legat la spate într-o coadă îngrijită, de parcă ar fi venit la un interviu de angajare. E îndreptățită să trateze întâlnirea noastră cu atâta seriozitate. Eu nu accept pe oricine. Trebuie să ne potrivim.

O întreb dacă îi e suficient de cald. Aş dori să las fereastra deschisă, însă primăvara nu s-a transformat încă în vară şi a trebuit să dau drumul la încălzire. Privesc afară pe fereastră, dându-i timp să se instaleze, cu atenţia îndreptată spre un avion care se deplasează pe cer. Se aude o tuse politicoasă şi mă uit din nou la clienta mea.

Îmi rotesc corpul spre ea şi, intrându-mi în rolul de terapeut, încep să-i pun întrebările standard. Prima întâlnire, în unele privinţe, e cea mai plictisitoare.

— Nu mi se pare OK, zice ea când sunt abia la jumătate.

Ridic privirea din carnetul în care iau notiţe.

— Vreau să ştii şi să-ţi aminteşti că tot ceea ce spui în această cameră este confidenţial, îi zic.

Ea încuviinţează.

— Pur şi simplu mă simt extrem de vinovată. Cum de mă pot simți nefericită în privința asta? Am tot ce-mi doresc.

Subliniez cuvintele „fericire“ şi „vinovăție“ în carnetul meu, apoi mă aplec şi o privesc drept în ochi.

— Ştii ce spunea Henry David Thoreau? „Fericirea e ca un fluture; cu cât îl vânezi mai mult, cu atât va fugi mai mult de tine. Dar, dacă îţi îndrepţi atenţia spre alte lucruri, va veni şi ţi se va aşeza uşor pe umăr.“

Ea zâmbeşte şi se relaxează. Ştiam că-i va plăcea.

Capitolul 1

Zgomotul unor voci surescitate îmi distrage atenţia de la cutia de cărţi pe care o deschid. A fost atât de linişte toată ziua, încât e greu de crezut că mă aflu într-adevăr la Londra. În Harlestone, s-ar fi auzit sunetele familiare de-afară; păsări, o maşină sau un tractor, uneori un cal care trece la pas. Aici, în Cerc, totul e silențios. Deși ferestrele sunt deschise, zgomotele se aud extrem de rar. Nu mă aşteptam la asta şi, presupun, e un lucru bun.

Privesc strada de la fereastra de sus a biroului lui Leo. O femeie cu o tunsoare băieţească, vopsită blond platinat, îmbrăcată în pantaloni scurţi şi maiou, o îmbrăţişează pe o alta, înaltă, slabă, cu părul arămiu. Ştiu că femeia mai scundă e vecina noastră, am văzut-o seara trecută târziu în faţa casei cu numărul 5, scoţând nişte valize din portbagajul unei maşini împreună cu un bărbat. Pe cealaltă femeie n-am mai văzut-o până acum. Însă arată de parcă aparţine acestui loc, cu blugii ei bleumarin care-i vin perfect şi tricoul alb impecabil care-i îmbracă silueta tonifiată. Ar trebui să mă retrag fiindcă, dacă vor ridica privirea spre casă, e posibil să mă vadă stând aici. Însă nevoia mea de companie este atât de puternică, încât rămân pe loc.

— Aveam de gând să trec pe la tine după ce mă întorceam de la alergat, serios! zice femeia măruntă.

Cea înaltă scutură din cap, însă se simte din vocea ei că nu e supărată.

— Nu e de ajuns, Eve. Eu te aşteptam ieri.

Eve — deci ăsta-i numele ei — izbucnește în râs.

— Era 10:00 seara când am ajuns, prea târziu ca să te mai deranjez. Când v-aţi întors?

— Sâmbătă, la timp pentru ca azi copiii să se întoarcă la şcoală.

O pală bruscă de vânt face să foşnească frunzele paltinilor care despart piaţeta de vizavi de casă şi îi fură vecinei mele restul replicii. E foarte drăguţ aici, ca un cadru de film ce înfăţişează o viaţă demnă de invidiat din capitală. Nu credeam că există astfel de locuri până când Leo mi-a arătat fotografiile şi, chiar şi atunci, părea ceva prea frumos pentru a fi adevărat.

Atenţia îmi e atrasă de o dubă pentru livrări care trece pe porţile negre de la intrarea în Cerc, chiar vizavi de casa noastră. Încetineşte în stânga drumului în formă de potcoavă şi dă ușor un ocol. Leo a umplut noul nostru cămin cu lucruri de care nu sunt sigură că avem nevoie, deci ar putea fi pentru noi. Ieri a sosit o vază de sticlă frumoasă, însă inutil de mare, şi el şi-a petrecut o grămadă de timp plimbându-se prin camera de zi cu ea în braţe, încercând să-i găsească un loc. În cele din urmă a amplasat-o lângă uşile franțuzești care dau spre terasă. Însă duba trece mai departe şi se opreşte la casa de vizavi. Mă mut mai aproape de fereastră, nerăbdătoare să arunc o privire vecinilor de la numărul 7. Sunt surprinsă când pe alee apare un bărbat în vârstă. Nu ştiu de ce — poate pentru că Cercul e un nou proiect imobiliar în mijlocul Londrei —, însă nu m-am gândit niciodată că nişte persoane în vârstă ar putea locui aici.

Câteva clipe mai târziu, duba demarează şi revin cu privirea la locul unde se află Eve şi cealaltă femeie. Aş vrea să fiu suficient de încrezătoare pentru a merge la ele şi a mă prezenta. De când ne-am mutat, acum zece zile, n-am cunoscut decât o singură persoană, pe Maria, care locuieşte la numărul 9. Suia trei băieţei cu acelaşi păr des şi negru ca al mamei lor într-un monovolum roşu, alături de doi frumoşi labradori aurii. Îmi strigase „bună“ peste umăr şi am stat puţin de vorbă. Maria mi-a explicat că majoritatea persoanelor de aici sunt încă în vacanţă şi că se vor întoarce abia la sfârşitul lunii, pentru că în septembrie urma să reînceapă şcoala.

— I-ai cunoscut deja?

Vocea lui Eve îmi atrage din nou atenţia şi, din felul în care își răsucește capul spre casă, îmi dau seama că vorbeşte despre mine şi despre Leo.

— Nu.

— Vrei să mergem acum?

— Nu!

Replica fermă a celeilalte femei mă face să mă retrag, departe de fereastră.

— De ce aș vrea să-i cunosc?

— Nu fi caraghioasă, Tamsin, o liniștește Eve. Nu-i vei putea ignora, mai ales într-un loc ca acesta.

Nu aştept să aud restul vorbelor lui Tamsin. Cu inima bătându-mi cu putere, mă refugiez în întunericul casei. Aş vrea ca Leo să fie aici; a plecat la Birmingham în această dimineaţă şi se va întoarce abia joi. Mă simt aiurea, fiindcă într-un fel am fost uşurată când a plecat. Ultimele două săptămâni au fost cam intense, poate din cauză că nu ne-am obişnuit încă unul cu celălalt. De când ne-am cunoscut, acum mai bine de un an și jumătate, am avut o relaţie la distanţă, văzându-ne doar în weekenduri. Abia în prima noastră dimineaţă aici, când băuse suc de portocale direct din cutie şi o pusese la loc în frigider, mi-am dat seama că nu-i cunosc toate ciudăţeniile şi obiceiurile. Ştiu că-i place şampania bună, că doarme pe partea stângă a patului, că-i place să-şi aşeze bărbia în creştetul capului meu, că se plimbă prin Anglia atât de mult, încât detestă să meargă oriunde altundeva şi că nici măcar n-are paşaport. Dar mai sunt multe lucruri de descoperit la el, iar acum, stând în capătul scărilor noii noastre case, cu covorul gri, moale şi cald sub tălpile goale, îmi e deja dor de el.

N-ar fi trebuit să trag cu urechea la conversaţia lui Eve, ştiu, însă nu pot să-mi scot din minte malițiozitatea din vorbele lui Tamsin. Dacă nu o să ne facem niciodată prieteni aici? Nu mi-am făcut prea multe griji din cauza asta când Leo mi-a propus prima dată să mă mut cu el la Londra. Mi-a promis că totul va fi în regulă — numai că, atunci când i-am sugerat să dăm o petrecere de casă nouă pentru toată lumea de pe stradă, ca să ne putem întâlni vecinii, n-a fost foarte încântat.

— Hai să-i cunoaştem înainte de a-i invita la noi, zisese el.

Dar dacă nu ajungem să-i cunoaştem? Dacă trebuie să facem noi prima mişcare?

Îmi scot telefonul din buzunar şi deschid WhatsApp-ul. În timpul conversaţiei noastre, Maria se oferise să ne adauge, pe mine şi pe Leo, într-un grup al Cercului, aşa că-i dăduserăm numerele noastre de telefon. Încă nu scrisesem nimic, iar Leo intenţionase să iasă din grup când începuseră să curgă niște notificări în legătură cu nişte colete lipsă şi cu întreţinerea micii zone de joacă din piaţetă.

— Leo, nu se poate! am zis, îngrozită că oamenii îl vor crede nepoliticos.

Aşa că acceptase, în schimb, să dezactiveze sunetul notificărilor grupului.

Arunc o privire la ecran. Astăzi sunt deja 12 notificări noi şi, când le citesc, mi se îneacă şi mai tare corăbiile. Sunt multe conversații între ceilalţi rezidenţi care-şi trimit unii altora mesaje de bun-venit din vacanţă, spunând că abia aşteaptă să stea de vorbă, să se vadă, să reînceapă cursurile de yoga, să iasă cu bicicleta, să joace tenis din nou.